E atâta linişte aici
Ploaia cade peste rănile oraşului
adăpostindu-i minciuna şi adevărul de privirile bulimice ale fotografilor
Plouă în toate odăile, chiar şi în cele invizibile
ploaia trece de la unul la altul
trece prin zidul dintre înfrângerile tale şi excesele mele
prin scândurile treptelor
prin te iubescurile pe care mi le înghit în sec
Cuţitul stă pe masă ca un obiect sălbatic
printre cele domesticite de englezi
Facem dragoste în toate oglinzile
şi ploaia ne silabiseşte chipurile
ca pe o sentinţă
îţi strâng tăcerea în dinţi ca pe un alt cuţit
mai ascuţit decât cel de pe buza ferestrei
ploaia ne dezbracă de amintiri
ni se prelinge în cănile de cafea
ne ia în stăpânire simţurile ca un ritual străvechi,
ne rosteşte numele ca pe o sentinţă
la 25 de ani am scris despre toate astea, fără măcar să ştiu că exişti
era un poem cu Londra şi ploaie, cu camera noastră suspendată într-un prezent continuu
doar steluţele de pe unghiile mele lăcuite nu le-am prevăzut
şi acum şi atunci, şi acolo, în vis,
cuţitul era undeva prin preajmă
ca un câine de pază.