Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Busola


Mathias Enard, traducere de Cristian Fulaş

29.08.2018
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mathias Enard
Busola
Editura Nemira, 2018

traducere din limba franceză de Cristian Fulaş


*****
Intro
 
Mathias Enard, născut în 1972, studiază civilizaţiile arabe şi persane şi petrece mult timp pentru cercetare în Orientul Mijlociu. În prezent predă la Barcelona, traduce din limba arabă şi scrie despre arta islamică.

În 2003 debutează cu romanul La Perfection du tir, care va fi recompensat cu mai multe premii pentru francofonie. Confirmă apoi în 2008 cu Zone, un roman scris într-o singură frază lungă de 500 de pagini, pentru care câştigă nu mai puţin de şase premii literare. În 2010 publică Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi, un mare succes de critică, pentru care primeşte premiul Goncourt des lycéens. Consacrarea definitivă vine în 2015, când câştigă prestigiosul premiu Goncourt pentru romanul Busola.
*
La Viena se înnoptează, iar Franz Ritter, muzicolog sedus de Orient, în zadar încearcă să adoarmă. Între veghe şi vis, între nostalgie şi febra, prind contur amintiri fără număr, de la Istanbul, Alep, Damasc, Palmira, Teheran, precum şi umbra unei iubiri imposibile.

Carte nocturnă, care te învăluie cu ritmurile ei muzicale, cu erudiţia ei, cu umorul dulce-amar, Busola este o călătorie, o declaraţie de admiraţie şi o mână întinsă, ca un pod între Occident şi Orient, între ieri şi mâine, clădit pe inventarul secolelor de fascinaţie.

"Iată un text profund melancolic, pentru că toate idealurile personajelor sunt spulberate brutal de ecourile prezentului imediat, care se fac auzite - războiul din Siria, distrugerea Palmirei... De altfel, cartea le este şi dedicată sirienilor." (Le Monde)

"Mathias Enard îşi desenează cartea ca un artist, recurgând din plin la arabescuri." (Le Figaro)

Fragment
 
Închid ochii din nou,
Inima-mi bate tot tare.
Când re-nverzi-vor frunzele-n fereastră?
Când ţine-mi-voi iubita iar în braţe?

(Wilhelm Müller & Franz Schubert, Călătorie în iarnă)

Suntem doi fumători de opiu fiecare-n norul său, fără să vedem nimic în afară, singuri, fumăm fără să ne-nţelegem vreodată, feţe agonizante într-o oglindă, suntem o imagine îngheţată, căreia timpul îi oferă iluzia mişcării, un cristal de nea ce alunecă pe o perniţă de chiciură, căreia nimeni nu-i percepe complexitatea, eu sunt această picătură de apă condensată pe sticla din fereastra camerei de zi, o perlă lichidă care se rostogoleşte şi nu ştie nimic despre vaporii din care s-a născut, nici despre atomii care încă o compun şi care, curând, vor servi altor molecule, altor corpuri, zăpezii ce atârnă greu peste Viena-n seara asta: cine ştie pe ce gât va curge această apă, pe ce piele, pe ce trotuar, către ce râu, iar această faţă neclară de pe sticlă nu e a mea decât o clipă, una dintre milioanele de combinaţii posibile ale iluziei - uite, domnul Gruber îşi plimbă câinele, deşi burniţează, poartă o şapcă verde şi eternul său impermeabil; se fereşte de stropii ridicaţi de maşini făcând mici salturi ridicole pe trotuar; căţelul crede că vrea să se joace şi se apropie de stăpânul său, dar îşi ia o palmă în momentul în care-şi pune laba murdară pe impermeabilul domnului Gruber care, în ciuda tuturor adversităţilor, în cele din urmă se apropie de şosea pentru a traversa, silueta lui e alungită de reflexii, o baltă înnegrită în mijlocul mărilor de umbră ale marilor arbori, destrămate de farurile de pe Porzellangasse, iar Herr Gruber aparent ezită să se piardă în întunericul din Alsergrund, aşa cum eu ezit să părăsesc contemplarea picăturilor de apă, a termometrului şi a ritmului tramvaielor care coboară către Schottentor.

Existenţa e un reflex dureros, un vis de opioman, un poem de Rumi cântat de Shahram Nazeri, ostinato-ul răpăitului de zarb face sticla de sub degetele mele să vibreze uşor, ca şi pielea de percuţie, ar trebui să-mi continui lectura, în loc să-l privesc pe domnul Gruber dispărând în ploaie, în loc să-mi aplec urechea către melismele rotitoare ale cântăreţului iranian cu o forţă şi un timbru care ar putea să-i facă să roşească de ruşine pe mulţi dintre tenorii noştri. Ar trebui să opresc discul, e imposibil să mă concentrez; degeaba încerc să recitesc pe părţi acel articol a zecea oară şi nu îi înţeleg sensul misterios, douăzeci de pagini, douăzeci de pagini oribile, înspăimântătoare, care-mi parvin exact azi, azi, când un medic - plin de compasiune, poate - a reuşit să-mi numească boala, mi-a declarat corpul în mod oficial bolnav, aproape uşurat să fi reuşit să pună - ca un sărut mortal - un diagnostic simptomelor mele, un diagnostic pe care ar trebui să-l confirme pentru a începe un tratament, ar spune el, şi a urmări evoluţia, evoluţia, iată, am ajuns aici, la contemplarea unei picături de apă în evoluţia ei către dispariţie, înainte de a se reîntoarce în Marele Tot.

Nu există hazard, totul e legat, ar spune Sarah, de ce primesc exact azi acest articol prin poştă, un articol retipărit din alte timpuri, pe hârtie, prins cu agrafe, în locul unui PDF însoţit de un mesaj care spune "Primit", un e-mail care ar fi putut transmite nişte ştiri, ar fi putut explica unde se află, ce e acel Sarawak de unde scrie ea şi care, conform atlasului meu, e un Stat din Malaysia situat în nord-vestul insulei Borneo, la doi paşi de Brunei şi bogatul său sultan, de asemenea la doi paşi de gamelanele[i] lui Debussy şi Britten, mi se pare - dar conţinutul articolului e foarte diferit; nu conţine muzică, poate cu excepţia unui lung cântec funebru; douăzeci de foi scrise mărunt, apărute în numărul din septembrie al Représentations, o revistă bună din California în care ea deja a publicat de multe ori. Articolul conţine o scurtă dedicaţie pe pagina de gardă, fără comentariu, Pentru tine, dragă Franz, te îmbrăţişez, Sarah, şi a fost trimis prin poştă pe 17 septembrie, adică acum două săptămâni - poşta încă are nevoie de două săptămâni pentru a străbate traseul Malaysia-Austria, poate a întârziat cu timbrele, ar fi putut adăuga o carte poştală, ce înseamnă asta, am parcurs toate urmele ei din apartamentul meu, articolele, două cărţi şi chiar o versiune a tezei sale de doctorat, imprimată şi legată în Skivertex roşu, două volume mari de trei kilograme fiecare:

"«În viaţă există răni care, asemenea leprei, rod sufletul în singurătate», scrie iranianul Sadegh Hedayat la începutul romanului său Bufniţa oarbă: acest om mic, cu ochelari rotunzi, o ştia mai bine decât oricine. Una dintre aceste răni îl va fi făcut să dea gazele la maxim în apartamentul său de pe strada Championnet din Paris, într-o seară de mare singurătate, pur şi simplu o seară de aprilie, foarte departe de Iran, foarte departe, când singura lui companie erau câteva poeme de Khayyam şi o sticlă întunecată de coniac, poate, sau o bucată de opiu, sau poate nimic, absolut nimic în afară de textele pe care încă le ţinea aproape de sine şi pe care le-a luat cu el în marele vid al gazului.

Nu ştim dacă va fi lăsat vreo scrisoare sau vreun alt semn în afară de romanul său Bufniţa oarbă, roman de mult încheiat şi care avea să-i aducă, doi ani după moarte, admiraţia intelectualilor francezi care nu citiseră niciodată nimic despre Iran: editorul José Corti avea să publice Bufniţa oarbă la scurt timp după Ţărmurile Syrtului; Julien Gracq avea să cunoască succesul atunci când gazul din strada Championnet avea să-şi facă efectul, în 1951, şi avea să spună că Ţărmurile... era romanul «tuturor putregaiurilor nobile», ca acelea care aveau să reuşească să-l macine pe Hedayat în eterul vinului şi al gazului. André Breton avea să le ia partea celor doi bărbaţi şi cărţilor lor, prea târziu însă pentru a-l salva pe Hedayat de rănile sale, dacă ar fi putut fi salvat, dacă răul nu va fi fost, foarte sigur, incurabil.

Omuleţul cu lentile groase era şi în exil ca în Iran, calm şi discret, vorbind pe o voce joasă. Ironia şi tristeţea lui rea aveau să-i aducă cenzura, de nu va fi fost la mijloc simpatia sa pentru nebuni şi beţivi, poate chiar admiraţia sa pentru anumite cărţi şi anumiţi poeţi; poate era cenzurat pentru că priza un pic de opiu şi de cocaină, râzând în acelaşi timp de droguri; pentru că bea singur sau avea defectul de a nu-l mai asculta pe Dumnezeu, nici măcar în anumite seri de solitudine, când se auzea chemarea gazului; poate pentru că era nefericit sau pentru că el credea destul de rezonabil în valoarea scrierilor sale sau pentru că nu credea, oricum, doar pentru lucruri deranjante.

Totuşi, e sigur că pe strada Championnet nicio placă nu semnalează nici trecerea lui pe acolo şi nici plecarea; în Iran nu-l aminteşte niciun monument, în ciuda greutăţii istoriei care-l face esenţial şi a greutăţii morţii sale, care încă-i apasă pe compatrioţii săi. Opera sa trăieşte acum la Teheran aşa cum va fi murit el, în nefericire şi clandestinitate, pe tarabele pieţelor de vechituri sau în reeditări trunchiate, din care au fost scoase orice aluzii care ar putea să-l îndemne pe cititor către droguri sau suicid, totul pentru protecţia tineretului iranian, atent la aceste maladii ale disperării, suicidul şi drogul, tineret care se aruncă, aşadar, asupra cărţilor lui Hedayat cu plăcere, atunci când îi parvin şi, astfel celebrat şi rău citit, el se alătură marilor nume care-l înconjoară la Père Lachaise, la doi paşi de Proust, la fel de sobru în eternitate pe cât a fost în viaţă, la fel de discret, fără flori şi fără să i se facă prea multe vizite, din acea zi de aprilie a anului 1951, în care a ales gazul şi strada Championnet pentru a pune capăt tuturor lucrurilor, ros de o lepră a sufletului, imperioasă şi de nevindecat. «Nimeni nu ia decizia de a se sinucide; suicidul rezidă în anumiţi oameni, e în natura lor», Hedayat scrie aceste rânduri la finele anilor 1920. Le scrie înainte de a-l citi şi traduce pe Kafka, înainte de a-l introduce pe Khayyam. Opera lui se deschide cu sfârşitul. Prima culegere pe care o publică se deschide cu Îngropat de viu (Zendé bé gour), suicidul şi distrugerea, şi descrie în mod clar, gândim noi, gândurile bărbatului care se abandonează în faţa gazului douăzeci de ani mai târziu, lăsându-se să aţipească încetişor după ce şi-a distrus cu grijă hârtiile şi însemnările, în minuscula bucătărie invadată de insuportabilul parfum al primăverii ce stă să vină. Şi-a distrus manuscrisele, poate mai curajos decât Kafka, poate pentru că nu are niciun Max Brod la îndemână,  poate pentru că nu are încredere în nimeni sau e convins că a sosit momentul să dispară. Şi dacă Franz Kafka pleacă tuşind, corectând până în ultima secundă manuscrise pe care ar vrea să le ardă, Hedayat pleacă în lenta agonie a somnului greu, cu moartea deja scrisă douăzeci de ani mai devreme, cu viaţa întreagă marcată de plăgile şi rănile acestei lepre care-l măcina-n singurătate şi despre care aflăm că era legată de Iran, Orient, Europa şi Occident, aşa cum, la Praga, Kafka era în acelaşi timp german, evreu şi ceh, fără a fi nimic în afară de aceste lucruri, cel mai pierdut dintre oameni sau cel mai liber dintre oameni. Hedayat suferea de una dintre acele răni ale sinelui care vă fac să vă rostogoliţi prin lume, această falie care se deschide şi devine crevasă; există acolo, ca în opiu, ca în alcool, ca în tot ce vă despică, nu o boală, ci o decizie, o voinţă de fisurare a eului, până la capăt.

Dacă deschidem această lucrare cu Hedayat şi a sa Bufniţă oarbă o facem pentru că ne propunem să explorăm deschiderea, să privim în adâncurile ei, să ne scufundăm în beţia acelora, bărbaţi şi femei, care au oscilat prea mult în alteritate; îi vom da mâna micului om pentru a coborî acolo unde pot fi privite rănile care macină, drogurile, alterităţile, şi a explora acest între, barzakh, lumea dintre lumi în care cad artiştii şi călătorii."

Acest prolog e în mod clar foarte surprinzător, aceste prime rânduri încă sunt, la cincisprezece ani distanţă, la fel de derutante - trebuie să fie târziu, ochii mi se închid peste acest vechi text dactilografiat în ciuda zarb-ului şi a vocii lui Nazeri. Sarah fusese furioasă, în momentul susţinerii tezei că i se reproşase tonul "romantic" al preambulului şi paralela "absolut în afara subiectului" cu Gracq şi Kafka. Totuşi, Morgan, coordonatorul său, încercase să o apere, într-un mod de altfel foarte naiv, spunând "că era întotdeauna bine să se vorbească despre Kafka", lucru care-i făcuse să ofteze pe membrii juriului format din orientalişti vexaţi şi din mandarini aţipiţi, care nu puteau fi smulşi din somnul lor doctrinal decât de ura reciprocă: de altfel, aveau să uite destul de repede introducerea atât de neuzuală a lui Sarah pentru a se ciondăni pe probleme de metodologie, adică pe faptul că nu vedeau în ce sens promenada (bătrânul ronţăia cuvântul ca pe o insultă) putea avea un sens ştiinţific, chiar şi sub îndrumarea lui Sadegh Hedayat. Eram în trecere prin Paris, mulţumit că aveam ocazia de a asista pentru prima dată la o susţinere de teză "la Sorbona" şi mulţumit că era teza ei, dar, odată trecute amuzamentul şi surprinzătoarea descoperire a stării vetuste a culoarelor, a sălii şi a juriului, rătăcite în Dumnezeu ştie ce departament pierdut în labirintul cunoaşterii în care cinci somităţi mergeau, una după alta, să-şi arate interesul, de altfel foarte redus, pentru textul despre care tocmai se vorbise, făcând, totuşi, eforturi supraomeneşti - ca şi mine în sală - să nu adoarmă, acest exerciţiu mă umple de amărăciune şi melancolie, iar în momentul în care părăseam locul (sală de clasă fără fast, cu pupitre din placaj crăpat, spart, care nu adăposteau cunoaşterea, ci mâzgăliturile ce distrăgeau atenţia şi gumele lipite pe dos) pentru a-i lăsa pe oamenii aceia să delibereze, m-a apucat o dorinţă puternică de a-mi lua picioarele la spinare, de a coborî pe bulevardul Saint Michel şi de a merge pe malul apei, ca să nu mă întâlnesc cu Sarah, de teamă să nu-mi ghicească impresiile despre faimoasa susţinere de teză, care trebuia să fie atât de importantă pentru ea. Fuseseră treizeci de persoane în public, o adevărată mulţime pentru culoarul minuscul pe care ne-am pomenit înghesuiţi. Sarah a ieşit în acelaşi timp cu asistenţa, vorbea cu o doamnă mai în vârstă, foarte elegantă, despre care ştiam că e mama ei, şi cu un tânăr care-i semăna tulburător, fratele ei. Era imposibil să înaintez către ieşire fără să mă intersectez cu ei, m-am întors pe jumătate ca să mă uit la portretele orientaliştilor care împodobeau coridorul, vechi gravuri întinerite şi plăci comemorative dintr-o trecută epocă fastuoasă. Sarah pălăvrăgea, avea un aer obosit, dar nu abătut; poate că, în focul luptei ştiinţifice, în timp ce lua notiţe pentru a-şi pregăti replicile, avusese o senzaţie cu totul diferită de a publicului. M-a văzut şi mi-a făcut un semn cu mâna. Venisem în primul rând ca s-o însoţesc, dar şi ca să mă pregătesc, chiar dacă doar imaginar, pentru propria mea susţinere - iar lucrul la care asistasem nu mă îmbărbătase deloc. Mă înşelam: după câteva minute de deliberare, când ne-au invitat din nou în sală, a primit nota maximă; faimosul preşedinte, inamicul promenadei, a complimentat-o călduros pentru munca ei şi azi, recitind începutul acelui text, trebuie să recunosc că era ceva puternic şi inovator în cele patru sute de pagini despre imaginile şi reprezentările Orientului, locuri imprecise, utopii, fantasme ideologice în care se pierduseră mulţi dintre cei care încercaseră să le parcurgă: corpurile artiştilor, ale poeţilor şi ale călătorilor care încercaseră să le exploreze fuseseră împinse pas cu pas către distrugere; iluzia rodea, cum spunea Hedayat, sufletul în singurătate - lucrurile care mult timp se numiseră nebunie, melancolie, depresie erau adesea rezultatul unui conflict, al unei pierderi de sine în creaţie, al contactului cu alteritatea şi, chiar dacă toate astea mi s-ar părea azi un pic rapide, romantice adică, exista deja acolo o veritabilă intuiţie pe care ea şi-a construit toată munca ulterioară.

Odată exprimat verdictul, foarte fericit pentru ea, m-am dus să o felicit, iar ea m-a îmbrăţişat călduros, întrebându-mă dar ce faci aici, eu i-am răspuns că hazardul mă adusese la Paris chiar în acel moment, minciună drăguţă, ea m-a invitat să mă alătur apropiaţilor ei pentru cupa de şampanie tradiţională, ceea ce am acceptat; ne-am regăsit la etajul unei cafenele de cartier, în care se sărbătoreau des astfel de evenimente. Sarah avea brusc un aer deprimat, am remarcat că plutea în taiorul ei gri; formele-i fuseseră şterse de Academie, corpul ei purta urmele efortului depus în ultimele săptămâni şi luni; cei patru ani dinainte fuseseră orientaţi către această clipă, nu avuseseră sens decât pentru a ajunge aici şi acum, când şampania curgea, ea afişa un surâs dulce de femeie în travaliu - ochii-i erau cerniţi, mă gândeam că-şi petrecuse noaptea revăzându-şi expunerea, prea agitată pentru a putea dormi. Gilbert de Morgan, coordonatorul ei, era acolo şi el; deja îl cunoscusem la Damasc. Nu-şi ascundea pasiunea pentru protejata lui, o sorbea din ochi cu o privire paternă care aluneca spre incest pe măsură ce şampania curgea: la a treia cupă, cu privirea aprinsă şi buzele roşii, aşezat singur la o masă înaltă, i-am surprins ochii rătăcind de la părul şi până la mijlocul ei, de jos în sus şi apoi de sus în jos - curând avea să ofteze melancolic şi să golească al patrulea pahar. A observat că mă uit la el, mi-a aruncat o privire furioasă înainte de a mă recunoaşte şi a-mi zâmbi, ne-am mai întâlnit, nu? I-am reîmprospătat memoria, da, eu sunt Franz Ritter, ne-am văzut la Damasc, împreună cu Sarah - ah, desigur, muzicianul, şi eram deja atât de obişnuit cu această neînţelegere, încât am răspuns cu un surâs un pic prostuţ. Încă nu schimbasem două cuvinte cu sărbătorita, reţinută de toţi prietenii şi toate rudele, şi iată-mă prins în compania acestui mare savant pe care toată lumea, în afara sălii de curs sau a şedinţei de departament, căuta cu ardoare să îl evite. Îmi punea întrebări de circumstanţă despre cariera mea universitară, întrebări la care nu ştiam să răspund şi pe care preferam chiar să nu mi le pună nimeni; dar, cu toate astea, era în formă, vesel, cum zic francezii, ca să nu zic şugubăţ sau dezmăţat, şi eram departe de a-mi imagina că aveam să-l reîntâlnesc peste câteva luni la Teheran, în împrejurări cu totul diferite, tot în compania lui Sarah care pentru moment era angajată într-o conversaţie susţinută cu Nadim - el trebuia să vină, ea trebuia să-i explice complicaţiile susţinerii tezei, de ce nu asistase, nu ştiu; şi el era foarte elegant, într-o frumoasă cămaşă albă, cu guler-tunică, ce-i etala tenul mat, barba scurtă şi neagră; Sarah îl ţinea de ambele mâini de parcă ar fi început să danseze exact în clipa aceea. M-am scuzat faţă de profesor şi m-am dus să mă alătur lor; Nadim m-a îmbrăţişat imediat fratern, ceea ce mi-a reamintit instantaneu de Damasc, de Alep, de lăuta lui în noapte, care îmbăta stelele cerului metalic al Siriei, atât de departe, atât de departe, cer sfâşiat acum nu de comete, ci de rachete, de obuze, de ţipete şi de război - imposibil, la Paris în 1999, în faţa unei cupe de şampanie, să-mi fi imaginat că Siria avea să fie devastată de violenţa cea mai dezlănţuită, că souk-ul din Alep avea să ardă, că minaretul de la moscheea omiazilor avea să se prăbuşească, în fine că atâţia prieteni aveau să moară sau să fie constrânşi la exil; e imposibil chiar şi azi să-mi imaginez, dintr-un apartament confortabil şi tăcut din Viena, amploarea distrugerilor, anvergura durerii.

Ia uite, s-a terminat discul! Ce forţă, în piesa asta a lui Nazeri. Ce simplitate magică, mistică, această arhitectură a percuţiei care susţine pulsaţia lentă a cântecului, ritmul îndepărtat al extazului aşteptat, un zikr hipnotic care se scurge-n ureche şi te poate însoţi ore întregi. Nadim e astăzi un interpret la lăută, recunoscut la nivel internaţional, căsătoria lor făcuse vâlvă în micuţa comunitate internaţională din Damasc, atât de neprevăzută, atât de bruscă, încât devenise suspectă în ochii multora, mai ales în aceia ai Ambasadei Franţei din Siria - una dintre nenumăratele surprize cu care Sarah ne-a obişnuit, ultima fiind acest articol deosebit de impresionant despre Sarawak: la puţin timp după sosirea lui Nadim le-am spus la revedere, Sarah mi-a mulţumit îndelung pentru prezenţă, m-a întrebat dacă rămân câteva zile la Paris, dacă am fi avut timp să ne revedem, i-am răspuns că mă întorc în Austria a doua zi; l-am salutat respectuos pe universitarul care deja zăcea pe masă şi am plecat.


[i] Ansamblu instrumental tradiţional din Indonezia, compus în principal din instrumente de percuţie (n. tr.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer