Capitolul 10 - Vino, mamă, să mă vezi, cum lucrez la spaţii verzi (partea a II-a)

Era seară, ora 8 şi 37 minute, tocmai se terminase Telejurnalul de seară şi mai erau doar vreo două cântece populare până când să înceapă cel de noapte, în care Tovarăşul urma să viziteze acelaşi combinat de oţeluri aliate pe care îl vizitase cu aproximativ două ore mai înainte. Pe acelaşi canal. Atunci, fix la acea oră, Autorul luă un pix şi un caiet gros, cu coperţi cartonate, căpătat în timpul stagiului la "Serviciul de evidenţă contabilă şi personal", şi se apucă să scrie.
 
Biografii notară, prompt, momentul. Pentru mulţi autori, poate chiar pentru majoritatea autorilor, acest moment, al primului contact cu actul creator, rămâne necunoscut. Cine ştie când a scris Homer "Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul"? Sau Creangă, când a scris el "Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc..."? La ce oră, în ce zi, în ce stare? Şi asta era important, starea în care se afla autorul la momentul respectiv. Dacă avea necazuri, îl părăsise iubita sau nevasta, citise o cronică nefavorabilă la adresa lui într-o revistă literară, putea el să se apuce de scris cu inima uşoară? Putea, dar numai dacă îşi propunea să scrie o tragedie. Sau o elegie, mă rog.
 
Starea Autorului era bună. Combinatul de oţeluri aliate fusese pus în funcţiune doar cu un an întârziere. Prima şarjă avusese doar defectele de procesare obişnuite. Tovarăşul putea să fie mândru. Furnalul nu sărise în aer. Cuptorul crăpase puţin, dar putea fi reparat în circa trei luni. Gică Petrescu, veşnic tânăr, cânta "de-alea d-ale noastre", plin de fericire. Motivul fericirii maestrului rămânea necunoscut publicului, dar poate tocmai asta îl tonifia. "De-alea d-ale lor" nu prea aveau loc pe postul naţional de televiziune, rămânând să apară pe posturile locale, înfiinţate ad-hoc în apartamentele posesorilor de video.
 
Ar mai fi fost şi motive de nemulţumire. Ar mai fi fost şi neîmpliniri. De exemplu, Fabrica de geamuri Scăieni nu-şi mai făcuse planul de vreo 5 ani răi. Cam de când sărise în aer ultima dată Piroliza, cea de la Piteşti sau cea de la Brazi. Producţia agricolă ajunsese cam la o treime din cea raportată. Cota de benzină repartizată pe volan de automobil, în provincie, ajungea doar pentru drumul până la staţia de benzină. Cozile la staţiile de benzină din Bucureşti bătuseră în lungime şi durată cozile la carne şi portocale. Carne se mai băga din când în când. Pensionarii îşi găsiseră un rost şi, cine avea serviciu şi nu avea bătrâni, şi-i cumpăra cu un pol, pentru a face cozile. Cu toate aceste neajunsuri, starea de sănătate a populaţiei se îmbunătăţise vizibil: tonifiaţi de frig şi de efortul de a căra pâinea de la oraş la sat şi carnea din amintire în vis şi retur, cetăţenii României aşteptau, plini de speranţă, cu un tonus ridicat, primăvara şi urzicile. Se anunţa un an bun la urzici.
 
Asta era, Autorul avea un tonus bun. Steaua bătuse pe Dinamo, fără ca arbitrii să fi intervenit în favoarea ei cu mai mult de două lovituri de pedeapsă. Amintindu-şi de autorul Eminescu, cum încrucişa el rimele prin pădurile Bucovinei, oprindu-se să bea numai din izvoarele cu apă potabilă, încercă să rimeze ca el:
 
Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,
Din Străuleşti şi până-n I.O.R.,
De ce sunt verzi? Cu toţii ne-ntrebam.
Răspunsul este simplu: ADP!
 
Biografii, privind peste umărul lui, bătură din palmele lor nevăzute. Asta era! Ce era mai greu trecuse! Primul beţişor, prima literă, primul vers, prima strofă, într-un cuvânt începutul e greu, ştiau ei bine asta; restul venea de la sine. (Şi Venea o moară pe Siret pornise greu la vale. Dar, odată pornită, nu se mai oprise până nu ajunsese în manualele de Limba şi literatura română.) Se bucurau că nu pierduseră timpul degeaba, investindu-l într-un autor care promite, dar, până la urmă, se dovedeşte că nu merită efortul şi timpul pierdut cu el.
 
Restul strofelor se aşezaseră cuminţi după prima. Angajat după angajat defila prin mintea autorului, făcea o piruetă, spunea câte ceva, astfel ca Autorul să-l prindă într-un vers sau două sau chiar o strofă.
 
Biografii constatară că prozodia scârţâia, unele versuri erau mai lungi, altele mai scurte, ritmul se mai schimba, pe ici, pe colo, dar, pe ansamblu, pentru o primă poezie, şi pentru un text pentru o brigadă artistică, nu era rău de loc. Sărbătoriră succesul Autorului la "Minion", unde îi debarcă pe toţi un taxi pe care îl decontă fiecare în parte la editura sau revista la care era angajat.
 
Era tot ianuarie, a doua zi, când Gicu, Stan şi Fănel, ca să nu mai vorbim de nelipsitele Steluţe, au fost scoşi şi ei din producţie, chiar dacă aceasta înregistra vârful anual obişnuit, prilejuit de zilele Tovarăşului şi Tovarăşei. Profirescu, mulţumit că treaba cu brigada era în grafic (singura de altfel), nici nu se uită pe text. Repetau în fiecare dimineaţă la cantina secţiei, stimulaţi cu o ciorbă de legume şi cu un nechezol. La început, la primele repetiţii, Gicu şi Stan făceau mişto, nu erau în stare să lege două cuvinte. Numai că Fănel şi mai ales Steluţele luaseră totul în serios. Se şi vedeau pe scenă, în faţa întregului colectiv de muncă. Poate că va veni chiar directorul cel mare. Poate, cine ştie, ajungeau la faza pe ţară. Într-o astfel de situaţie n-aveau cum să le scape biletele prin sindicat; la Sovata sau la Slănic - oricare din cele două ar fi fost o recompensă frumoasă.
 
Autorul le mai corecta intonaţia, le mai spunea să nu mai stea ca nişte beţe, dădea mai tare sau mai încet muzica de fundal. Pentru aceasta înnodase câteva cântece, printre care Nu mai rupeţi flori copii, că şi florile sunt vii, Green, green grass of home şi Parcul Herăstrău e plin de flori. La repetiţia generală le aduse salopete noi, punându-i să semneze pentru ele. Urmau să le înapoieze după spectacol.
 
Spectacolul l-au dat de 8 Martie, de Ziua Femeii. Salariatele au cam bombănit, că de obicei li se dădea liber, nu "prezenţă obligatorie la brigada artistică". Dar se dusese vorba că se pregăteşte ceva, probabil că Steluţele chicotiseră cu megieşele în Rata de Afumaţi, aşa că doar puţini salariaţi au lipsit dintre cei trecuţi pe convocator.
 
Profirescu stătea în rândul întâi, la un scaun distanţă de tovarăşa Sidonia. Chipurile ţineau locul dintre ei liber, pentru delegatul de la sector. Dar acesta, prins de ceva treburi mai importante, nu se arătă. Nici directorul mare nu venise, apăruseră doar adjuncta lui şi contabila şefă, care se instalaseră şi ele în rândul întâi.
 
Primul intră pe scenă Tom Jones, stereofonic, trecând din ureche în ureche, făcând turul sălii pe tocurile lui cam înalte pentru un bărbat, adulmecând parcă aroma de tocană de legume, asortând-o cu verdeţuri de acasă. Steluţa, făcând un pas înainte, deschise spectacolul:
 
Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,
Din Străuleşti şi până-n I.O.R.,
De ce sunt verzi? Cu toţii ne-ntrebam.
Răspunsul este simplu: ADP!
 
Membrii conducerii se priviră între ei, aprobator. Merge! E bine! Brava, Profirescu! Din sala se auzi un fluierat, apoi un hâtru remarcă, cu voce tare: "Băi, ăsta e ca la Cenaclul lui Păunescu!" Dar toţi ceilalţi cerură linişte.
 
Rând pe rând, recitând câte o strofă sau chiar două la rând, declamară Gicu, Casiopeia, Stan, Steluţa, Perseida, Fănel. Cele mai multe aplauze le stârni Fănel, care-şi ajustase salopeta pe fund, ca pe nişte blugi. Stan se bâlbâi la un moment dat, deşi Autorul le şoptea dintr-un colţ. Gicu transpiră la singura strofă pe care o avea de recitat.
 
Domeniul public scump ne este nouă,
Udăm mereu, dar mai ales, când plouă,
Tot anul satisfacţia-i deplină
Dar, mai ales, în ziua de chenzină.
 
Contabila şefă zâmbi îngăduitor, ca şi cum din buzunarul ei se plăteau toate lefurile.
 
Un măr şi-un păr crescuţi înalţi, semeţi,
I-a pus acolo secţia "Puieţi",
Chiar fără gard, ei nu atrag drumeţi,
Dau poame acre. Că sunt pădureţi.
 
Toată secţia "Puieţi" izbucni în aplauze. Aveau ei câteva poame, dar nu erau acre deloc. Ce ştiau băieţaşii ăştia de la "Răsaduri"!
 
Şi, pentru că am pomenit de garduri,
Să poposim la secţia "Răsaduri".
Ne-ntâmpină, pe capră, chiar Lenuţa,
La hipo: Nicu, biciul şi căruţa.
 
Căruţa-i plină, ochi, de bălegar
Din cel mai bun, produs de telegar,
La noi, ştiţi, bălegar avem destul,
Dă Nicu, scurt, raportul, cam fudul.
 
Când termină Fănel cele două strofe, sala se încălzi. Chicote, tropăituri, fluierături de aprobare. "Îi ştim şi noi, cine nu-i ştie! Nicu şi Lenuţa! Stau sus pe tot bălegarul nostru! Să ne trăiască, dar să mai trăim şi noi!" Tovarăşa Sidonia şi ceilalţi şefi se îngălbeniseră. Ochii lor se îndreptau încruntaţi către Profirescu, ca şi cum ar fi spus: "Tu ai avizat chestia asta?" Profirescu ridica din umeri, sincer. Habar n-avea, să stea tovarăşii liniştiţi, că se rezolvă. Bine că nu era nimeni de la sectorul de partid.
 
Echipa fuga dă să îl întindă
La rădăcini, răsadul să-l cuprindă,
Vreun angajat mai nou, prin pile-adus,
Întreabă: Verdele-i în sus?
 
"Ăsta-i Autorul, strigară cei de la "Răsaduri", dar e poet, îl iertăm." "Sigur, Autorule, cu verdele în sus şi rădăcina sub sol. Trăiască Autorul, bravo!" - se auzi din toate colţurile sălii.
 
Gicu şi Stan sunt la reeducare:
Primul - valută, Stan - delapidare.
De supărare, beau numai Târnave
La chil. Plantând, de zor, agave.
 
Nu creşte din puiet copac sadea
Dacă nu-i pui, la timpul lui, proptea.
Doi ochi albaştri şi cu nea Pătruş
Ţin, bărbăteşte, secţia "Ţăruşi".
 
Nea Pătruş îşi bombă pieptul, mai mult decât îl bomba sticla de vodcă pe care o ţinea sub salopetă. Ortacii lui tropăiau, ţipau şi îi dădeau coate prieteneşti.
 
Consumu-i mare. Cer băieţii mulţi.
Pun şi la pomi, mai fac la fete curţi.
- Băi, proştilor, le zice Şte Fănel,
La fete nu-i cu parul. Cu Chanel.
 
Ce fete mari? Poate una la mână,
Şi-aşa rămâne doar o săptămână.
Vin de la sat, le trebuie o gazdă,
Sar uteciştii şi le dau pe brazdă.
 
"Ştiu eu una fată mare!" - se auzi din fundul sălii. E la grădiniţă, la grupa mică. Lenuţa se ridică în picioare, strigând: "Şi io sunt. Adică, stai, am fost!" Nicu o trase jos. Hărmălaia sporea.
 
Le iau la cinema-ul cu răzoare
În faţă. Înfrăţirea-ntre popoare.
Le iau pe-ngrăşăminte de azot,
Sus pe remorci. Le iau cam peste tot.
 
Vă spunem clar, la noi, la ADP,
Sunt cele mai frumoase-n RSR,
Şi cine nu ne crede că-s drăguţe,
Să vină cân' se-apleacă la plăntuţe.
 
Conducerea se-ocupă de seminţe
Şi-n rest, face ce ştie ea: şedinţe.
Şi să nu credeţi că e boierie
Să faci, tot timpul, planul pe hârtie.
 
Contabila şefă şi adjuncta directorului se ridicară şi părăsiră sala. Tovarăşa Sidonia ar fi făcut la fel, dar era sigură că i se va cere raportul. Suportă până la sfârşit. Dar acum, după plecarea conducerii, se mai obişnuise cu situaţia şi, deşi se abţinea, nu se putea stăpâni să nu zâmbească aşa, puţin, şi mai pe neobservate.
 
Se zice: ce ai semănat, culegi.
Dar poate-au fost seminţele cam seci,
C-am semănat gazon în Cişmigiu
Şi-a răsărit la Nicu, hăt, în Chirigiu.
 
Nicu se burzului: "Da' ce, calul ADP-ului n-are voie să rumege gazonul ADP-ului?" Lenuţa îl linişti: "Hai, măi Nicule, că asta e la gargară, să se râdă lumea, nu te mai cocoşi acilea. Păstrează-te pentru diseară. Că doar e Ziua Femeii!"
 
Iar şapte pini de soi, în drum spre Străuleşti,
S-au rătăcit cu basculanta-n Bucureşti,
Cu tot cu Gică-au luat-o spre Piteşti,
Fac umbră-acum la socri, la Găeşti.
 
Gică, de la "Puieţi", protestă slab. "Ţi-a zis-o, Gică, creşte pădure de pini la socru-tău!"
 
Am luat bilet, odat', prin sindicat,
Că primul am ieşit la repicat,
Cu slipul nou-nouţ, plecai la mare
La timp ca să privesc prima ninsoare.
 
Când m-am întors, mi-a explicat tov. Chesu:
- Noi nu plecăm pân' nu gătăm culesu'
De frunze galbene, ca-ntr-un tablou de Ressu,
Doar pe traseu, acolo-i interesu'.
 
Sala cantinei se zguduia ca la un cutremur de gradul 6,345 pe scara Richter. În bucătărie, sertarul cu tacâmuri de aluminiu zornăia de parcă acestea ar fi fost din oţel inoxidabil, argint sau placate cu aur. Trei pahare cu fundul gros, din sticlă ordinară, se sparseră în această veselie, cu clinchet de cristal. De pe un raft, de unde aştepta cuminte să fie dus şi el acasă de un bucătar, ultimul pachet de carne de porc cu slănină şi oase o luă, cu paşi mici, dar siguri, spre oala de ciorbă. A doua zi, curajoşii ADP-ului care se încumetau să ia masa la cantină aveau să constate că de Sfinţii Mucenici primiseră carne. În postul Paştelui - carne, în restul anului - zeamă lungă de cartofi. Ar fi preferat să fie invers.
 
Pe hol, la sediu, peste tot sunt flamuri
De evidenţiat, fruntaş pe ramuri,
Nu-i cracă de arţar, stejar sau fag,
De care să n-atârne vreun steag.
 
Când plouă e noroi. Iarna-i zăpadă.
Desfunzi o sticlă. Se înfund-o stradă.
Nea Sandu şi ai săi urcă pe pluguri,
Împingem toţi. Nu pleacă fără şuturi.
 
Sărim la târnăcoape şi cazmale,
La inundaţii - desfundăm canale.
Gheaţa-i subţire, uneori mai crapă,
Mai intră câte-un şefuleţ la apă.
 
În încheiere - vrem să ne urmezi,
Vino la ADP ca să lucrezi.
E leafa mică, asta-i, n-ai ce face,
Dar aerul e liber. Bună pace!
 
Ropote de aplauze, bravo, Autorul la rampă, împreună cu actorii în salopete. Tovarăşa Sidonia, respirând acum oarecum normal, îi şopti lui Profirescu: "Mâine la prima oră în birou la mine, cu Autor cu tot!" Şi, călcând ţanţoşă pe tocuri, părăsi în viteză sala cantinei.
 
Profirescu urcă pe scenă, strânse mâna actorilor şi-l luă deoparte pe Autor.
- Ei, cum a fost, nea Virgile? Văd că tovarăşa Sidonia a plecat repede. Nu i-a plăcut?
- A fost bine, Autorule. Nu mi-a zis nimic, că se grăbea la teatru. O duce bărbatu-său la Îmblânzirea scorpiei, aşa, ca de 8 Martie. Ne spune ea mâine, ne-a chemat la biroul ei devreme, la 7. Vezi, să nu întârzii, că de mâine înceteză scoaterea voastră din producţie.
 
Autorul dădu să întrebe cum rămâne cu faza pe sector, dar Profirescu coborâse de pe scenă şi primea felicitări din toate părţile.
 
Debutul e un început, orice început e greu, orice debut e greu! Logica asta o ştiau bine biografii. Putea să fi fost şi mai rău. Mai ales dacă ar fi venit reprezentantul sectorului. Ar fi fost ca la premiera unei piese de teatru a unui dramaturg care-i luase nevasta celui mai mare critic teatral. Piesa ar fi căzut dacă acel critic ar fi fost prezent. În lipsa cenzurii, Autorul alesese, neinspirat, două nume care puteau să se plimbe într-o caleaşcă aurită, dar nu aveau voie să apară pe capra unei căruţe pline cu bălegar pe scenă, la o biată cantină! Biografii erau tare curioşi să vadă cum se va descurca Profirescu, cum se va descurca Autorul a doua zi...
 
Tovarăşa Sidonia era calmă în acea dimineaţă. Vremea se anunţa propice plantării puieţilor care ar fi trebuit plantaţi astă toamnă. Ignorând prezenţa Tovarăşului, parcă mai încruntat ca niciodată în tabloul de deasupra biroului, îi zise Autorului:
- Chiar rău n-a fost. Echipa a interpretat binişor, oamenii au râs. Textul însă...
- Pot să-l mai corectez până la faza de sector, sunt vreo două locuri în care am forţat nişte rime - se repezi Autorul.
- Adică poţi să scrii şi altele mai bune?
- Cred că da. Am strâns destul material în astea două luni de documentare, echipa e antrenată...
- Tocmai asta e, Autorule. Nu mai scrii niciun text! Uită şi de ăsta pe care l-ai scris! Auzi, Nicu şi Lenuţa, sus pe bălegar! Profirescu, mare noroc ai avut că n-a venit nimeni de la sector! Am vorbit şi cu directoarea adjunctă, şi cu contabila şefă. Linia e: spectacolul nu e reuşit, decât să ne facem de baftă la faza pe sector, mai bine raportăm că n-avem forţă de aşa ceva. Să ne critice, să ne bage la exemple negative în darea de seamă, să ne facă ce vor ei. Dar scăpăm de multe alte belele, cred că înţelegi, Profirescu, că şi tu ai trecut prin multe. Şi, către Autor, de parcă l-ar fi văzut scriind la un nou text chiar sub ochii ei: Nu mai scrii nimic, ai înţeles? Nimic!
- Am înţeles - îngână Autorul - cam nedumerit că îi este expediată la coş creaţia, fără o critică fundamentată, doar pentru o coincidenţă de nume. Coincidenţă pe care, în sfârşit, o înţelesese. Aha, de aceea se râsese atât de tare în sală la strofele cu Nicu, Lenuţa, bălegarul şi biciul. Lui nici nu-i trecuse prin cap.
 
Gândul biografilor zburase imediat la Meşterul Manole. Trufia lui îl costase viaţa, nemaipunând la socoteală şindrila lipsă de pe acoperişul mânăstirii pe care, imprudent, se angajase să o depăşească în frumuseţe. Meşterul Manole zburase de sus, de pe acoperişul de şindrilă, cu aripi de şindrilă, şi tot ce rămăsese de pe urma lui era o fântână. Autorul avusese noroc. N-ar fi putut zbura mai jos de înălţimea straturilor cu răsaduri. Nici şindrilă n-ar fi găsit la ADP, iar dacă ar fi "împrumutat" material lemnos de la secţia "Ţăruşi", maistrul Pătruş l-ar fi dat în vileag. Acum, după reprezentaţia brigăzii, toţi ochii erau pe el, toţi erau curioşi să vadă unde va zbura. Şi cu ce.
 
Autorul nu zbură niciunde. Aripile acelea, care abia mijiseră, încât nici nu se ştia bine din ce material sunt şi dacă ţineau la zbor lung sau erau bune doar pentru distanţe scurte, fuseseră retezate. Tovarăşa Sidonia hotărâse: Nu mai scrii!
 
Dar se putea opri zborul, oare? Se putea interzice unui om să gândească, să vorbească liber, să-şi bucure semenii cu ceea ce le lipseşte, să râdă gură la gură cu ei, să se bucure de o viaţă, chiar aşa amărâtă cum o duceau cei de la ADP? Uite că se putea! Biografii cunoşteau o mulţime de cazuri de autori care greşiseră, intenţionat sau nu, şi rămăseseră fără aripi din cauza vreunui motan sau din cauza vreunei scrisori rătăcite dincolo de zona de acţiune a Poştei Române.
 
Eşecul întăreşte, succesul moleşeşte. Acesta era singurul motiv de bucurie pentru biografi. Dacă reprezentaţia brigăzii ar fi avut succes, dacă s-ar fi vorbit despre ea peste tot, atunci Autorul putea să cadă în capcana propriului succes. Dar aşa, primind lovitura încă înainte de a încerca să zboare cu adevărat, ei se aşteptau ca Autorul să nu dea înapoi, să persevereze, să pună şi mai multă forţă în scrisul lui şi, de ce nu, să corecteze greşelile acelea de prozodie din prima lui încercare literară.
 
Ca de obicei, timpul şi vremurile urmau să hotărască drumul lui literar. Timpul era bun, aşa cum constatase tovarăşa Sidonia în acea dimineaţă. Se scurgea în favoarea lui, fără ezitare, urmând acelaşi sens pe care îl urmase încă de la începuturi. Se putea planta. Vremurile însă, cu vremurile era mai greu de spus ce urma să se întâmple. Vremurile sunt vremelnice, ca şi cei care stau deasupra lor. Cu toate acestea, ca o excepţie de la regulă, cei care stăteau deasupra acestei vremi - în care biografii încercau să fixeze cadrul existenţei autorului - păreau să stea acolo pentru vecie.