Capitolul 11 - Rondul de noapte (partea I)

- Tov. Profirescu, matale cunoşti piesa. Aşa că spun mai mult pentru tânărul. Cum zici că te cheamă?
- Autorul, zise, nemulţumit, Autorul, nemulţumit că numele său era necunoscut Miliţiei române.
- Ce nume mai e şi ăsta, Autorul? La noi sunt autori de crime, de spargeri, de fluturaşi...
- Tot un fel de fluturaşi, Dună - glumi Profirescu. Băiatul scrie, dar e abia la început. De aceea n-ai auzit de el. Nu e încă pe lista voastră.
- Mă rog, Autorule, uite care-i povestea. Azi facem apelul la toţi foştii. Toţi ăia pe care i-a reeducat regimul pe la Aiud, şi pe la Piteşti, şi pe la Canal, ca să vedem dacă nu li s-a urcat iar fluturaşii la cap. Mai întrebăm şi borfaşii, şi pe ăia cu valuta şi Kentul, îi întrebăm ce ştie despre ăia cu fluturaşii. Sunăm frumos sau batem la uşi, întrebăm de cutare. E - îl bifăm. Nu e - e nasol! Îl dăm pe listă la secţie, la întoarcere. O să-l întrebe alţii unde a fost, de ce a lipsit la apelul de seară. Vai de mama lui va fi, mai bine-l găsim acasă. S-a-nţeles?
- Da, răspunse cam anemic Autorul.
- La cât ne daţi drumul, tov. plutonier? - se interesă Profirescu.
- În niciun caz la primul colţ, ca altădată. E misiune importantă, razie în tot Bucureştiul. Inventar la sânge la duşmanii poporului. Până nu bătem toată Ana Ipătescu şi împrejurimile, nici să nu vă gândiţi că vă dau drumul. Ziceai că scrii? - se întoarse Dună spre Autor.
- Da, dar numai în afara programului de lucru la ADP, numai când nu plivesc răsadurile. Cum zicea tov. Profirescu, sunt abia la început...
- Grijă mare, Autorule, la ce scrii. Că lista duşmanilor e plină cu indivizi ca tine. Cică l-a chemat organele pe unul - nu-ş' ce mă-sa e, secretar, ţiitor, ţucălar la Uniunea voastră. Că, să spună "care dintre membri cârteşte contra regimului". Ăla, obraznic, ce l-aş mai fi cârpit: că, "să vedeţi, n-ar fi mai bine să vă spun cine nu cârteşte?" Dar organele îi ştia pe ăştia, avea teancuri de rapoarte de la ei. De la ei, ăia care nu cârteşte, despre ăia care cârteşte.
 
Ieşiseră pe poarta Secţiei 2 de Miliţie. Liceenii de la Informatică tocmai ieşeau de la ore. Se hârjoneau prin zăpada groasă de o palmă, proaspăt căzută. Ningea des, cu fulgi mari şi leneşi, care cădeau ca în majoritatea descrierilor de natură, iarna, lucind în bătaia becurilor chioare de pe arhitect Mincu şi în lumina farurilor maşinilor, dereglate, ce se îndreptau spre coada de la benzinăria de lângă Bufet. În frunte cu plutonierul Dună, o luară spre Şosea.
 
Nici cel mai perspicace, cel mai scrutător şi mai perseverent dintre biografi nu putea să ghicească gândurile care-i treceau prin minte Autorului. Deşi, mulţi biografi erau acolo, invizibili pentru Autor, mergând în spatele celor trei sau pe trotuarul de vizavi, stârnind curiozitatea celor în uniforme care păzeau Consulatul Italiei, şi a celor în civil, care-şi făceau de lucru în jurul aceluiaşi obiectiv. Consulatul în sine nu-i stârnea Autorului - ca autor român ce avea să fie - niciun interes. Grupurile de liceeni, zgomotoşi şi veseli, majoritatea în haine frumoase, "aduse de-afară", îl puneau însă pe gânduri. Gânduri care vor rămâne necunoscute şi biografilor, şi plutonierului Dună, şi adjunctului şefei direcţiei "Răsaduri" de la ADP. Poate că, dacă ar fi intrat la liceu, ar fi ieşit şi el acum, împreună cu elevii de acolo, în zăpada asta albă şi numai bună de bulgări. Poate că ar fi mers, mână în mână, cu fata aceea îmbujorată, aceea cu căciuliţa roz, flauşată, fără să le pese de glumele celorlalţi, apărând-o de bulgări şi sprijinindu-i braţul ca să nu alunece pe cizmuliţele cu tocuri, de la shop. I-ar fi ţinut servieta, ar fi condus-o până în Primăverii sau până pe Pangratti salutându-se la despărţire cu doamna, sau cu domnul ministru; care i-ar fi mulţumit că le-a adus fata acasă şi poate că l-ar fi invitat să vadă la ei Telejurnalul în culori frumoase, la televizorul lor recent achiziţionat în baza unei aprobări obţinute fără probleme. Nu ca în Ţiglina 6, unde o astfel de aventură - condusul unei colege acasă - s-ar fi lăsat cu răgetele de leu înfuriat ale tatălui, condimentate cu înjurături şi ameninţări cu amputarea empirică a picioarelor... Ar fi discutat cu ea şi cu colegii ei, despre cărţi şi reviste străine, aduse din delegaţii de părinţii lor, ai colegilor adică, tipărite în limbi pe care le-ar fi ştiut şi el. Ar fi mers la ceaiurile lor, unde ar fi băut whisky şi Cinzano, şi ar fi dansat, lipit de ea, obraz lângă obraz - în nişte blugi pe care şi i-ar fi procurat tot prin ea -, pe Bruce Springstein, şi pe Bon Jovi, şi pe Genesis, şi pe alte formaţii, e drept, nu îndeajuns de bune pentru a fi date la Radio sau la Televiziunea Română, dar destul de bune atunci când gaşca lor de la Informatică era stăpână pe întreaga vilă cu frigiderele pline, din Primăverii. Oare nu era ciudat - gândea, probabil, Autorul - că elevii acestui liceu, care avusese rusa ca limbă de predare până prin anii '60, consumau cu nesaţ numai reviste, şi cărţi, şi muzică în engleză?... Precis că ar fi ştiut şi el engleza. Că n-o învăţase, cum nu învăţase nimic, la nicio materie, în şcoala generală, asta nu însemna că n-ar fi învăţat-o în liceu.
 
Gândindu-se la acest scenariu posibil - el ieşind în seara aceea de iarnă de la Liceul de Informatică -, Autorul gândea la rece. Nu simţea niciun regret. Poate doar pentru Telejurnalul în culori. Ei aveau o rablă de Naţional, alb-negru, la care schimbau o lampă, un PL-500, cam o dată pe trimestru. Atât, ca regrete. În rest, cariera de autor pe care o ţintea merita sacrificiul pe care-l făcuse renunţând la şcoală şi angajându-se la ADP. Nu avea nicio îndoială: hotărârea lui fusese corectă. Ştia că plăcerile vieţii sunt efemere. Fata aceea, aceea cu căciuliţa roz, poate că are un prieten sau chiar un iubit. Ea nici nu s-ar fi uitat la el. D-apoi să-i facă rost de blugi! Funcţia de ministru a lui taică-său nu e nici ea eternă, mereu îi roteşte. Până şi televizoarele acelea color, deşi luate de la ruşi sau de la nemţi, sunt doar asamblate la noi. Se strică mai des decât acelea alb-negru. Cel puţin aşa zice lumea. Iar Bruce Springstein sau Pink Floyd, da, îi plăceau şi lui, se mai rătăceau şi prin Ţiglina 6, pe câte un disc adus de vaporeni sau de piloţi; dar erau buni şi Sincron-ii, deşi mulţi strâmbau din nas la leliţele lor pe ritm de rock. Dar parfumul? Fetele şi femeile de la ADP miroseau a muncă, a transpiraţie, sau a parfum Macul Roşu din sticluţe-maşinuţe. Se simţea că apa caldă urca rar până la subţiorile lor. Pe când fetele acelea, acelea care treceau acum pe lângă el, miroseau a flori tropicale din ţinuturi care aveau să-i rămână, poate, interzise pe veci. Se şi gândise la o soluţie: n-avea decât să transpună parfumul lor minunat pe trupurile viguroase, musculoase, ale fetelor de la ADP. Care fete să intre fără sfială în cărţile lui, fără teama că miros urât pe la subţiori sau că nu ştiu engleza.
 
Prima zăpadă. Moment liric, elegiac în orice operă literară. Ba şi în muzică: Serenadă, serenadă prin zăpadă - fredonă Autorul. Cum cade ea, sistematic, chiar la prima întâlnire cu o fată sau în prima noapte de dragoste - în cazul când cele două nopţi nu coincid. Sau, aşa cum fusese în 1918, când se predaseră nemţii, în ultima noapte de război. Autorul se concentră cât putu mai mult, ca să surprindă acest lirism. Copacii, băncile, W.C.-ul public din colţ, totul fusese acoperit de zăpada grea, care începea să se întărească, cuprinsă de ger. Lirismul se întindea, imperturbabil, şi pe carosabil. Maşinile începuseră să derapeze prin stratul gros deja de 20 cm. Ar fi prins bine plugurile, chiar dacă ar fi întrerupt lirismul cu zgomotele lor scrâşnite. Dar ADP-ul era în mare parte la acţiunea cu Miliţia, răspândit pe la toate secţiile de Miliţie ale capitalei. Astfel că, neavând cine să iasă cu plugurile, lirismul străzilor bucureştene rămânea, în seara aceea, intact.
 
Plutonierul Dună vorbea. Poate că şi gândea, privindu-i şi el pe liceeni, dar fără să-şi închipuie că ar fi putut ieşi, odată cu ei, de la ore. Avea doar patru clase, ştia să scrie, să citească şi, de învârtit, îi învârtea pe degete pe mulţi dintre cei cu facultate.
- Uită-te la ei, aşa îmi place. Mai o freacă pe una cu zăpadă, mai o trânteşte, mai o înghesuie. Vrea şi ele, să nu-mi spui mie că nu vrea. Mai bine aşa, decât să se strângă pe la unul şi pe la altul şi să asculte muzică din aia decadentă, cu Black Sabath şi Dire Straits. Mai bine ar asculta d-alea d-ale noastre, cum zice Gică. Ei, poate că nu Gică Petrescu sau Dolănescu sau Loghina, da' poate să asculte Sincron, sau Phoenix...
- Nu mai e voie Phoenix, tov. plutonier, că au fugit în difuzoare...
- S-asculte atunci pe Baniciu, că ăla e băiat cuminte şi frumos, şi nu s-a luat după nebunul de Covaci. Ce-i trebuia, domnule, să fugă?
- De fapt n-a fugit, Dună, interveni Profirescu, s-a însurat, a plecat legal.
- Şi o româncă nu găsea, zău! Era toate în limbă, arunca toate cu sutienele şi chiloţii când apărea ei la Cenaclu.
- Le-a interzis Mugur de fluier, le-a interzis Canarul, le cenzura repertoriul. De aceea şi-au luat lumea în cap - nu se lăsă Autorul.
- Băi Autorule, mie-mi vinzi păsăricile astea? N-a fost Canarul muzică la filmul ăla cu ilegaliştii şi viscolul?
- Iar Nebunul de pe munte, scos şi el, că se putea interpreta, chipurile - insistă Autorul.
- Măi scriitorule, tu chiar nu înţelegi? O lume fără principii e ca oraşul ăsta fără noi, Miliţia. Şi-ar face toţi de cap. Păi, nu te pişi, măi, contra vântului, nu stai în faţa şefului şi nici la coada calului. Nu găsea alte teme, din realităţile noastre de care nu ne mai vedem capul, decât să cânte ca cum ar fi vorba de Şefu'? Ce credea ei, organele e proaste, nu? Uite că s-a prins organele, nu e ele chiar aşa de blegi! Cântă, domnule, cuceririle. Fiecare trebuie să-şi apere cucerirea. Iar ăi mai frumoşi, ăi mai în stare poate să şi reguleze cucerirea. Da' cucerirea lui, nu a poporului.
 
Dună se ambala, pocind şi mai mult acordurile, de parcă ar fi avut în faţă doi superiori cărora încerca să le demonstreze devotamentul său faţă de cauză:
- Le e mai bine acum? Că am auzit - raportează ai noştri, că are antene peste tot - că-şi blesteamă zilele cărând cu cârca ziua şi învăţând seara germana. Păi, aia-i limbă s-o înveţi? Nici Hemingway, autor de-al vostru, american, n-a reuşit s-o înveţe! Cine o să-i înţeleagă dacă ies acolo cu Andrii Popa sau La Răchita Roşioară? Mai regulează ei la nemţoaice? Canci! Poate doar aşa, pe muteşte, dar nu pe nemţeşte - râse Dună, fericit de calambur. Pe când Baniciu, băiat deştept, regulează tot litoralul: poloneze, cehoaice, chiar şi nemţoaice din R.D.G. Vă spun eu: melodie-melodie, dar, dacă nu eşti atent la ce scoţi pe muzicuţă, te ia Pasărea Rock în cioc, iar în buzunar - ioc!
 
O luară la dreapta, pe Kiseleff, spre Piaţa Victoriei. Plutonierul Dună călca voiniceşte, luptându-se cu zăpada groasă şi cu mantaua lungă şi grea. Pulanul şi porthartul pistolului i se bălăbăneau pe şolduri. Profirescu îi călca pe urme. Autorul mergea cumva alături, croindu-şi singur calea. Aşa va fi el mereu - notau, zgribuliţi, biografii - va refuza să calce pe urmele altora. Călca atent, ca să nu alunece şi să nu cadă prea des cu nasul în zăpadă, de teamă să nu iasă din acea dispoziţie lirică de care fusese cuprins.
- Când te văd ca pe el, Autorule? - glumi macabru Dună, arătându-i bustul lui Delavrancea, alb ca un bunic, cu obişnuitul porumbel în creştetul de bronz.
 
Profirescu îi ţinu isonul, mai mult ca să se încălzească:
- Lui îi vor face direct statuie întreagă, nu doar aşa, un bust. Topesc două busturi de-ale lui Carol, primul şi al doilea, mai pun unul de la Brătianu, mai pun şi unul al lui Antonescu, că tot se avea el bine cu Carol al II-lea... Uite, acolo te pun, Autorule - şi arătă spre Parcul Căţeilor. Ai văzut că ne-a venit proiectul de amenajare, în centru e prevăzută o statuie. Totul e să te grăbeşti să scrii ceva...
 
Autorul nu se supără. Fireşte, era doar o chestiune de timp până când statuia sau bustul său avea să populeze unul dintre locurile de recreaţie a oamenilor muncii, sau de procreaţie a prietenilor cei mai buni ai oamenilor muncii.
- Nea Virgil, proiectul acela nu spune pe cine toarnă, dar pe cineva toarnă precis: ori Păunescu, ori labradorul lui Şefu' cel Mare. Care moare mai întâi. Cam astea sunt variantele...
 
Dună aprecie gluma în sine, dar se simţi obligat să pună lucrurile le punct:
- Uite, vezi, asta e la voi, la artişti şi la scriitori! Nici nu i-a luat bine măsura, şi gata invidia! Şi să ştiţi, chiar dacă a făcut-o lată la Ploieşti, mie îmi place de Păunescu. În primul rând - că are rimă. Seară-gară. Înţelege tot omul. Privirile cui/ Şi mâinile cui...
- Asta-i rimă ieftină, tov. plutonier, protestă Autorul. Nu mai spun de efectul comic involuntar: Unde ai văzut dumneata priviri-cui? Sau mâini-cui? Poate la vreo schiloadă, vreo rahitică...
- Are cap şi coadă - continuă Dună, fără să bage în seamă întreruperea. Nu ca la ăia moderni sau post-moderni, cu Cenaclul lor de luni care ne dă bătaie de cap până sâmbătă. P-ormo, el pune peste tot Cârmaciul, domnule...
- L-a dat jos Cârmaciul de nu s-a văzut, când cu Ploieştiul, îl tachină Profirescu.
- Măi Profirescule, când moare oameni de care răspunzi, plăteşti, nu mai încape vorbă. A intrat pe stadion 20.000, 20.000 trebuie să iasă. Pe picioarele lor, nu duşi cu picioarele înainte.
- A venit furtuna cu tunete şi trăznete, tov. plutonier, se dădu Autorul ştiutor. S-au bulucit toţi la ieşire şi porţile erau blocate sau prea înguste pentru puhoiul de lume. S-au strivit de ele, s-au călcat în picioare. Aşa au murit unii ca mine - vreau să zic tineri ca mine, nu neapărat autori. La Piteşti, când a sărit în aer, a 3-a, sau a 4-a oară Piroliza, a fost o scânteie mică, de la o sculă sau nu-ştiu-ce, şi tot a bubuit. Pe când la Ploieşti, ce era să facă Păunescu la ditamai scânteia venită de sus?
- Scânteie mare a fost şi la Braşov, la camioane, acum un an - strecură Profirescu...
- Păi vezi, i-a trăznit Cel de Sus, îi răspunse Dună Autorului, trecând cu vederea şopârla lui Profirescu. Prea se regulau la comandă. Auzi, ordin, iubiţi-vă pe tunuri. Şi să-ţi mai spun ceva, Autorule. Dună se oprise şi se întorsese spre acesta, ca să fie mai convingător. Au fost sute de meciuri pe Stadionul Petrolul - că nu-i am pe găzari la ficaţi, îi cam ciocănea pe ai noştri, pe Dinamo, într-o vreme, când avea ei echipă mare, cu Pahonţu, cu Dridea şi Badea, cu Florea şi Fronea, cu Mocanu, mai apoi, o vreme, şi Boc, până când a călcat ăla pe bec, dar ce bec elegant era, mamă-mamă! Din sute de meciuri, o fi plouat şi tunat şi trăznit la vreo 20, hai să fi fost numai 10. Stadionul era plin, dar nu pleca unul, cu toată furtuna, până nu fluiera arbitrul sfârşitul meciului. Nu pleca niciunul înainte de final: ce, era proşti să rateze partea cea mai importantă, distracţia? Aştepta toţi liniştiţi, ieşea toţi în linişte. Spărgea geamurile la autobuzul echipei cu care jucase Petrolul, la toate maşinile de Bucureşti sau de unde venea suporterii adverşi. Când ne bătea pe teren, adică bătea pe Dinamo, mai spărgeam şi noi vreo două-trei capete, cu pulanele, de ciudă şi pentru a menţine ordinea publică. Toate astea era normale, un fel de repriză a treia. Băi, da' n-a murit nimeni, niciodată. N-a murit la fotbal, şi moare la poezii, şi la muzică, şi la ce mama-mă-sii făcea ei acolo, că înnebunea tot judeţul când venea ei cu "Flacăra". Te joci cu focul, odată te cuprinde flăcările!