Capitolul 11 - Rondul de noapte (partea a III-a)

Îmbărbătat de gândul că tot ce face e spre binele rătăciţilor de la calea cea dreaptă, Dună păşea voiniceşte. Calea lui dreaptă se îndrepta spre vila de la nr. 36. În drum spre ea, se simţi dator să le explice, ca să nu fie surprinşi, ca la nr. 48.
- Aici a fost până la cutremurul din '77 sediul unei reviste. Una de-a voastră, literară, Autorule, sau una pentru patrie - nu mai ştiu precis. Pe-atunci n-aveam eu treabă cu ea, era pe automat. Avea grijă aparatele de ce se vorbea în redacţie. Când s-a mutat, s-a mutat cu tot cu aparate. Sus a adus nişte granguri de la Ilfov, că de-aici, de la etaj, de pe Ana Ipătescu, se conduce agricultura mai bine. Vezi mai bine când e perioada optimă de însămânţări, când trebuie să bagi combinele, când trebuie să chemi studenţii şi militarii în termen să-ţi culeagă porumbul. Da' noi cu josul avem treabă, nu cu susul. Jos era arhiva revistei. Când ăia s-a mutat, i-au dat camera şi W.C.-ul unei dactilografe, că aia stătea cu părinţii şi trei fraţi într-o cămăruţă cu pământ pe jos, undeva prin Crângaşi. O nasoală, lustruia parchetul cu fundul. Se ţinea ăia de nas când îi dicta: puţea de trăznea a transpiraţie. Dar mai era ceva pe fir - pe firul de la aparatele alea -, în afară de mirosul de care se plângeau toţi. Dra Nicoleta, că aşa o cheamă pe nasoală, şi-o trăgea cu secretarul de redacţie al revistei. Una-două, în W.C.-ul arhivei de la demisol. Treaba a continuat şi când a plecat revista şi demisolul a trecut în sectorul meu. N-ar fi fost treaba mea cine pe cine regulează. Dar vezi, domnul secretar de redacţie e însurat. Şi nevastă-sa - curăţică, finuţă - ştiind de schemă, că ştia tot Bucureştiul de la aparatele alea, a venit la mine şi s-a plâns. Am reclamaţie că-i strică dactilografa casa. Marele secretar de redacţie Trombon - că aşa e poreclit, minte de îngheaţă apele în articole şi dă nişte limbi complicate, mamă-mamă! - lipseşte nopţile de acasă şi şi-o trage, ca pe vremuri, în arhivă şi-n W.C., cu domnişoara Nicoleta. Că alta mai bună n-a mai găsit! Râdea ăia, pe vremea când avea redacţia aici, ca-n bancul ăla cu naufragiaţii şi capra: "Bine, măi Trombonel, cu nasoala aia?" Am reclamaţie, trebuie să iau măsuri, nu? Chit că-i de-al nostru. I-am văzut şi rapoartele: are un scris frumos, ca de fată. Oglindă. Amănunte - tot-tot-tot, mai exacte ca benzile de la aparate. De-aia trec eu, de fiecare dată când fac rondul, pe aici, pe la arhivă. Mă duc direct la W.C., acolo-i găsesc sigur. Să şi-o tragă şi ei ca oamenii, în cameră, în pat? Aş, ţi-ai găsit! Nu, ei în W.C., ca atunci când era la revistă. În W.C. sau în debara, printre rafturi. Când dau de el, îl scot şi îl trec drumul la Secţia 1. Băieţii de acolo l-a învăţat şi ei: o sună pe nevastă-sa să vină să şi-l ia, îi mai arde câte o amendă pentru vagabondaj. Dar peste o săptămână Trombon uită şi o ia de la început. Se pileşte la "Capşa", sau la vreo crâşmă proastă - când nu plăteşte revista -, şi se înfiinţează, beat, aici. Când n-o găseşte pe Nicoleta face tărăboi, îi deranjează pe grangurii de sus. Sună grangurii la Secţia 1, le face reproş. Îl iau ăia, îl trec drumul, îl mai altoiesc - că le dă de lucru -, îl mai lasă fără lovele. El, nimic. O ţine tot aşa.
- Bine, tov. Dună - filozofă Profirescu - dar din ce zici rezultă că ea vrea. Dacă ea vrea - ştii vorba - treaba-i pe jumătate făcută. Parcă noi aveam treabă cu duşmanii poporului...
- Ai regimului - îl corectă Dună. Da' stai că nu e chiar aşa de simplu precum zici. E drept că e casa ei - mai bine zis, W.C.-ul ei. Şi că-şi plăteşte chiria în mod regulat. E la zi, am verificat. Şi e dreptul ei să şi-o tragă cu cine vrea. Şi cu cine îi suportă mirosul de transpiraţie. Dar ce zici de morala socialistă? Dar de săraca de nevastă-sa? Şi, hai să nu te iau cu morala, familia baza societăţii, şi alte vorbe mari: omul e la o revistă care dă tonul, trage peste tot linia partidului, poate că se luptă cu duşmanii ăia de la "Vocea liberă". Păi, atât ne trebuie: să ne cânte ăia pe unde scurte, că ce curvari şi beţivi îi critică! Şi la revistă a luat măsuri, când a văzut că treaba continuă şi după ce s-a mutat ei de aici. La un an după, a mutat-o disciplinar pe Nicoleta - au găsit-o c-a mâncat un t din cuvântul mute. A ieşit o prostie, vă daţi seama. A avut ghinion că nici la corectură, la tipografie, nu s-a prins nimeni. Aşa a apărut în revistă. Au mutat-o la "Muncitorul sanitar". Crezi că a învăţat să se spele? Aş.
- Dar de unde ştii matale, tov. Dună, că nici acum nu se spală?
- Uite, pot să vă spui, că nu eram în exerciţiul funcţiunii. Dar să nu daţi mai departe, ne-am înţeles? Mi-era milă de biata doamnă Trombon. Îmi zic: ia hai să-ncerc s-o dezvăţ pe Nicoleta. În fond, cui pe cui se scoate. M-am dus la ea într-o seară când nu eram în serviciu. Să tot fie vreo cinci ani de-atunci. Am luat-o scurt, am dat-o cu cracii-n sus pe divan. Băusem şi trei vodci Krepkaia înainte, aşa că speram să rezist mirosului. Am rezistat, dar să nu mă-ntrebaţi ce greu a fost. Trăznea. Ea, că o trântisem pe divan, cum ziceam: că, să mergem în W.C. Ce eram nebun, îmi lipsea mie mirosul de budă? Nu mirosea ea destul? Mă rog, nu că mă laud, dar am rupt patul cu ea. Ea - nimic. Lemn. Şi să nu credeţi că avea vreo jenă sau că nu-şi da silinţa. Încerca, da' nu simţea nimica... Peste vreo trei zile, mă vede trecând prin faţa vilei. Cred că mă pândea. Mă cheamă înăuntru, la arhivă. În cameră. "Domnul Dună, eu nu vreau să rămâneţi supărat. Că doar aţi văzut că n-am zis nu. Şi aşa, între noi, mă doare şi-acum, că tare dotat mai sunteţi. Dar eu m-am învăţat cu Trombon, în W.C. sau cu cracii pe rafturi şi cu poveştile lui. Când mi-o trage, vorbeşte întruna: epistemiologie, sacerdotal, convivialitate, juxtapunere... Mă rog, nu ţin eu minte toate câte le zice atunci, deşi ştiu să le ortografiez corect. Vedeţi, vorbele acestea mă excită al naibii, şi vin de 4-5 ori până când, în sfârşit, oboseşte să tot vorbească. Asta contează: nu contează că o are mică, că atunci când e beat mort i se scoală greu, e moale, nu contează că el însuşi e mic şi-mi vine doar până la umăr." "Bine, Nicoleto, bine că mi-ai spus, că mă gândeam că de vină-i scula mea. M-ai liniştit. Va-să-zică, te face numai cu limba?" A râs, liniştită. "Nu cu limba aia cu care ar crede lumea, dar, într-un fel, e adevărat: cu limba română plină de neologisme mă face."
 
Ajunseseră la nr. 36, vila cu arhiva. Coborâră câteva trepte şi ajunseră pe coridorul de la demisol. Un coridor îngust, mirosind a mucegai şi a rânced. Vopseaua de pe uşi şi zugrăveala pereţilor se scorojiseră de atâta umezeală. Pe măsură ce înaintau simţeau, tot mai puternic, mirosul de urină. În dreptul celei de-a trei uşi găsiră şi sursa: un beţiv, pe jumătate adormit, sprijinind peretele. De sub el ieşea o baltă gălbie, care se întindea de-a latul coridorului.
- Hopa, v-am zis eu, e rost de distracţie - îşi frecă mâinile Dună. Trombonel, iar te găsesc aici? Tonul său era jumătate reproş, jumătate strigăt de bucurie. Vai, marele jurnalist - scuzaţi limbajul miliţienesc - s-a pişat pe domnia-sa. Prea multe beri nemţeşti, maestre? A închis la "Capşa"? Sau cu ce ocazie ne faceţi onoarea?
 
Beţivul întredeschise ochii. Recunoscându-l pe Dună, dădu să-i închidă la loc. Chiar făcu un gest, lent ca al tuturor beţivilor, de parcă ar fi cerut să nu fie tulburat. Dar se răzgândi imediat, săltându-se în fund - pe cât putea -, cu un vădit chef de vorbă. Avea o faţă pătrăţoasă, cu ochii deschişi la culoare, buze subţiri şi unghii îngrijite. Să fi avut 45-50 ani. Alain Delonul era şi el ud pe la poale, ca şi căciula cu urechi căzută în balta de urină. Îşi scutură, dezgustat, palma, ca şi când balta în care şi-o pusese, din greşeală, n-ar fi fost opera lui. Îl salută pe Dună, regeşte, dar de jos:
- Miliţie română, mereu trează, mereu la datorie de la Cârlova încoace, bine ai venit în sanctuarul viselor mele! Să trăieşti, Dună, să fii iubit de toate femeile din sectorul tău. Sughiţă, apoi continuă şi mai melodramatic: Mă simt ca Ovidiu la Pontul Euxin, în extra-sezon: singur printre barbari. Fără doamna inimii mele. Care nu ştiu pe unde îşi plimbă târtiţa, să mă scuze domnii, Dună.
 
Se împleticea în vorbe, le mai lungea, mai sughiţa din când în când.
- Maestre Trombon - explică, la mişto, Dună -, muza excelenţei voastre o fi şi ea la vreo coadă sau o fi făcând ore suplimentare. Am auzit că scoate "Muncitorul sanitar" un număr special care va lămuri pentru totdeauna de ce se pişă oamenii pe ei după ce beau până se pişă pe ei. Doamna, vorbesc de aceea din acte, ştie că sunteţi aici?
 
Trombon nu-l băgă, pe moment, în seamă. Căuta interlocutori pe măsură, unii care să nu-i fi cunoscut textele. Aşa că se întoarse spre ceilalţi doi.
- Dumnealor cine sunt, că nu mi-au fost prezentaţi. Ajutoare sau prinşi?
- Ajutoare, Trombonel. Ca să te treacă drumul, pe care de altfel îl ştii foarte bine, la Secţia 1. A, faceţi cunoştinţă, dumnealui e Autorul. Un autor care însă nu se pişă pe el.
- Tinere - zise Trombon, seniorial -, să vii la mine, la redacţie, luni şi marţi între 11 şi 12 dimineaţa. În restul zilei mă găseşti la "Capşa". Ce scrii? Poezii patriotice? Proză inspirată din realitatea socialistă? Despre obsedantul deceniu? Piese de teatru cu siderurgişti care-şi riscă viaţa ca să salveze o şarjă? Rahat, tinere. Rahat! Toţi îl răscolesc, îl întind, mai gustă, mai se îndoapă cu el, şi asta doar ca să meargă la Neptun sau la Pelişor, sau ca să li se aprobe împrumuturi de la Fondul literar...
- Scriu mai mult despre cei pe care îi cunosc, despre ceea ce li se întâmplă - exprimă Autorul mai mult o dorinţă, decât o realitate.
 
Plutonierul Dună îi întrerupse. Nu-i convenea subiectul.
- Da, ceilalţi întind rahatul, iar tu eşti un înger, Tromboane! Tu, care te-ai născut în el, te tăvăleşti în el şi o să mori în el.
- Sunt vremuri ingrate, mareşale. Dacă doar lingi, aşa, cu o limbă cumsecade, te alegi doar cu o leafă amărâtă. Dacă mănânci rahatul cu polonicul, atunci da: vilă, delegaţii la ruşi sau la sârbi, aspiratoare Buran, aparate foto Zenith, videouri. Viaţă, Dună, nu ronduri de noapte de-ţi îngheaţă şi bărbăţia aia în tine. Dacă o ai... Făcu o pauză, ca înainte de o recitare. Pe mine mă ştii, Dună, se forţă Trombon, lungind şi îngroşând cuvintele, grijuliu să le extragă din sertăraşele minţii lui, acum pline de alcool: un articol de 8 Martie, pentru prea-iubita mamă şi soţie a întregului popor, unul de 1 Mai sau de 23 August - după cum îmi vine rândul -, o participare cu gloata, cu alte sute de limbişti, la un Omagiu în ianuarie, profund, adânc, dat până în vintre. "Cârmaciul de inestimabilă forţă vizionară!" Rahat! Dună, voi, Miliţia şi Securitatea sunteţi forţa lui vizionară! Îmi vine să vărs, dar altfel cum aş putea merge zilnic la "Capşa"? Cum aş putea să miros eu urmele lui Caragiale, ale marelui Eminescu, ale lui Păstorel? Cum aş putea să miros eu toate acestea şi să vă povestesc şi vouă cum e acolo, tu-vă-n c...r de ingraţi care mă băgaţi la arest! Bagă de seamă, tinere - se adresă el, părinteşte, Autorului -, ca să-i înjuri, trebuie mai întâi să-i lingi. Cu limbi sistematice, meşteşugite, experte. Dar nu înjuri în reviste sau în scris. Nu. Înjuri singur, în baie sau în pădure. Sau înjuri între prieteni, nu-i aşa, Dună? Nu-i aşa că n-o să scrii în raport de limbile omagiale?
- Ba o să scriu, dacă nu-ţi legi limba. Şi să vezi ce serviciu ireproşabil vei avea la Jilava. Chelneri în frac, pahare de cristal, vin la hârdău, înfundat.
- N-ai niciun pic de lirism, Dună. O să zic că am fost beat. Şi că tu eşti prea prost - să mă ierţi că sunt atât de sincer cu tine, dar acesta-i adevărul. Eşti prea prost ca să înţelegi discursul meu elevat. Dacă mă pun cu tine - îşi luă iar avânt Trombon -, ajungi şef de post, stai, corectez, ajungi jandarm prost la Atârnaţii de Sus. Păi, ai uitat cine e şeful meu la revistă, Dună, brav apărător al cuceririlor de rahat ale poporului nostru? Să-ţi mai amintesc câţi au muşcat ţărîna după ce i-am raportat eu? Sper că tovarăşii aici de faţă sunt de încredere, nu te-ai înhăitat cu derbedei. Ştii tu câţi scriitori au pierdut dreptul de semnătură numai pentru că au călcat cu stângul în rapoartele mele? Dună, Dună, plutonier rău ce eşti pe veci... Ultima dată ştii cine m-a scos de unde mă aruncaseşi tu, prăpăditule, de la Secţia 1? Mitropolitul, Dună, mi-tro-po-li-tul - silabisi Trombon, ca să fie convingător.
- Tromboane - o lăsă Dună mai moale -, ştii doar că avem şi plan de dus la secţie. Şi matale, maestre, nu eşti, la ora asta târzie, la domiciliul conjugal, amuşini pe la uşi străine şi, vorba matale elevată, "să mă ierte domnii cu care eşti aici", eşti pişat pe tine, maestre, şi puţi mai rău decât muza matale. Aşa că, n-am ce face; sper ca gloria matale, postumă, că alta nu întrevăd, să nu consemneze incidentul ăsta neplăcut de împuţit, cu dusul la Miliţie. Şi să ştii, Tromboane, că mai citim şi noi ziarele: n-a fost mitropolitul. Te-a scos un popă curvar şi beţiv, un răspopit. A venit la timp, că vrea ăia să te trimită la dezalcoolizare.
- Bă, de muza mea să nu te legi. De prost ce eşti, tu crezi că muza e ca un îngeraş, cu aripi transparente, toată în alb, cu ţâţe mici, mirosind a flori de crin. De aceea sunt mii de scriitori anemici, de tot rahatul. Şi ei cred la fel. Băi, o muză trebuie să fie viguroasă, să te călărească şi să se lase călărită, să transpire cu tine laolaltă în chinurile creaţiei, să-ţi îndese ţâţele mari, cât un uger de vacă, în gură, să te muşte, să te zgârie, să scoată mereu tot ce-i mai bun din tine. Aşa-i Nicoleta, Dună. N-o dau pe toate curvele voastre parfumate de la Inter, acelea pe care voi le plătiţi ca să şi-o tragă cu străinii şi ca să vă masturbaţi voi ascultând cum rup ăia paturile cu ele, doar-doar veţi afla secretele capitalismului intrat în putrefacţie. Aţi aflat, vreodată, vreun secret, Dună? Crezi că ăia, când se descarcă, rostesc formule secrete, desenează calculatoare sau centrale nucleare, ca să le copiaţi voi?
- Tromboane - se burzului Dună -, mă zgândări degeaba, că ştii foarte bine că de acum 12 ani m-au dat de la Securitate la Miliţie. Io n-am treabă cu străinii şi cu aflatul secretelor. Eu, cu borfaşii. Şi cu beţivii pişaţi, ca tine.
- Bineînţeles că te-au dat afară. Încă să zici mersi că nu te-au transferat direct la pârnaie. Pe câţi ai cotonogit tu, Dună? Tu, ca Ştefan cel Mare: iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge. Păi, tu ai scos mai mulţi dinţi decât toţi dentiştii din Bucureşti la un loc! Asta până când a dat colţul babalâcul ăla, fost ţărănist. Scăpase cu viaţă de la Piteşti şi de la Sighet, săpase metrii lui de Canal cu care era dator să slujească patria socialistă. Şi moare dintr-o lopată de-a ta la jugulară! Ce era să facă, să te promoveze că ai lichidat un duşman atât de feroce al regimului? Atenţie, măi băiatule, în cine dai, cât de tare dai, că nu se ştie când se întoarce iar roata.
 
Se simţea că istoria asta veche îl durea pe Dună. Trombon răsucea cuţitul într-o rană neînchisă. Ar fi vrut Dună să fie tot la Securitate. Altfel ar fi discutat cu jurnalistul, de fapt - după cum ştia, din sursă sigură - locotenent sub acoperire şi beneficiar al tuturor avantajelor care decurgeau de acolo. N-ar mai fi vorbit ca de la plutonier de miliţie la locotenent de securitate. Auzi, să se întoarcă roata!!! O fi ştiind ceva Trombon? Că zvonuri umblau, trecuseră şi pe la urechile lui... Sau sunt doar textele lui fără sfârşit, de ademenit proştii în rapoartele lui...
- Trombonel tată, tu ştii că eu sunt Dumnezeu pe sectorul ăsta. Mă iubeşte toţi - se apără, înciudat, Dună. Numai proiectantul ăla cu fluturaşii, ăla de la nr. 48, numai ăla nu mă are la ficaţi. Restul - mieii Domnului. "Poftiţi, domnu' Dună, ce mai faceţi? o cafeluţă? ce păcat că am numai nechezol, ştiţi şi dvs., trebuie să plătim datoria; vă aşteptam cu nerăbdare, ca pe pensie; nu, nu m-am văzut cu nimeni, n-am mai fost la nimeni, la telefon nu sun că fac impulsuri; la radio nu ascult decât meciurile, ce altceva să ascult? că numai minciuni propagă... ăia de la "Vocea liberă"; da, am fost coleg, pe vremuri, la primară şi la gimnaziu, că liceul nu l-am mai apucat, cu Neculai Constantin Munteanu, era elev mediocru, eu premiant; ce, era să ţin legătura cu el, să-mi trimită pachete de acolo, să vă dau dvs. bătaie de cap?" Aşa-s de bun, Tromboane! Dar am şi eu plan de săltat. Aşa că, gata gargara! Mi-ai pus tu banda cu rahatul de regim, banda aia cu care vânezi proştii pe la "Capşa" sau la Mogoşoia sau pe la cozi. Da' cu mine nu-ţi merge. Hai, hopa-trombon, hai, sus. Muza ta înmiresmată ca groapa Glina o să doarmă singură în noaptea asta, iar tu o să dai cu subsemnatul la Secţia 1, ştii locul. Poţi să-i chemi şi pe mitropolit, şi pe patriarh. Pe Bunul Dumnezeu degeaba îl chemi, că în seara asta eu sunt Dumnezeul tău. Care te rabdă, ca păcătos ce eşti, doar dacă nu întinzi prea mult coarda.
 
Profirescu şi Autorul îl săltară pe Trombon de câte un braţ, atenţi să nu se ude. Dună deschidea coloana. Trecură drumul, prin stratul tot mai gros de zăpadă, şi îl depuseră, ca pe o captură de preţ, la Secţia 1. Intrând acolo, Trombon salută, tot regeşte, tot melodramatic:
- Tovarăşi apărători ai legii şi ai borfaşilor care vând Kent şi ai curvelor care servesc patria la pat, mă bucur să mă aflu din nou la voi în inspecţie. Continuaţi vă rog, nu vă întrerupeţi. Ce jucaţi, şeptic? Învăţaţi-l şi pe Dună, că nu e greu. O să prindă şi el, cu capul lui prost: decarii şi aşii sunt puncte, şaptele taie tot, nu-i aşa că nu e greu, Dună?
 
Dună se făcu că nu-l bagă în seamă. Zise, pe un ton oficial:
- Domnul dormea beat la uşa domnişoarei Nicoleta Bucur, inoportunând cu mirosul de urină întreg imobilul. A proferat şi ceva injurii la adresa organului, aţi auzit, chiar şi aici, la sediul lui, l-a făcut prost. Dar asta i-o trec cu vederea. Nu mai scrieţi în raport. Sunaţi-o pe doamna, soţia dumnealui, să vină să-şi ia Trombonul. Când îl băgaţi la arest, luaţi-i pixul, să nu se sinucidă.
- Te-am pupat, Dună, patria îţi va fi recunoscătoare. Sper să fii la fel de brav şi la Atârnaţii de Sus - mai apucă să-i arunce Trombon, purtat spre arest de doi elevi de la Şcoala de la Băneasa.
 
Tot în trei, cu Dună furios, explicând că Trombon e locotenent acoperit la revistă, altfel l-ar fi aranjat el, l-ar fi făcut să se mai pişe o dată, cu sânge, trecură iar drumul, continuând rondul pe trotuarul drept al Anei Ipătescu.
 
Treziră, rând pe rând, trei bătrânei parcă traşi la xerox: toţi locuiau la subsol, erau toţi în pijamale, cu halate de diftină, jerpelite, pe deasupra. Toţi trei se culcaseră deja, fie că nu-i interesa Telejurnalul de seară, fie pentru a uita de masa de seară. Fiecare din cei trei făcuse peste 10 ani de puşcărie, din care exact 3 ani la Canal. La ieşire, semnaseră că n-or să se mai ridice niciodată împotriva regimului. Şi, într-adevăr, respectau cu toţii, cu stricteţe, regimul: o jumătate de pâine şi trei iaurturi pe zi. Cam pentru atât le ajungeau pensiile... Raportau conştiincioşi orice vizită; până şi a gunoierilor sau a vreunui vecin care-i întreba de câinele lui rătăcit.
 
Târziu, spre miezul nopţii, după ce treziseră toţi locatarii din evidenţa Miliţiei şi se asigurase că aceştia nu visează decât să prindă lapte şi iaurt la coada de a doua zi, Dună le dădu drumul lui Profirescu şi Autorului şi se întoarse la Piaţa Romană: îşi dăduse întânire acolo, la un cognac, cu fata unui fost universitar liberal. Îi promisese tinerei, dezinteresat, o pilă la o butelie de aragaz.