Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Autorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul 11 - Rondul de noapte (partea a II-a)


Laurenţiu Orăşanu

29.03.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Treceau acum pe lângă Muzeul Partidului Comunist. Peste 80 ani de mişcare muncitorească erau într-o mişcare continuă. Documente şi fotografii urcau de la subsol, de la arhive, în sălile principale; toate erau cu Tovarăşu' şi Tovarăşa, toate cu 1 Mai 1939, declarat "muncitoresc" pe drumul acesta ascendent. 1 Mai la care ea, Tovarăşa, fusese aleasă Regina Balului, iar el, Tovarăşul ei şi al nostru de mai târziu, răspândise manifeste care aveau să-i prindă bine, tot mai târziu, la dosar. În sens invers, coborâseră la subsol, rând pe rând, singuri, sau ajutaţi de o lovitură bine plasată de rangă, şi Luca, şi Ana Pauker, lăsându-l pe Dej să bage singur spaima în burgheji, şi Pătrăşcanu - pentru că se gândea să ocupe sala la care se gândea şi Dej, Chişinevschi şi Răutu, şi alţii, pe motiv că vorbeau prea bine ruseşte. Apoi coborâse în subsol însuşi Dej, pentru că nu mai voia să vorbească ruseşte. Acum, în sălile principale, era numai 1 Mai 1939, ca şi cum calendarul înţepenise acolo, ca şi cum lumea fusese creată în ziua aceea. Pentru că trebuia să existe şi ceva martori la facerea aceasta, a lumii, din subsol fuseseră urcaţi Doncea şi Pârvulescu, pe care toţi îi credeau duşi demult, pe post de martori oarecum vii ai trecutului revoluţionar ai perechii de la Cabinetele 1 şi 2... Pe zidurile de cărămidă roşie, fulgii deşi, mari, haşurau linii albe, oblice; cineva, de sus, privea chiorâş toată mişcarea asta, dirijată un timp de Comintern, apoi de Cominform, apoi numai de tovarăşi de-ai noştri, apoi numai şi numai de doi Tovarăşi.
 
Peste drum, peste şoseaua ninsă, înzăpezită, meteoritul din faţa Institutului Geologic, vechi de câteva milioane de ani, încoronat acum de un fes caraghios de zăpadă, râdea de acest du-te-vino, pe scară mică, din Muzeul Partidului. Hotărât lucru, oamenii ăştia nu îşi dau seama ce sunt; nu ştiu cum şi când să cadă. Uite, ei, meteoriţii, sau zăpada aceasta cad frumos, ard şi lasă o urmă luminoasă pe cer. Te înfioară când le priveşti căderea. Oamenii însă cad urât, e greu de privit căderea lor. Bătrâni, bolnavi, senili, ei se agaţă cu disperare de secunda din Univers care le-a fost dată şi foarte rar lasă în urmă regrete adevărate. Cu cât cad mai de sus, cu atât sunt mai puţin regretaţi, cu atât sunt mai repede uitaţi...
 
Cu gândul la meteorit şi la efemeritatea exponatelor din Muzeul Partidului, şi la eternitate, Autorul traversă Piaţa Victoriei, încheind patrula. La Preşedinţia Consiliului de Miniştri, două ferestre luminate raportau de zor mersul cu bine al acţiunii de dezăpezire. Dinozaurii de la Muzeul Antipa rânjeau pe la ferestre: cunoşteau foarte bine materia asta albă, care apăsa acum acoperişul Muzeului. Era ultima lor amintire din viaţa terestră. Din cauza ei erau ei acolo. Oare zăpada aceasta, care cădea acum, va aduce noi dinozauri în muzeu? Ar mai fi ceva loc, s-ar mai strânge ei puţin, s-ar mai strânge şi mamuţii. Ar fi minunat şi pentru ei, vechile exponate, şi pentru vizitatori. Măcar două exponate noi să aducă zăpada aceasta. Ar veni imediat tot poporul ca să-I vadă expuşi acolo, în siguranţă.
 
Doar doi biografi îi mai urmau îndeaproape, nevăzuţi. Ceilalţi renunţaseră, rând pe rând. Primul rămăsese chiar de la început, la Secţia 2 Miliţie, ca să vadă cum se dă o declaraţie. Al doilea agăţase o liceeană de la Informatică, dornic de a pătrunde tainele calculatoarelor şi ale perforatoarelor de cartele. La "Antipa" rămăsese un al treilea, dornic să fie primul care să vadă primirea făcută noilor exponate: cei doi dinozauri mult aşteptaţi acolo. Ultimul care renunţă invocă frigul pătrunzător. Adevărul era că proiectul unei monografii despre Autor i se părea incert: la urma-urmelor, Autorul nu scrisese încă niciun rând. Şi poate că nici nu avea să scrie vreodată. Şi atunci, toată documentarea aceasta şi frigul şi timpul pierdut la Liceul Economic nr. 3, sau la Maternitatea Polizu ar fi fost în zadar. Mai bine scria o nouă monografie despre Şt. O. Iosif, a 33-a. Tocmai descoperise o versiune inedită a poeziei Vara, în care un vers era diferit de varianta cunoscută, ceea ce ar fi justificat, întru totul, editarea celei de-a 33-a monografii.
 
Cei doi biografi rămaşi în cursă credeau cu tărie în acest proiect (aveau tărie până şi în nişte sticle cu coniac albanez, "Extra"), dar erau rămaşi în urmă cu documentarea: unul lipsise la prima zi de lucru a Autorului la ADP, pentru că avusese oră la dentist. Celălalt ratase întâmplarea de la Liceul Economic nr. 3, când sânii Retei îşi făcuseră intrarea triumfală în clasa a IX-a D. Neobosiţi, cei doi biografi lopătau prin zăpadă, dornici să recupereze, curioşi să vadă dacă patrularea aceasta, în seara albită de prima zăpadă a anului, avea să inspire Autorului vreo scenă sau chiar un roman de dragoste. Sau un roman cu intrigă poliţistă, în care o bandă de spioni e prinsă de organe tocmai când e gata să pună mâna pe cuceririle revoluţionare ale poporului. Sau un roman cu ilegalişti, care luptă eroic cu restul poporului român, ca să îndeplinească neabătut comandamentele Moscovei...
 
Ana Ipătescu, precum o odaliscă, îşi întindea îmbietor coapsele ninse, neatinse de picior de om în acea seară, între Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană. Neuzurpată de vreo Olgă Bancic sau vreo Doncă Simu, îşi păstrase numele - şi, până nu demult, tramvaiele - datorită eroismului şi celor două pistoale din gravură cu care salvase, la timp, guvernul provizoriu de la 1848, într-o revoluţie democratică, antirusească şi burgheză. Acceptase, cu oarecare neplăcere, să fie pătrunsă de linia de metrou, aşa cum făcuseră şi Nicolae Bălcescu, şi generalul Magheru cu care se prelungea, uneori, la taifas.
 
Patrula Secţiei 2 preferă coapsa dreaptă. Chiar în colţ, pe scările staţiei de metrou, troienite de zăpada neatinsă de lopată, un cerşetor întinse mâna. Plutonierul Dună i-o strânse, lăsându-i în ea 5 lei.
- Sunt şi ei oameni. Oamenii noştri, trebuie să-i ajutăm cât putem.
 
Autorul se miră. Ştia că Miliţia îi saltă pe cerşetori, nu le dă de pomană. Ştia că nu cădea bine ca tocmai în capitala unei ţări atât de înfloritoare să existe oameni pentru care munca nu era brăţară de aur, care să nu se încadreze în efortul întregului popor, direcţionat - nu se ştia prea bine spre ce - de un cârmaci atât de iscusit, cum alţii nu mai aveau. Parcă ghicindu-i gândul, nea Virgil Profirescu puse lucrurile la punct:
- Tov. Dună, măcar pe vremea asta câinoasă să-i fi scos din posturi. Măcar pe ăştia de pe stradă. Noi patrulăm, nu iese nici dracu prin zăpada asta, cine naiba să pună în pericol cuceririle noastre revoluţionare? Poate pe cei de pe lângă ambasade şi consulate să-i păstraţi, dar pe aceştia? La metrou? Şi, pe urmă, omul dumitale mirosea a parfum franţuzesc, era dat cu Monsieur Givenchy! Măi tov. Dună, un cerşetor pute el de la o poştă, dar pute a ţuică, a vin prost sau a nespălat. Mai atenţi, băieţi, mai atenţi la detalii şi mirosuri... Că să nu credeţi că lumea nu vă miroase...
- Profirescule, nu te face că nu ştii cine îi coordonează p-ăştia. Nu noi, ştii ce vreau să spun. Ăsta are o curvă de actriţă în zonă, ştiu eu, acolo se deghizează. O fi fost şi aia excitată de zăpada asta parşivă şi şi-o fi făcut şi omul pomană cu ea, că-i cam trecută. Da' să ştii, tovule, că nu-i uşor de găsit oameni pentru posturile astea. Mai repede se face strungari decât să stea ore întregi în hainele astea împuţite sau cu un picior sucit şi legat la spate, să pară ologi. Hai, că acum începe dansul: am intrat în sectorul meu. Trecem pe la toate "obiectivele". Cu vremea asta, ar trebui să fie toţi acasă, şi singuri. La care nu-i aşa, iese beleală. Voi doi sunteţi martorii: că nu i-am agresat, n-am scos pulanul, n-am violat vreun domiciliu sau vreo curvă. Mama-lor! - înjură Dună, aşa preventiv, să nu rămână cumva dator. Dacă era toţi cuminţi şi nu era contra regimului, eram toţi trei pe la casele noastre.
 
Casele - construcţii de pe vremea când Parisul avea un frate mai mic la Bucureşti -, majoritatea cu un etaj sau două, cu zidurile şi balcoanele împodobite în stil baroc, unele chiar reuşite, cu balustrade şi garduri din fier forjat artistic, păreau întinerite sub zăpada care continua să cadă, acum cu fulgi ceva mai mici, pentru că se lăsa ger. Cum nu era prima dată când îl vedeau pe Dună în inspecţie, vilele îşi deschideau, resemnate, porţile, soneriile de la intrări sunau singure, spunând parcă: uite, n-avem nimic de ascuns, fă-ţi treaba, caută pe cine vrei, saltă pe cine vrei, că noi nu vrem să ne facem nervi în seara asta. Acum avem alte griji: oare vor rezista grinzile acoperişurilor, vechi de 60-80 ani, la presiunea zăpezii? Va intra apa prin tabla ruginită? Dar prin geamurile sparte ale demisolurilor sau ale lucarnelor care aminteau, într-adevăr, de Paris? Doar în parte aceste vile-palate fuseseră reparate şi consolidate, acelea în care funcţionau instituţii sau reprezentanţe diplomatice, sau în care grangurii luaseră locul burghezo-moşierimii puturoşite, incapabilă să desăvârşească revoluţia de la 1848, motiv pentru care clasa muncitoare fusese nevoită să o desăvârşească singură, cu ajutor sovietic, să-i dea un şut în cur acelei clase exploatatoare, să-i ia casele astea care o dedulciseră la lenevie şi să o exileze, în cel mai fericit caz, în camerele servitorilor de la subsoluri sau demisoluri. Celelalte vile, în care, datorită erorilor inerente oricărui început, fuseseră repartizaţi oameni ai muncii cu venituri şi poziţii modeste, şi nu reprezentanţii lor, ascundeau, sub zugrăveli făcute de mântuială, urmele adânci săpate în ziduri, în grinzi, de vremuri şi de cutremure.
 
Intrară mai întâi într-o curticică cufundată în întuneric, la nr. 48. Dună găsi, cu o mână sigură, soneria. Soneria de la demisol. Nu-şi luă degetul de pe buton până nu se deschise uşa. În prag apăru un bărbat înalt, blond, bine îngrijit, îmbrăcat cu un halat negru-satinat.
- Ce mai faci, d-le Zelnici? Mai scrii, mai scrii? - îl interogă, scurt, Dună. Cam încet ai deschis, cam încet...
- Dună, uite ce e, lasă conversaţia şi fă-ţi numărul. Se dădu într-o parte, lăsându-i să intre. Întâi într-un coridor, apoi într-o cameră mare, luminată doar de un lampadar, în colţul în care era şi un birou. Fiecare lucru era în ordine în camera aceea, în care mai erau doar patul, un frigider şi mai multe rafturi pline cu cărţi. Dună se duse la maşina de scris, având grijă să ocolească întreaga cameră, ca să fie sigur că lasă urme de zăpadă pe toată podeaua ceruită, curată ca o oglindă. Profirescu şi Autorul rămaseră în pragul uşii.
- Ia pune hârtie, tov. Zelnici, zise Dună, scoţând husa de pe maşină şi examinând-o de praf. Bate pe ea toate literele, toate clapele.
- Dună, săptămâna trecută v-am adus pagina specimen la secţie. Săptămâna trecută. Îţi bat pagina, că n-am chef de ieşit pe frigul ăsta, dar mâine sunt la voi şi îţi fac raport de abuz. De-al naibii nu te-ai şters pe preşul de la uşă. Scrie la 6 luni? V-am adus specimenul la 6 luni, aţi controlat, ce mai vrei?
 
Dună, bucuros că-l iritase, pentru că exact asta şi dorise, răspunse calm, pe îndelete, ca un dascăl vorbind elevului neascultător:
- Vezi, d-le Zelnici, ăsta e cusurul matale. Tu eşti mereu contra. Mâine întreg poporul, cu mic şi mare, iese la zăpadă, iar tovul Zelnici, în loc să contribuie la acţiunea asta patriotică, merge la secţie, să se plângă că a fost violat. Numai că vezi, dumnealor - şi arătă spre ajutoarele sale - vor confirma că nici matale, nici domiciliul lu' matale nu a fost violat. D-le Zelnici, tovule, dacă nu puneai mata fluturaşi în uşi şi în cutiile de poştă, acu' trei anişori, din care unul ai privit din Jilava prin gratii de fier, că Doftana e acum numai muzeu, îi mai deranjam pe domnii? Îţi mai murdăream eu podeaua? Că ştiu că eşti maniac la curăţenie. Dacă-ţi vine dorul de hârdău şi de castroanele alea soioase de aluminiu în care să te delectezi cu zeamă de varză şi cu fasole cu costiţă râncedă? De unde să ştiu eu că n-ai prins drag de mâncarea de cazan şi de conversaţia cu organele? Că am auzit că a înnebunit doi, un locotenent şi un maior, cât ţi-a luat interogatoriile. Să mai fi fost eu acolo... Ai scris? Semnează, pune data, or să semneze şi dumnealor; grijă mare la fluturaşi, d-le Zelnici. Zboară unii şi iarna. A, era să uit, cum merge serviciul la proiectări?
 
Domnul Zelnici îşi opri o înjurătură care era să-i zboare de pe buze.
- Dună, să ştii că merge excelent. Ieri am proiectat descărcarea cartofilor. Un grup de elevi de la Liceul Electrotehnic, care era în practică pe acolo, şi-a rupt palmele aplaudând. Mâine, însă, va fi ceva mai greu, că proiectăm nişte ceapă împuţită. Nu vrei să vii să te angajezi şi tu, că mai sunt locuri la depozitul ILF Chitila? Ai face şi tu, în sfârşit, o muncă utilă. Ţie nici n-o să-ţi pută; eşti obişnuit să răscoleşti mereu prin toate rahaturile.
 
Dună se întoarse din uşă, dădu să spună ceva şi chiar spuse:
- Seara bună, d-le Zelnici. Şi, când mai vrei să schimbi regimul cu ăla de la Jilava, dă-ne telefon la secţie. Fii sigur că te vom ajuta cu cea mai mare plăcere.
 
Ieşiră din nou în stradă. Examinând peste umăr clădirea de la nr. 48, Dună se simţi dator să explice:
- Tat-su, Zelnici senior, era junior când cu Mişcarea legionară. Doar le-a dus ţucalul, un puţoi; era prea mic pe atunci ca să conteze, să-l pună ăia la vreo treabă. Dar la Rebeliune, când i-a belit Antonescu, a ascuns doi camarazi răniţi la Preşedinţie. Că a tras armata în ei ca la poligon. Avea boală pe ei, pe legionari. A stat ăia pitiţi, poate chiar în camera unde stă Zelnici junior acum, până i-a scos nemţii, prin legaţia lor, prin aia mă-sii... N-a ştiut nimeni de ei, nici că a fost acolo, nici pe unde şi cine i-a scăpat. Astea, de vi le spun, s-a aflat mult mai târziu. Atunci n-a aflat nimeni. De aia nici nu l-a băgat Antonescu în lagăr, ca pe mulţi rătăciţi de atunci. Da' în '52, cine credeţi că trimitea pachete cu alimente la oamenii nevoiaşi dintr-un sat de lângă Sâmbăta? Milosul domnu' Zelnici, seniorul! Îi luase ai noştri căsoiul ăsta, cumpărat de tat-su, bunicul juniorului, mare profesor universitar, de la Malaxa, prin '29. Îi lăsase demisolul. Mare greşeală! Trăia din leafa nevestei, ţesătoare la Panduri. Se născuse şi juniorul, l-aţi cunoscut. Profesorul murise de foame, la seceta din '46, nu apucase să-l prindă roata. Seniorul aşadar n-avea după ce bea apă şi trimitea pachete la săraci!!! S-a prins organele că pachetele ajungea la un grup de legionari care lupta în munţii Făgăraş. A ajuns urgent la Canal. În trei luni s-a curăţat. Dezinterie. Le da ăia mâncare prea multă! - râse Dună. Ăsta, juniorul, că prost nu e, l-a crescut mă-sa cu greu. L-a dat la şcoală, a mai făcut şi la seral o şcoală tehnică de proiectanţi. La facultate nu l-au primit, că avea dosarul pătat de tat-su cu slănina trimisă prin Poşta Română. Serviciu bun, la Institut - aţi văzut câte cărţi avea. Dar pesemne că ţicneala lu' tat-su era nu numai la demisol, ci şi la mansardă. Mă-sii, că era ţesătoare fruntaşă, i-a dat o garsonieră confort III, în Militari. A rămas el singur aici. Să fi stat blând - nu-l regula nimeni la icre. Da' el, hop că nu-i place regimul! Hop cu fluturaşii! În trei zile după ce i-a pus, chiar dacă i-a pus departe de casă, prin cartierele muncitoreşti, în Pantelimon, în Berceni, pe Iancului, l-au dibuit. L-au ascuns urgent trei ani, dar de re-educat nu s-a lăsat re-educat. Îi dă mereu cu dreptul lui de cetăţean... Ai grijă, Autorule, scrii la maşină?
- Nu, scriu de mână. De la stânga la dreapta - glumi Autorul. Jinduise la maşina de scris pe care tocmai o văzuse. Cu o astfel de maşină, opera lui neîncepută s-ar fi scris singură.
- Băi, îi mai speriem şi noi, ce să facem? Dar e spre binele lor. Că uite cum, dintr-o prostie, îţi ratezi viaţa.
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer