Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Autorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul 12 - Zvonul (partea a II-a)


Laurenţiu Orăşanu

19.04.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La predarea mesajului bilingv asistă şi un biograf al Autorului, aflat la Herghelia de Stat Jegălia pentru a face aprovizionarea de toamnă în zonă şi pentru a vedea urmările experienţei generalizante "Şi voi puteţi fi ca Ei!" Acest biograf constatase deja că tovarăşul Ilie Ionel - trimis la munca de jos ca şef al unei herghelii de stat - nu stătea o clipă. Gazeta de perete "Pegasul - armăsar românesc", organ al Cenaclului "Pegasul", era la zi. De fapt, la zi şi noapte, pentru că era puternic luminată de trei lămpi cu neon şi două felinare cu gaz, de avarie, pentru cazurile de întrerupere a curentului electric. Amplasată chiar deasupra adăpătorii principale, gazeta de perete nu avea cum să scape atenţiei grăjdarilor, jocheilor şi, evident, a cailor. Puteau vedea aici, la rubrica "Fruntaş în muncă", poza calului care avusese cei mai buni timpi pe pista de antrenament a hergheliei, sau a aceluia care obţinuse premii la concursurile de trap de la Ploieşti sau de galop din ţările în care aceste curse nu erau interzise. "Programul curselor viitoare", "Norme elementare de convieţuire în grajduri", "Noutăţi în harnaşament", "Moda de iarnă pentru jochei", "Revista presei străine", toate aceste rubrici erau actualizate zilnic, dimineaţa, la prânz şi seara, concomitent cu furajarea şi adăparea cailor.
 
În ceea ce priveşte cenaclul propriu-zis, atât caii, cât şi îngrijitorii manifestau faţă de el un interes scăzut. Picoteau pe rupte la şedinţe. Tovarăşul Ilie Ionel încercase să-i atragă cu frumosul, prezentându-le, în aer liber, filmele cu Florin Piersic în rolul haiducului pe Şapte-cai. În afară de un nechezat izolat, sau de câte un comentariu vulgar ("Vasile, ce i-aş face io Aniţei ăsteia!"), nedemn de un cenaclu, nu reuşise să trezească interesul participanţilor. Încercase să-i sperie, proiectând Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, dar obţinuse taman efectul contrar celui aşteptat: în ziua următoare, la antrenament, caii alergaseră ca nişte leşinături. Era clar că trăpaşul românesc nu reacţiona la bici, preferând vorba bună şi blândă. Tovarăşul Ilie Ionel trăsese concluzia că fără un "măi animăluţule!", trăpaşul românesc nu mişca o copită, alerga în dorul lelii şi se reproducea în silă.
 
Renunţase să mai angreneze colectivul hergheliei în activitatea de cenaclu. Căuta acum doritori de astfel de manifestări numai în localităţile în care aceştia îşi aveau domiciliul forţat. Astfel, un fost ziarist, exilat departe de Bucureşti, în Dămăroaia, participa regulat la şedinţele cenaclului, atunci când nu era plecat la Washington. Un poet, alb ca varul, sau ca moartea, nemâncat, nepublicat de vreo trei luni, citea şi el, săptămânal, în cenaclu, un ziar cotidian. Un moment deosebit, solemn, îl constituise citirea în cenaclul "Pegasul" a unei scrisori inedite, semnată de şase autori. Scrisoarea respectivă nu venise pe calea obişnuită, prin Poşta Română, ci le parvenise pe calea undelor. Scrisoarea, protestând împotriva confiscării comunismului şi a beneficiilor de care se bucuraseră cândva ei, autorii, confirma şi ea Zvonul: zvonul că "se pregăteşte ceva".
 
După cum putuseră să observe biografii Autorului, Herghelia de Stat Jegălia era pregătită. Armăsarii tineri erau bine furajaţi şi alergau zilnic pe o distanţă care, măsurată, dădea exact distanţa dintre Televiziunea română din Calea Dorobanţi şi sediul Comitetului Central. Câţiva telegari se familiarizau, în plus, ajutaţi de machete presărate pe parcurs, cu drumul dintre Comitetul Central şi Statul Major al Armatei din Drumul Taberei. Prin intermediul gazetei de perete sau, mai bine zis al gazetei de adăpătoare, caii, şi cei mai bătrâni, care nu mai alergau şi erau ţinuţi doar pentru prăsilă, şi cei tineri erau informaţi la zi despre evenimentele care urmau să aibă loc. Chiar în noaptea aceea, noaptea primirii mesajului din Malta, la lumina felinarelor, tovarăşul Ilie Ionel înscrise la rubrica "Programul curselor viitoare" o notiţă care anunţa "Tăierea porcului va avea loc de Ignat, pe 20 decembrie". Înainte de a se culca la loc, tovarăşul Ilie Ionel îşi puse la îndemână, pe spătarul scaunului, un costum şi o helancă, ambele vechi de pe vremea studenţiei.
 
Dacă Herghelia de Stat din Jegălia şi cenaclul "Pegasul" de acolo erau pregătite, nu acelaşi lucru se putea spune despre tot restul ţării. Ba se putea spune, mai degrabă, că lumea era total nepregătită. Era pregătită de o altă iarnă fără căldură în calorifere, era pregătită să stea ore întregi la coadă la cartofi, la pui congelaţi pereche şi folclorici, era pregătită să se înghesuie în puţinele autobuze care nu crăpau odată cu primul ger. Nimeni, în afară de puţinii iniţiaţi, nu se aştepta la o iarnă uşoară. La un dezgheţ. Mesajul trimis lumii de pe "Abraham Lincoln" ajunsese, deocamdată, doar la reprezentanţii ei. "Vocea liberă" ştia, anunţa şi ea Ignatul, aşa cum o făcuse şi "Pegasul - armăsar românesc" din Jegălia. "Scânteia" habar n-avea, dădea zor cu terminarea arăturilor de toamnă şi cu însufleţirea cu care întregul popor pornise să înfăptuiască directivele măreţe ale Congresului al XIV-lea al Partidului. Congres la care, cu toate că i se pusese o talpă în plen de către unul dintre meşterii uceniciei sale revoluţionare, cizmarul-cârmaci-de-corăbii fusese reales în unanimitate.
 
Un tânăr membru de partid, specialist eminent, doctorand la unul dintre membrii cenaclului "Pegasul", îşi depusese carnetul de partid. Hodoronc-tronc, în plină Adunare generală a organizaţiei de bază! Nici măcar nu l-au trimis la filiala institutului din Vinţu de Jos! Rapoartele lui Stamate, cum că locatarii blocurilor C13-C14 ascultă "Vocea liberă" dată la maximum, fără nicio grijă pentru liniştea vecinilor, erau aruncate la coş. Un controlor de bilete ITB, încercând să amendeze un călător prins fără bilet, fusese admonestat de un domn bine: "Dumneata nu vezi ce se întâmplă în lume, de asta îţi arde, vrei să agiţi lumea?" Călătorul fraudulos se dăduse jos, unde rămăsese aiurit, la fel de aiurit ca şi controlorul în tramvai, că se întâmplă aşa ceva. Domnul "bine" coborî şi el din tramvai şi, după ce îl admonestase, blând, pe călător, o cotise pe o străduţă spre Nuferilor. Era limpede, dar nu pentru oricine, cine ştia, şi cine nu ştia, de întâlnirea de pe "Abraham Lincoln".
 
Nu numai aceste evenimente mărunte, de neconceput în ţara care-l urma pe vajnicul ei cârmaci oriunde ar fi dus-o el, confirmau zvonul că "Se pregăteşte ceva". Astfel, echipa care supraveghea zi şi noapte programul de ameliorare a rasei autohtone "trăpaşul românesc", care raporta orice mişcare pe pista de antrenament şi la Cenaclul "Pegasul", primise ordin să protejeze, şi nu să spioneze activitatea cenaclului şi a directorului de acolo. Alte echipe, supraveghind activităţile de tip cenaclu - una, în est, alta în vest -, constataseră o creştere subită a înscrierilor la excursii în România ale vecinilor sovietici şi maghiari. Mii de turişti din cele două ţări vecine şi aparent prietene îşi exprimaseră intenţia de a petrece Ignatul şi sărbătoarea Crăciunului în cele mai importante oraşe din estul şi din vestul ţării, împreună cu maşinile lor. Conştiincioase, echipele de supraveghere îşi trimiseseră rapoartele la centru. Rapoartele aterizaseră exact în centrul coşului de gunoi. Securitatea părea o căruţă care se deplasa drept, în virtutea inerţiei, pe drumul ştiut, în vreme ce caii, cu căruţaş cu tot, o cotiseră pe un drum nemarcat încă pe hartă.
 
Poate că e momentul să fie menţionată şi activitatea de bază a Hergheliei de Stat Jegălia: crearea unei rase autohtone, competitive, care să alerge bot la bot cu armăsarii şi iepele din ţările avansate.
 
Imediat după războiul purtat de români în ambele direcţii, în schimbul celor 500 mii cai rechiziţionaţi odată cu tot atâtea ceasuri şi batiste, aliaţii sovietici le dăruiseră patru iepe din rasa "Uriaşul siberian". Îngrijitorii de la Jegălia le primiseră cu bucurie, pentru că iepele, hămesite după patru ani de război, vreme în care toţi armăsarii fuseseră pe front, nu făceau nazuri la mâncare şi nu trebuiau îndemnate prea mult la montă. Din însămânţarea naturală, liber consimţită, au rezultat exemplare net superioare, ca gabarit, trăpaşului românesc care fusese încrucişat până atunci cu lipiţanul polonez şi trăpaşul de stepă unguresc. În vreme ce caii ţăranilor români erau făcuţi salam, fiind înlocuiţi cu tractoare "Kirov", adică până când sovieticii şi-au luat tractoarele cu tunuri şi au părăsit România, trăpaşul românesc a tot crescut în gabarit. Dar, în acelaşi, timp, a devenit tot mai lent. Nu mai făcea faţă la nicio competiţie internaţională. Asta l-a determinat pe Dej să-i arate lui Hruşciov, adus ca din întâmplare la Jegălia, că aşa nu mai merge, şi că un grajd comun cu Bulgaria şi o încrucişare cu blândul trăpaş bulgăresc nu erau soluţia potrivită. Hruşciov a ridicat din umeri, adică faci ce vrei, şi şi-a descălţat pantoful în care îi intrase un bulgăre din pământul Bărăganului. Dej s-a uitat, cât a putut să se mai uite, hăt, departe, spre malurile Amurului, unde, de o parte şi de alta, sovieticii şi chinezii îşi struneau cu greu armăsarii în zăbale. Mai făcând ochi dulci chinezilor, mai trimiţând ajutoare vietnamezilor, Dej făcuse rost de câteva iepe mongole, cu care spera să iuţească noul trăpaş românesc. Experimentul n-a durat prea mult. Pe Dej l-au dus pe ultimul drum tot caii sovietici.
 
Când a venit prima dată la Jegălia, noului Tovarăş i s-a explicat cum e cu rămânerea în urmă. Expert în domeniu, pentru că dusese mulţi cai la păscut (printre ei: Chivu Stoica, Bodnăraş, Drăghici, Apostol) Tovarăşul hotărâse, pe loc, că "Uriaşul siberian" fusese o greşeală, că linia chineză era bună, dar trebuia adăugaţi în procesul de ameliorare mustangul american şi catârul albanez. Rezultatele nu întârziaseră să apară. Iepele americane, aduse de Nixon şi Carter, se prezentau voioase la montă şi chiar dădeau dovadă de o oarecare iniţiativă în această privinţă. Mai mult s-au chinuit îngrijitorii de la Jegălia cu catârul albanez, care făcea mofturi şi, când nu-i convenea ceva, se prefăcea că nu înţelege şi o dădea pe aromână.
 
Noile exemplare începuseră să fie privite cu ochi buni în vest, dar chiorâş în est. Performanţele nu se îmbunătăţiseră simţitor. Gabaritul scăzuse, dar scăzuse şi viteza. Însă nimeni nu putea să conteste un lucru evident: trăpaşul românesc, deşi rezultat din atâtea încrucişări, era cu totul şi cu totul original. Cea mai de seamă calitate a lui: era răbdător. Îl puneai să tragă, trăgea cât putea. Îl înscriai la un concurs internaţional de trap, alerga cât putea. Chiar dacă termina cursa ultimul. Dar o termina. Citeai în ochii lui dorinţa de a câştiga şi el, odată şi-odată. Îi tăiai raţia de fân, i-o înlocuiai cu lături, el rumega liniştit, cu gândul aiurea. Toţi îl admirau şi se întrebau cât avea să reziste sau dacă nu cumva rasa aceasta autohtonă şi străveche se va pierde. Numai Kremlinul strâmba din nas: că nu-i continua linia, că avea ochii cam oblici, că nu participa la manevrele comune pe hipodroamele Pactului de la Varşovia. Dar Tovarăşul îi liniştise trimiţându-le sovieticilor planurile unui avion francez cu geometrie variabilă şi ale unei rachete americane cu nume de zeu grecesc, planuri obţinute de echipa devotată unui general de securitate isteţ, care nu stătea degeaba când se plimba pe malurile Tamisei pe scara caleştii reginei Angliei.
 
Chivu Stoica şi Bodnăraş fuseseră şi ei duşi pe ultimul drum, traşi de trăpaşii româneşti şi slujiţi de cel mai mare popă în rang. Cel mai mare popă semna zilnic ordine de demolare ale bisericilor, unele deja demolate. Din ruinele lor se înălţa un fel de Mitropolie a Neamului. A neamului prost. Dacă încrucişarea trăpaşului românesc nu fusese chiar un eşec, încrucişarea stilului Lomonosov cu cel brâncovenesc şi cu cel egiptean născuse un monstru cu patru aripi. Acest Palat, zis al Poporului, crescuse atât de mare încât încăpea în el bugetul ţării pe 10 ani în urmă şi 5 ani înainte.
 
Generalul cel isteţ, care aducea şapte planuri secrete dintr-o lovitură, plecase fără să-şi fi luat rămas bun. Echipele lui fuseseră schimbate rapid, cam în acelaşi timp în care americanii îl schimbaseră la faţă pe general. Generalul ştia multe lucruri pe care le povestise nu numai la interogatoriu, dar şi într-o carte. Astfel aflase întreaga lume cât de rău era tratat trăpaşul românesc: lipsit de hrană, ţinut în frig, biciuit zilnic să obţină nişte performanţe aberante (bunăoară, era obligat să termine o cursă de cinci ture în numai patru ture şi jumătate).
 
Cam aceasta era situaţia la Herghelia de Stat Jegălia, unde tovarăşul Ilie Ionel încerca în acea toamnă să scoată din amorţeală trăpaşul românesc, impulsionat fiind şi de vestea bună primită prin porumbelul călător. Zvonul prinsese contur, nu mai era un nor amorf, o perdea de ceaţă care se lăsa din când în când, pe neaşteptate, pe unde nici nu gândeai: asupra cozilor la carne, asupra ţintelor din poligoanele de tragere ale armatei, asupra cifrelor raportate de unităţile economice dornice să ia steagul de "Erou al muncii socialiste" şi, cel mai adesea, din senin, asupra Aeroportului Internaţional Otopeni.
 
Biografii Autorului simţeau şi ei că nu înduraseră degeaba mirosul grajdurilor de la Jegălia. Sperau acum că vor putea folosi în biografiile Autorului cele câteva pagini rezultate din documentarea la botul calului românesc. Mai mult decât atât, într-un mod cu totul neaşteptat, drumul Autorului se întâlnise, din nou, cu acela al tovarăşului Ilie Ionel.
 
Era iarăşi toamnă, anotimp propice depăşirii recoltelor agricole din anul precedent, plantării tufănelelor şi crizantemelor, dar şi şedinţelor de cenaclu în aer liber. Autorul, aplecat asupra straturilor de flori din parcul Grădina Icoanei, înlocuia nişte gura-leului, cam uscată, cu tufănele grena şi crizanteme albe. Cele două Steluţe - împreună cu Lenuţa, Nicu, Fănel şi Gicu - udau, la restaurantul "Moldova" din apropiere, mutarea lor în primul bloc din Afumaţi. Mascat de o perdea de forsythia, care dădea să înflorească, bezmetică, a doua oară în acel an, Autorul auzi, fără să vrea, conversaţia a doi bătrânei care ocupaseră o bancă mai retrasă. Pe unul dintre ei - un tip zâmbăreţ - îl mai văzuse, atunci când venise la "Troiţă" pentru a generaliza experienţa înaintată a Gazetei de perete "Şi tu poţi fi ca El"; acea încercare generalizatoare care îl propulsase din Secretar cu Propaganda la C.C. în director de herghelie.
- Elementele exterioare sunt favorabile, pe poziţie, aţi văzut ce a scos porumbelul - zise zâmbăreţul. În interior pe cine contăm, tov. plutonier? Că nu putem sta numai în noi, cei din cenaclu. Noi vom coordona, nu-i aşa?
- Tov. Ilie - zise celălalt, un tip bine legat, distins, care numai ca un plutonier nu vorbea -, hai să lăsăm modestia la o parte. Dumneavoastră veţi fi în frunte, au zis-o asta, în mod repetat, şi la "Vocea liberă". Dumneavoastră veniţi cu cenacliştii, restul lăsaţi în grija noastră. Armata va fi cu mine. M-au îndepărtat într-un mod samavolnic, acum patru ani, pe motiv că voiam să schimb blidele de aluminiu cu farfurii de porţelan. Cadrele ştiu de această nedreptate şi mă aşteaptă. Omul nostru de la Marele Stat Major a şi lansat zvonul că nu se vor da niciun fel de permisii de Crăciun. Vă daţi seama cât e de nemulţumită armata: dă în clocot! Fierbe! Cu trei regimente din garnizoana Bucureşti şi două de blindate de la Târgovişte vă punem secretar general cât ai clipi.
- Dinamoviştii cum stau? Sunt gata şi ei?
- Tablagiii, ca şi la noi, habar n-au. S-ar putea ca unii dintre ei să execute planurile "Cobra" sau "Aversa" valabile în situaţii din acestea. La ei e şi greu să-i ai pe toţi sub comandă, ca la noi. Direcţii speciale, acoperiţi, case conspirative, depozite secrete de armament, organizare ca la ruşi, toate datează de pe vremea lui Drăghici. Dar cei de sub Vlădescu, şi ăia sunt de bază, vor merge cu noi. Nu uitaţi că Direcţia de zvonuri lucra pentru noi înainte de a veni porumbelul cu vestea cea bună la picioruş. Numele dumneavoastră pluteşte peste tot, inclusiv pe calea undelor.
- Şi cine va pune toate forţele cap la cap? Să nu tragem unii hăis, şi alţii cea. Să nu ne facem de râs. Tovarăşii de la Moscova ne-au acordat această încredere, cei de dincolo şi ei, ar fi păcat să-i dezamăgim. Să nu dăm greş. Că nu mi-e mie de herghelie sau dumitale de pensia de plutonier-general, dar ar fi păcat de biata asta ţărişoară să mai stea ucenicul să-i pună tălpi încă vreo 5-10 ani. Aţi văzut doar cât a trăit Tito! Încă 10 ani şi ucenicul îşi depăşeşte savanta în rele. Nu mai spun că îmi îmbătrâneşte şi mie avântul revoluţionar. Ne trebuie aşadar un plan, un scenariu, o regie; nu putem merge aşa, la întâmplare.
- Aţi zis scenariu, regie? Păi, eu vă dau şi scenariul, şi regia, şi actorul. Domnul Sergiu. "Nu trage, domnule comisar! Sunt eu, Lăscărică! Nu mişcă unul!" Zău că mi-a plăcut! Cu el în rolul comisarului Moldovan ne asigurăm priza la mase. Sper să nu vă supăraţi, tov. secretar general, dar e mai cunoscut decât noi toţi la un loc. A făcut săli pline. Mai mult, e supărat că i-au tăiat 200 mii de lei din drepturile la "Nemuritorii". Sunt sigur că va pune suflet în scenariul ăsta, pentru mult mai puţin.
- Bun, vorbesc eu cu Sergiu. Fac un ocol prin Buftea, poate îi pierd pe cei doi de lângă castan, îi vezi? Se prefac emoţionaţi de frumuseţea toamnei. Sunt tot cei care ne-au filat şi data trecută.
- Nicio grijă, tov. Ilie, rapoartele ajung la Vlădescu. Iar Vlădescu, ştiţi, e cu noi. Le aruncă la coş. Mi-a spus că au microfoane ultra-sensibile; tot ce vorbim noi acum e transcris cu grijă. A şi râs: "Militarule, te-a degradat tov. viitor secretar general la rangul de plutonier? Din ditamai general de armată? Cum te simţi fără frunza de stejar?"
- Paza bună trece primejdia rea. Aţi văzut, generale, ce a păţit Ioniţă. L-au bubuit de nu s-a văzut. N-aş vrea să se repete chestia. Iar un pic de conspirativitate nu strică; orice revoluţie din istorie a fost pregătită în taină. Iar eu ţin la asta, să fie revoluţie, să iasă poporul în stradă, să aibă orice om satisfacţia că dă un picior în fund dictaturii. A propos, că l-am pomenit pe fostul ministru al Armatei, pe bietul Ioniţă: pe ministrul actual aţi încercat să-l atrageţi?
- N-are rost. Păi, el nici nu e militar de carieră. S-a ridicat de la gărzile patriotice. Ce ştie el, cu ce poate să ne ajute pe noi, care am făcut la Academia Militară "Frunze"? Mai ţineţi minte, tov. secretar general, la ce baluri mergeam la Moscova, în studenţie? Cum roiau rusoaicele pe lângă noi?
- Aveau sarcină să ne facă să ne simţim bine, generale. Nu se fereau de ea. Mulţi au venit de-acolo însuraţi.
- Hai că e frumoasă şi toamna, tov secretar general. Am mai încărunţit, frunzele ruginesc şi cad, uite, tânărul acela ce crizanteme frumoase plantează, iar dacă până la Crăciun dumneavoastră intraţi pe cai mari în Bucureşti, iar eu îmi recapăt locul cuvenit în fruntea armatei, tot n-a trăit cizmarul degeaba.
- Eu cred că-s tufănele, nu crizanteme. Atunci, tovarăşe ministru, rămâne cum au stabilit: de Ignat. Hai să mergem, ca să poată băieţii ăia să-şi scrie raportul şi să se ducă şi ei la neveste sau la iubite, ce-or avea şi ei. Dacă intervine ceva nou îţi dau de veste sau îmi daţi de veste pe calea obişnuită, prin porumbei voiajori. Urechea lipită de "Vocea liberă", de acolo ni se va da semnalul.
 
Îndreptându-se spre ieşirea din parc, tipul zâmbăreţ se salută, scurt, cu Profirescu, venit să controleze stadiul plantării florilor de toamnă în parcul Grădina Icoanei. Faptul că Profirescu se cunoştea cu tipul zâmbăreţ îl miră pe Autor, cum îl miră şi faptul că există, la ruşi, o academie de frunze. Cu asta se alesese din conversaţia celor doi, dacă nu socotea cele două ronduri pe care le populase cu tufănele şi crizanteme.
 
Profirescu, văzând rondurile pregătite, gata pentru Crăciun, zâmbi mulţumit.
 
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer