Fetiţa cu chibriturile

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o ţară îndepărtată, atât de îndepărată, încât nici chiar Moş Crăciun nu ştia unde este ea. Acea ţară era dincolo de Norii Albaştri, dincolo de Soarele Galben, dincolo chiar şi de Ţara Îngerilor Păzitori.

Era atât de frig în acea ţară şi atât de întuneric era, încât oamenii de acolo nu vroiau să consume energie şi lumină pentru a citi poveşti copiilor seara. Din această cauză, tradiţia basmelor şi poveştilor se pierduse de foarte mult timp. Aşa că, de ce să ne mai mirăm că nimeni nu auzise acolo de "Fetiţa cu chibriturile" scrisă de H.C.Andersen. Nici măcar fetiţa care vindea acolo chibrituri nu citise povestea aceasta. Dacă ar fi citit-o cineva, poate că lucrurile s-ar fi petrecut altfel, măcar în această lume îndepărtată şi atât de întunecoasă. Dar (cine spunea oare?), istoria tinde să se repete mereu şi mereu la fel. Doar minunile fac uneori ca acest lanţ să se întrerupă.

Aşadar, o fetiţă-cu-chibrituri, mergea pe străzile pline de oamenii cuprinşi de febra pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă. Nu dăduse nici măcar o cutie de chibrituri astăzi şi îi era foarte foame. Fulgii cădeau pe părul lung şi bălai al fetiţei, la fel ca în poveste. Şi, la fel ca în poveste, nimeni nu o băga în seamă, toţi erau prea ocupaţi să se bucure de apropierea sărbătorilor, fără să le pese să vadă că ea nu mâncase nimic de mai mult timp şi că îi era şi atât de frig.

În această lume întunecată exista o lege a naturii şi a oamenilor deopotrivă. Nu existau bani, ca în lumea noastră, dar unitatea de măsură pentru toate lucrurile de acolo era lumina. Fiecare se hrănea direct cu lumina pe care le-o dăruia celorlalţi. Această lege e cam greu de înţeles pentru noi, dar acolo, în acea ţară îndepărtată şi atât de întunecată, legea era foarte firească şi dreaptă. Fiecare era preocupat din această cauză să îşi perfecţioneze mereu generatoarele de lumină, pentru a putea oferi cât mai mult celorlalţi. Acest lucru ducea la ridicarea nivelului lor de trai.

Chibriturile erau tot mai rar căutate. Dădeau o lumină atât de mică, o luminiţă abia. Era total ineficient să îşi mai piardă cineva vremea cu această sursă învechită de lumină. Puteau fi ele chiar şi fermecate, tot beţe de chibrit erau. Oamenii nu le mai vroiau şi din această cauză, fetiţa care ar fi vrut să le ofere, rareori găsea pe cineva dispus să primească această lumină, atât de mică. Încă o lege dreaptă exista aici, că nu se putea oferi lumină decât celui care accepta să o primească. Altfel, nu avea valoare. Deci, dacă nimeni nu vroia, fetiţa nu avea cum să se hrănească şi să se încălzească. Aşa că mergea şi ea tot mai tristă pe străzi, cu câteva cutii de chibrituri în mâinile demult îngheţate. Dar în continuare nimeni, absolut nimeni, nu vroia lumina ei. Se aşeză pe o bancă şi privind trecătorii grăbiţi simţea cum îngheţul o cuprinde cu mâinile lui neiertătoare.

Un grup de oameni veseli se apropie. În sfârşit, unul o observă (oare există vreo şansă ca povestea aceasta să se termine mai bine decât cea ştiută de noi???):
-Ia uitaţi-vă aici, spuse, arătându-le-o pe fetiţă şi celorlalţi.
-Ce e, de ce stai singură aici, îţi este bine?, o întreabă altul, mai mult din politeţe, gândind în sinea lui că nu i-ar plăcea deloc să îi dea lumina lui cea stălucitoare - ei, acestei făpturi. Oricum, tot lui i-ar folosi, dar nu vrea să-şi ridice nivelul de trai prin fiinţe de acest gen.

Fetiţa era deja atât de îngheţată, încât nu a putut decât să privească. Ridică imperceptibil mâna în care încă ţinea o cutie cu chibrituri. Nodul din gît nu i-a dat voie însă să spună nimic. Nimeni nu observă gestul acesta disperat.
- Las-o în pace, că e o ciudată! Spuse un altul, grăbit. Auzi ce tupeu! Noi vrem să o ajutăm şi ea nici nu ne răspunde.
- Normal că nu merită atenţia noastră, nu vedeţi că are de oferit numai nişte chibrituri? Omul se cunoaşte după lumina pe care o are de oferit celorlalţi. Lumina dată de chibrituri e atât de pâlpâitoare, atât de instabilă, încât ne face mai mult rău decât bine. Cei ce au de oferit această lumină ne fac mai mult să ne pierdem timpul cu ei.
-Hai mai bine să ne vedem de ale noastre, spuse un altul, să dăm celorlalţi lumină, celor la care ţinem noi cel mai mult şi de la care ne place şi nouă să primim lumină. Nu avem nevoie de lumina ciudaţilor cu chibrituri.

Şi plecară cu toţii, în grup, fără să se mai uite înapoi.
Sfîrşitul poveştii se apropia ameninţător, aşa cum îl ştim. Deja ea avea vedeniile premergătoare morţii. Mai e puţin şi se sfârşeşte şi această Fetiţă-cu-chibrituri.

Oare chiar nu există nimeni în această lume care să primească luminile ei ca de jucărie? Căruia să îi pese de ea? Oare nimeni nu va veni să îi întindă o mână de ajutor? Oare nimeni nu o iubeşte în această lume îngheţată? Oare nimeni nu va schimba cursul poveştii?...
Fulgii cădeau albi peste părul ei bălai.
Se apropie sărbătorile de iarnă.