Capitolul 13 - Nunta (partea a II-a)

Autorul asculta absent cuvântarea. Cu o seară înainte, taică-său, auzind radioul lui Stamate, pus pe "Vocea liberă" şi dat la maximum, dăduse şi el radioul lor "Albatros" mai tare. Aflaseră şi ei, el şi Reta, ce se întâmplase la Timişoara. Acum se gândea la romanele în care autorii descriu răscoale sau revoluţii. Cum ar fi autorul Liviu Rebreanu, în romanul Răscoala, în care un automobil îl calcă pe copilul ţăranului Petre Petre, care n-avea ce mânca, pentru că îi luau tot arendaşii, ceea ce răscoală tot satul, că nimeni n-avea ce să mănânce. Din scânteia aceea se aprinsese vâlvătaia care arsese mai întâi pe Nadina, boieroaica nefiind chiar rea de tot, apoi conacul, ajungând în final să aprindă şi satul, de la nişte obuze de tun care l-au făcut una cu pământul şi pe Petre Petre. Era interesant de descris - se gândea el - cum mânia unui personaj se întâlneşte cu mânia altuia, aşa cum izvoarele îşi unesc apa firavă în pâraie, apoi în râuri, şi apoi în fluvii puternice, în calea cărora nu poate să stea nimeni şi nimic.
 
Ajunsese cu gândul la autorul Victor Hugo, care, în cele trei volume din romanul său Mizerabilii găsise loc să scrie, în volumul patru, despre cum s-a desfăşurat o revoluţie la ei, la poporul francez, revoluţie în care luptase şi un copil hoinar, unul Gavroche. Ce frumos se luptase el pe baricade, cum îi ajuta el pe revoluţionari, aducându-le apă şi hrană, înfruntând focurile de puşcă ale armatei regelui pentru a strânge plumbii pentru gloanţe!
 
Cu gândul aiurea, ameţit parcă de mirosul prafului de puşcă din Montparnasse, Autorul se dezechilibră, făcu câţiva paşi ca să se reechilibreze şi, înainte să se agaţe, în cădere, de un stâlp cu difuzoare, se împiedică de ceva, un cablu sau un căpăcel de fontă din asfalt.
 
În secunda următoare, în toată Piaţa Palatului se auziră în difuzoare nişte troznete asurzitoare, ca nişte împuşcături, ca nişte petarde. Mulţimea, care se aştepta la ceva, dar nu ştia la ce, intră în panică. "Se trage! Nu trageţi, tovarăşi!" se auziră de peste tot nişte voci cu accentul cam speriat. Vocea Tovarăşului se auzi strigând, derutată şi speriată "Alio! Alio!", înainte ca transmisia să fie tăiată.
 
Autorul se sperie şi el, dar nu de zgomotele asurzitoare din difuzorul de pe stâlp. Se sperie de boacăna făcută şi se uită la Virgil Profirescu, parcă scuzându-se: "N-am vrut... Am alunecat..." Profirescu îl linişti din priviri: "Lasă că e bine. N-a observat nimeni." Şi se dădu mai aproape de el.
 
Reta, în biroul lui Coşescu, căruia îi prezenta situaţia stocurilor la rechizite, se sperie şi ea când transmisia de la radio se întrerupse. S-ar fi speriat şi mai tare dacă ar fi ştiut cine a cauzat-o. Dar ea ştia că Autorul e la rondul de flori de la Piaţa Victoriei, şi nu la stâlpul cu difuzoare din Piaţa Palatului, la miting. Coşescu îi aduse un pahar cu apă, îndemnând-o să tragă aer în piept şi să nu panicheze, că îl sperie pe ăla mic.
 
Când generalul Vlădescu dădu ordinul de reîncepere a transmisiei, panica din Piaţa Palatului nu se linişti. Din contră, se amplifică. Lumea dădea năvală spre cordoanele de miliţieni care închideau ieşirile din piaţă. Vlădescu "uitase" să dea ordin cordoanelor să se desfacă, să lase mulţimea să iasă. Lumea se călca în picioare. Ţipetele celor călcaţi în picioare amplificau panica, la fel ca o reacţie în lanţ.
 
Profirescu îl luă de braţ pe Autor.
- Uite ce e, lucrurile se cam îngroaşe. Ştiu că ai copilul pe drum, dar eu cred că o să-ţi pară rău dacă n-o să vezi ce-o să urmeze. O să ai ce scrie. Vii cu mine?
 
Fără să-l întrebe de unde ştia ce va urma, Autorul i se alătură. Gicu, Fănel, Stan şi cele două steluţe îi urmară. Brigada artistică a ADP-ului făcea, încă o dată, front comun. Tovarăşa Sidonia, care îi scria mereu pe listă pe cei care plecau de la vreo acţiune pe linie de partid sau de sindicat, îşi notă, în gând, numele celor care rămăseseră la acţiune. Bine făcuse că nu avizase continuarea activităţii brigăzii artistice! Uite unde ajunsese! Nu se mira de Autor. Nu ştii niciodată ce au în cap scriitorii ăştia. Una scriu, alta gândesc! Vai de capul lor! Dar Profirescu?
 
Cei trei biografi care erau pe urmele Autorului în acea zi s-au alăturat şi ei, invizibili, grupului condus de Profirescu. Cam ştiau ei ce va urma! Iar dacă lucrurile n-aveau să iasă cum trebuie, dacă Tovarăşul se încăpăţâna să nu pice, aveau pregătită o scuză: ei se aflau acolo întâmplător, în documentare...
 
La îndemnul Lenuţei, vânătă de furie, Tovarăşul agita la microfon încă o sută de lei la salariul fiecărui constructor al socialismului multilateral dezvoltat, precum şi noi ajutoare pentru mamele cu mai mulţi copii. Nu-l asculta nimeni. Tovarăşul se retrase curând, uitând să ureze întregului popor noi succese pe calea socialismului biruitor şi, dacă se poate, locul întâi...
 
De-abia atunci generalul Vlădescu dădu ordin să fie retrase cordoanele de miliţieni. Mulţimea erupse în afara Pieţei Palatului. Energia acumulată prin iureşul asupra cordoanelor de ordine părea să se piardă. Dar tot cei care strigaseră "Nu trageţi, tovarăşi!" îndemnară lumea să nu se risipească, să aibă încredere, că sigur Ceauşescu pică şi că va fi judecat pentru sângele vărsat la Timişoara. Se formară, ad-hoc, grupuri compacte de tineri care ocupară flancurile Bulevardului Bălcescu, între Biserica Italiană şi Piaţa Universităţii. Prompt, de pe Batiştei, apărură cele două TAB-uri, pregătite din timp de generalul Victoraş, prin ordine transmise de la Spitalul de ortopedie.
 
Ocolind pe după hotelul Lido, grupul condus de Virgil Profirescu se alătură tinerilor grupaţi în faţa Galeriilor de Arta "Orizont". Strigau din răsputeri "Nu vă fie frică, Ceauşescu pică", parcă pentru a se convinge că lucrul acesta chiar poate să se întâmple. Trecătorii, locatarii de la etajele blocurilor de pe bulevard îi priveau curioşi. Nu prea credeau. Puţini li se alăturau.
 
Circulaţia de pe bulevardul Bălcescu se oprise. Doar cele două TAB-uri patrulau între Piaţa Romană şi Piaţa Universităţii. Uneori, acestea îşi prelungeau cursele până spre Spitalul Colţea, ca să împrăştie şi grupurile care se formau în acea zonă. Tinerii încropeau, în pripă, un fel de baricade din cărămizi, coşuri de gunoi de pe stâlpi, din cutii de ambalaje, baricade pe care TAB-urile le spulberau la fiecare trecere. Cei cu "Nu trageţi, tovarăşi!" erau însă mai curajoşi: se agăţau de TAB-uri, se lăsau târâţi de ele sau aruncau cu pietre, cu ce le cădea în mâini. Mastodonţii nu ripostau, de parcă îi interesa doar promenada pe bulevard, nu să bage frica în demonstranţi.
 
Când se înseră, scenariul se schimbă brusc. Sosiseră două batalioane de la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa. Nu le chemase generalul Vlădescu. Mai erau şi din aceia care nu credeau că acordul de la Malta privea şi bulevardul Bălcescu. Ofiţerii lor aveau ordine precise: "Dacă manifestanţii se opun, dacă nu degajă bulevardul şi Piaţa Universităţii, foc de avertizare, şi apoi foc în plin. Încercuiţi şi arestaţi cu toţii. Agenţii străini - luaţi deoparte şi interogaţi la sânge. Executarea!"
 
Ceea ce părea până la un moment dat o joacă, se transforma, pe măsură ce noaptea se lăsa, în coşmar. De pe trotuare şi din două tanchete ale batalioanelor de la Băneasa se trăgea în plin. Primii răniţi, sau primii morţi, îi îndârjiseră şi mai mult pe demonstranţi. Nici nu apucau să-i tragă din calea TAB-urilor, că trupurile acestora erau luate în grabă şi aruncate în dube care blocaseră toate străzile ce dădeau în bulevard.
 
Cu toate acestea, nimeni nu pleca. Profitau de momentele când TAB-urile sau tanchetele se îndepărtau şi se regrupau, strigând să se audă până la C.C. Într-un astfel de moment, ieşind din parcarea subterană de la Inter, Profirescu şi Autorul încercau să refacă baricada. Aplecaţi, cu faţa spre Piaţa Universităţii, n-aveau cum să vadă că tanchetele întorseseră la Romană. Cei de pe margine le strigaseră "Se întorc! Feriţi!". Dar era prea târziu. O salvă de mitralieră mătură, de-a lungul, tot bulevardul, luminându-l cu cele câteva trasoare amestecate printre gloanţele adevărate. Gloanţele şuierară sinistru prin canionul blocurilor, câteva rătăciră prin vitrinele magazinelor de la parter, dar altele nu-şi greşiră ţinta. Tot grupul celor care lucra la baricadă, între care şi Profirescu, şi Autorul, căzu secerat.
 
Autorul simţi un fel de fierbinţeală în spate, sub omoplat, şi în clipa următoare auzi sunetul gloanţelor muşcând asfaltul în jurul său. Oare aşa se moare? - se întrebă. Te scoli dimineaţa de lângă nevastă, o săruţi, te duci să pregăteşti rondurile de iarnă, să nu îngheţe trandafirii la rădăcină, şi gata? N-o să mai vezi trandafirii aceia înflorind, n-o să mai râzi cu Gicu, cu Stan, cu Fănel? N-o să ştii niciodată cum va arăta copilul tău? N-o să mai joci niciodată pocher sub bolta lui Uscatu? Şi cărţile, cărţile pe care urma să le scrii, cărţile tale, cine le va scrie?...
 
Gândul la cărţile lui se stinse. Corpul i se întinse, încet, pe asfalt. Profirescu, rănit la genunchi, încercă să-l tragă spre intrarea în parcarea subterană. Nu ştia dacă mai trăieşte sau nu. Dar forţele sale erau şi ele pe sfârşite, pierdea şi el sânge, şi sângele lui se aduna cu sângele Autorului, formând o baltă întunecată pe asfalt.
 
Cei de pe margine, de pe trotuar, nu apucară nici ei să le sară în ajutor. De pe Batiştei, de vizavi, un pluton de miliţieni se repezi la grupul căzut la baricadă. Cât ai clipi degajă locul, cărându-i pe toţi la o dubă care aştepta în faţă la El-Al.
 
Plutonierul major Dună, urcând lângă şofer, aruncă o privire prin grilaj, în spate, ca să se asigure că nimeni nu mişcă în grămada de trupuri. Apoi îi comandă şoferului:
- La Jilava cu ei. Astea-s ordinele. Deşi, după cum arată, mai bine ar fi să-i ducem direct la Morgă. Mare porcărie toată afacerea asta. Sigur că ne taie şi primele de Anul Nou! Mă întreb, cine mama dracului a pornit-o? Cine o fi autorul?
 
În spate, din grămada de corpuri aruncate unul peste altul, Profirescu auzi, cu bucurie, o voce slabă, binecunoscută lui:
- Eu, eu sunt Autorul!
 
 
New York, iulie 2004 & Bucureşti, 2007-2008