Capitolul 10 - Vino, mamă, să mă vezi, cum lucrez la spaţii verzi (partea I)

Ziua în care Panait Zidaru îl luase de mână pe Autor, în acte fiul său Liţă Zidaru, şi intrase cu el în baraca şefei secţiei "Răsaduri" de la ADP, era o zi ca oricare alta. Aceleaşi incidente între India şi Pakistan în Caşmir, obişnuita depăşire de plan la Întreprinderea de produse din lemn şi cozi de topor din comuna Primăvara, aceiaşi băieţi cu ochi şi cravate albastre păzind traseul pe care se deplasa la sediu acelaşi preşedinte. Teroriştii deturnaseră şi în acea zi un avion.
 
Rezemaţi în sape, hârleţe şi greble, lucrătorii secţiei îl aşteptau pe Nicu să vină şi să-i transporte cu căruţa, în vârful grămezii de bălegar de cea mai bună calitate, împreună cu răsadurile de tufănele, la căpătâiul Eroului Necunoscut şi la căpătâie de eroi cu nume ceva mai cunoscute. Tufănelele erau floare la ureche pe lângă chinurile şi junghiurile pe care le simţeau la fiecare frunză căzută - se jeleau ei biografilor care veniseră să asiste la prima zi de lucru a Autorului. N-apuca frunza să atingă asfaltul carosabilului sau al trotuarului şi, imediat, de parca ar fi atins un senzor nevăzut, suna telefonul de la sectorul de partid: "Tov. Sidonia, vedeţi că aveţi o frunză de arţar, galben-portocalie, la intersecţia Kiseleff cu Docenţilor. Strică tot aspectul. Nu cadrează deloc cu atmosfera de optimism cu care întreg poporul îl întâmpină pe preşedintele Republicii Burkina Faso. Luaţi măsuri, tova, trimiteţi o echipă de la voi, că Institutele de cercetare din zonă sunt toate la aeroport. "
 
Tovarăşa Sidonia Ghinea, şefa secţiei, sau adjunctul ei, Virgil Profirescu, mai tăiau de la tufănele, lăsau neîngrijit vreun erou cunoscut şi trimiteau un pluton înarmat până în dinţi cu mături şi tomberoane să păzească intersecţia cu pricina. Frunzele, însă, cădeau rebele nu numai acolo, cădeau peste tot, anunţând, înaintea radioului, înaintea telegramelor agenţiilor de presă, obişnuita cădere a preşedinţilor de state care vizitau România. În acea zi era vorba, bineînţeles, de căderea preşedintelui Burkinei Faso, răsturnat de rebelii cu frunze verzi la şolduri şi pe frunte, împinşi de la spate de foame şi de o haită de tigri.
 
În două cuvinte: era toamnă. Din păcate, nu era toamna patriarhului. Acesta trăia într-o primăvară veşnică, aprobând, surâzător, dărâmarea primei biserici din acea zi. În "România liberă", la rubrica "Decese", întârzia să apară anunţul pe care toţi îl aşteptau cu sufletul la gură. Cartofii se făcuseră, dar nu se făcuse ceapa. Şi nici fasolea. Parcă era un blestem: când era an bun la ceva, era rău la usturoi. Sau la prune. Mă rog, mereu lipsea un aliment de bază. Cum ar fi ţuica. Sau vinul.
 
Un tranzistor atârnat de salopeta lui Gicu, proaspăt ieşit dintr-un accident suferit pe bulevardul Kent şi vindecat cu greu, abia după şase luni, tocmai pe Rahova, umplea curtea de optimism. "O fată mai găseşti, dar un prieten ba." Era bine, era minunat că se mai găsea, totuşi, câte ceva. Era bine că, dacă Alimentarele erau goale, înăuntru o găseai mereu pe vânzătoare. Cântecul nu minţea. Pe chestia asta, Fănel, fantele Ferentariului, râdea de Stan, care tocmai îşi revenise şi el, ca şi Gicu, dintr-o rătăcire de moment la Alimentara de la "Unic": "Băi tâmpitule, ce dracu' a fost în capul tău când ai spart acolo? Ce credeai că găseşti? Creveţi vietnamezi?"
 
Trei domnişoare, Casiopeia, Perseida şi Steluţa, cu părul prins în basmale, după moda locului de origine, adică satul Afumaţi, uliţa Calea Lactee, se hlizeau la Fănel, doar-doar fantele din Ferentari le-o băga în seamă. Tovarăşa Sidonia, mâna dreaptă a directorului general - un fost maior de miliţie care forţase prea mult încheierea colectivizării -, spumega că Nicu întârzie, după cum întârzia şi Lenuţa, femeie măritată şi ea, ca şi Nicu, dar cu altcineva. Ăştia doi plecau împreună acasă, veneau împreună la muncă, folosind în scopuri personale căruţa ADP. Iar acasă, adică în blocul de garsoniere confort III de lângă şopronul în care Nicu parca, abuziv, calul întreprinderii, erau mai tot timpul în uscătoria blocului, la etajul 9, unde îşi agăţau lenjeria toată câtă aveau pe ei. Nevasta lui Nicu nu se plânsese niciodată. Nu vedea nimic rău în faptul că bărbatul ei avea grijă să nu creeze, cu mirosul de bălegar, un disconfort mai mare decât confortul III al garsonierei lor, curăţându-şi, sistematic, rufele, în public. Nici bărbatul Lenuţei nu protesta că nevastă-sa îşi petrece toate serile în uscătorie. Lenuţa i-ar fi replicat imediat că protestele lui sunt, ca de obicei, slabe, fără pic de nerv, şi că nu e bun de nimic atunci când îl pune la treabă. Dar ceilalţi locatari erau furioşi că n-au unde să-şi usuce şi ei rufele, şi tovarăşa Sidonia primise deseori plângerile lor împotriva subalternei sale. Dar nu luase nicio măsură, pentru că Lenuţa era cheia succeselor în producţie a secţiei "Răsaduri": fără ea, Nicu n-ar fi mişcat din bici, fetele acelea noi, cu capul în stele şi în basmale, ar fi rămas pierdute în spaţiul din jurul lui Fănel, neglijând orice alt spaţiu verde, iar Gicu şi Stan ar fi ascultat-o toată ziua pe Maria Tănase, rugându-se, cum se rugau în arestul din Rahova, ca "parul să nu fie de soc, să nu mă omori de tot".
 
Tovarăşa Sidonia, ocupată cu telefoanele, abia dacă îl băgă în seamă pe Autor. Faptul că era feciorul lui Panait Zidaru, om de încredere, în general, în afară de ziua de după chenzină, era cea mai bună recomandare. Auzise că şi scria, că era autor. Asta pica foarte bine, pentru că tocmai primise de la sector indicaţia să înfiinţeze o brigadă artistică. "Cântarea României" bătea şi la uşa barăcii "Răsaduri". Nu putea să nu-i deschidă. Directorul mare îi pasase ei sarcina asta. Pomenise ceva şi de o primă. Promptă, tovarăşa Sidonia îi pasase sarcina lui Profirescu, împreună cu o promisiune vagă de promovare, în ceaţa căreia i-ar fi fost trecută cu vederea tinicheaua atârnată de dosarul lui la cadre. De primă uitase să pomenească.
 
Tovarăşa Sidonia îi făcu semn lui nea Zidaru să-l dea pe Autor pe mâna lui Profirescu. Profirescu îl pasă Lenuţei, care tocmai intrase în curte, salutând de sus, de pe grămada aburindă de bălegar, triumfală ca un soldat sovietic de pe turela tancului eliberator al unui oraş deja eliberat. Prin ordine scurte, ca acelea venite de la comenduire, Lenuţa organiză rapid echipele care urmau să ia cu asalt straturile de flori şi frunzele rebele. Cu armele pe umeri - mături, greble, săpăligi, hârleţe, plus tranzistorul lui Gicu, care dădea semnalul unei dimineţi senine - şi două cărucioare pline cu răsaduri de tufănele, ieşiră din curte şi trecură, ţinându-se de nas, pe lângă două grămezi imense de gunoi care ocupau jumătate din stradă chiar la poarta ADP.
 
Timp de o săptămână, zi de zi, inclusiv duminica - pentru că salariaţii secţiei "Răsaduri", prin vocea tovarăşei Sidonia, se angajaseră să muncească voluntar, aşa cum le indicase sectorul de partid - Autorul constatase că una era să cutreieri prin păduri sau prin parcuri, aşa, ca autorul Mihai Eminescu, fără nicio treabă, şi alta era să plantezi tufănelele aliniate, la adâncimea optimă, punându-le la rădăcină cantitatea prescrisă de bălegar. Lenuţa îl pusese în altă echipă decât pe taică-său şi se ocupa de el personal. Arătându-i cum se ţine sapa, sau grebla, îl împungea cu sânii ei imenşi, pe care nicio salopetă din lume n-ar fi putut să-i cuprindă. Era evident că nu putea lăsa munca aceasta de instruire a Autorului pe seama lunatecelor alea de Casiopeia, Perseida şi Steluţa, care, pe lângă că erau topite după Fănel, mai aveau şi sânii mici. Lenuţa ar fi vrut ea să-l înveţe multe altele pe Autor, dar se temea, nu atât că Panait Zidaru se va supăra că-i dă baiatul pe brazdă, cât de mânia lui Nicu, care ar fi putut s-o lase să vină cu tramvaiul la muncă, ca o lucrătoare oarecare, privând-o de acele intrări triumfale în curtea ADP.
 
Într-o săptămână, Autorul deveni expert în plantarea răsadurilor şi în bancuri de tot felul, mai ales decoltate. Aşa îi plăceau lui Fănel: decoltate şi fără sutien. Tocmai de aceea Lenuţa îl ţinea tot timpul la ea în echipă. Când spunea Fănel bancuri sau când povestea Gicu despre "mititica", "steluţele" munceau cu mai mult drag. Ah, cum îi păcălise el, Gicu, de sute de ori, pe gaborii la care nu cotiza, până îl prinseseră cu valută! O biată hârtie de 20 dolari, pe care se calicise să i-o dea unei fete de la Inter, care nu se lăsase înghesuită la intersecţia Batiştei cu Galaţi, pe motiv că stopul era pe roşu. Iar Nicu, Nicu se grăbea să-şi expună cât mai repede lenjeria pe sârmele din uscătoria de la 9. Biografii, care nu îl slăbeau din ochi, ba chiar se aplecau odată cu Autorul atunci când planta răsadul, râdeau şi ei, bucurându-se că Autorul îşi îmbogăţeşte experienţa de viaţă, cunoaşte oameni de tot felul, unii cu limbajul colorat şi cu limba ascuţită, pregătindu-se astfel pentru o eventuală operă naturalistă, în care nu s-ar fi sfiit să spună lucrurilor pe nume. Evident, în limita admisă de cenzură.
 
El îi lăsa pe toţi să-i spună Autorul, bucuros că numele i-o luase înainte, ca buzduganul lui "Moş Ioniţă cel Frumos", şi îi deschisese calea spre spaţiile largi şi verzi ale capitalei. Instinctiv, ca şi cum le-ar fi simţit prezenţa invizibilă, îşi dădea puţin capul într-o parte, permiţând biografilor să vadă cum plantează răsadurile, aşa cum avea să le permită să-l privească, peste umăr, atunci când va scrie. Se simţea bine avându-i în preajmă, aşa cum bine se simţea şi când le vedea pe "steluţe" aplecându-se, uneori chiar fără rost sau doar pentru a-i arăta lui Fănel rostul sânilor. Lucra mai cu spor ştiind că posteritatea nu va pierde niciun moment din activitatea sa creatoare, pusă în slujba oamenilor. Oamenilor, cărora nu le mai rămânea altceva de făcut decât să admire florile răsădite de el, pe rânduri, să nu le rupă şi să nu le calce în picioare. Lucruri fireşti, pe care le aştepta oricare autor de la cititorii săi, când era vorba de cărţile sale.
 
În a doua săptămână, conform planului strategic al tovarăşei Sidonia, expus succint lui Profirescu ("Îl scoţi din producţie, îl trimiţi să se documenteze pe la toate secţiile, şi prin februarie vreau să văd brigada artistică în spectacol, la cantină"), Autorul începuse turul celorlalte secţii, cunoscând alţi oameni şi alte procese de producţie. "Te documentezi întâi, ca să nu spui lucruri din burtă, apoi te pui cu burta pe scris - îi detailase, Profirescu, planul. Când ai textul, îi iei pe Gicu, pe Stan şi pe Fănel; "steluţele" vor veni singure, ca muştele la miere. Mă rog, pe cine crezi tu. Îi antrenezi, îi pui să-şi înveţe rolurile. Ai grijă să iasă ceva de râs, să-şi descreţească oamenii frunţile, să mai uite de cozi şi de frig. Cât mai puţine "şopârle", că precis o să vină de la sector la primul spectacol. Ai înţeles?"
 
Profirescu sau Profu' sau nea Virgil, cum îi plăcea lui să fie apelat ("Nici tov., nici domn - zi-mi pe nume, nea Virgil"), era singurul dintre şefi care nu folosea obişnuitele pârghii - cu băgatul şi scosul - cu care se realiza planul, atât cât se realiza, la ADP. El nu băga pe nimeni în gura şefilor şi nici nu ameninţa că dă afară. Era de mirare cum de-l ascultau oamenii cu care lucra, şi nu era de mirare că, deşi îl mai lua la rost, aşa, de ochii lumii, tovarăşa Sidonia, zbirul secţiei "Răsaduri", îl respecta şi îl ţinea mereu aproape de ea. De fapt, nu chiar atât de aproape: la distanţă de un birou. Profirescu, aşa apropiat de oameni cum părea orice "nea", impunea şi el distanţa: reuşea să treacă, făcând eforturi serioase, pe lângă sânii Lenuţei, respecta cu sfinţenie biroul dintre el şi tovarăşa Sidonia. "Steluţele", aflând că nu e însurat şi văzând că totuşi nu are ochi pentru ele, se resemnaseră şi îşi concentraseră interesul asupra lui Fănel.
 
Un biograf atent la detalii, gata oricând să satisfacă un cititor exigent - şi deci curios -, ar fi aflat, cercetând în dosarul aflat în seiful tovarăşei Sidonia, şi ar fi precizat, pentru acel cititor exigent, că Profirescu era cu adevărat profesor. Mai exact, fusese profesor. De Fizică, la fosta Şcoala Centrală de Fete, pentru moment şi pentru contemporani - Liceul de filologie "Zoia Kosmodemianskaia". Profesor model, fără frecuşuri cu colegii de la alte materii, fără ciocniri, altele decât cele guvernate de legea impulsului, într-un cuvânt un profesor ţinut cu picioarele pe pământ de legea gravitaţiei. Asta până când, într-o zi - nu s-ar putea zice o zi bună - profesorul Profirescu simţise că parcă zboară, antigravitaţional, sfidând legea lui Newton şi toate problemele de căderea corpurilor. Era la examenul de corigenţă al clasei a XI-a, singur cu Lidia, elevă model (90-65-90), îmbrăcată din pachet de prietenii ei care veneau şi plecau, prieteni care-i ocupau zilele - şi mai ales nopţile - cu lucruri mult mai importante decât mecanica cuantică, legile lui Ohm sau ale lui Kirkoff sau relativitatea, generalizată sau nu. Sânii Lidiei, ca nişte mere care refuzau să cadă, prinşi în plasa străvezie a unui tricou şi atât, îl îndemnaseră pe Virgil Profirescu să se aplece să-i culeagă, acolo, în banca în care ea se chinuia să rezolve subiectul de corigenţă. Căzuse o bretea, apoi cealaltă. Merele nu. Atingându-le, Profirescu simţise cum se înalţă deasupra defileului şi de-abia mai apucase, în grabă, să treacă nota 10 în catalogul examenului de corigenţă.
 
Doi factori s-au unit, ca nişte forţe convergente, aducându-l pe Virgil Profirescu la pământ, adică la ADP. Mai întâi, faptul că Lidia nu şi-a ţinut gura, lăudându-se. Şi, în loc să cadă ea, a zburat proful. Celălalt - ghinion! Tocmai atunci erau vânaţi transcendentalii, pe motiv că încearcă să zboare. Deşi motivaţia zborului lui Profirescu era cu totul alta, i se aplicase şi lui aceeaşi pedeapsă: fusese trimis la munca de jos. Adică învăţător la Priseaca de Jos. O localitate renumită pentru livezile de mere. Profirescu, căruia tot necazul i se trăsese doar de la două mere, se temuse să ajungă printre livezile Priseacăi şi se angajase la ADP, unde doar foarte rar avea de-a face cu pomii fructiferi. Se hotărâse să nu se însoare niciodată şi evita, de atunci, să privească la o femeie mai jos de umeri, de frica merelor. Singurii sâni pe care putea să-i privească, fără să se teamă ca va zbura din nou, erau sânii Lenuţei, mari ca nişte dovleci...
 
Istoria găsită de biografi pe cealaltă parte a biroului tovarăşei Sidonia şi care o privea uneori, în somn, pe această vajnică şefă de secţie "Răsaduri", nu era cu nimic mai prejos. Deşi tovarăşa Sidonia nu încercase să zboare, avea şi ea mere, ca Ana din Abecedarul lui Haralambie sau ca Lidia corigenta. Chemată cu mere cu tot şi cu evidenţa contabilă la şef, directorul ei de la Fabrica de conserve din legume şi fructe de la Chitila, tovarăşa Sidonia intrase la el tare pe cifre şi pe tocurile de 12 cm, abordând un zâmbet profesional şi un decolteu adecvat situaţiei. Era toamnă devreme, adică pe la 10 dimineaţa, şi totodată septembrie. Cazanele fabricii funcţionau la capacitate maximă. Arome îmbătătoare se strecurau peste tot, îmbătând până şi aerul. Bulionul fierbea, ţuica de prune fierbea, şeful fierbea: aveau fructe, aveau legume - ceea ce se întâmpla cam rar - dar lipseau capacele pentru borcane! Directorul se mai îmbunase când văzuse situaţia expusă de tovarăşa Sidonia. Când aceasta se aplecase spre birou, directorul văzuse clar că sutienul era roz, pielea era şi ea roz, ca dulceaţa de trandafiri în aşteptarea capacelor, buzele - date cu un ruj roz, în ton cu sutienul - rotunjeau un bilanţ promiţător de steag de fruntaş pe ramură. Văzând că totul era roz şi că dracul nu era aşa de negru, directorul o pupase, de bucurie, pe contabila lui şefă, tovarăşa Sidonia, mai întâi pe părţile oricum expuse vederii, mai apoi pe părţile pe care el le expuse vederii cu asentimentul ei tot mai evident. Întinsă pe spate, pe birou, Sidonia bătea cu tocurile de 12 în perete, de bucurie, aşteptând să primească lauda şefului. Şeful o privea de sus, roşu la faţă. Şeful cel mare, pe perete, rămăsese tablou. Asta doar până în momentul când tot biroul începuse să se zguduie. Borcanele cu exponate din vitrină zornăiau. Vaza se răsturnase, cu crizanteme cu tot. Tocul se înfipsese şi mai adânc în călimara cu cerneală. Tocurile tovarăşei Sidonia se înfipseseră şi mai adânc în zugrăveala calcio-vecchio. Tovarăşul de sus se ţinea bine, deşi era gata-gata să cadă. Se încrunta din ce în ce mai tare. Cutremurul se apropia de momentul de intensitate maximă când, ca o vijelie, intrase, fără să bată la uşă, secretarul de partid:
- Tov. director, au sosit capacele!
 
Directorul se bucurase, evident, încheindu-şi cravata şi făcându-i semn tovarăşei Sidonia să-şi ia situaţia contabilă şi să plece. Aceasta plecase mâhnită, cu sentimentul datoriei neîmplinite şi cu doi nasturi la fustă descheiaţi.
 
Până la urmă, fabrica ieşise fruntaşă pe ramură. Secretarul de partid, cu acordul directorului, trimisese o cisternă cu borhot de prune la socru-său, care avea cazan de ţuică. Pe lângă acest mic favor, secretarul îi mai ceruse directorului un favor şi mai mic: s-o trimită unde-o şti pe tovarăşa Sidonia, ca o condiţie ca totul, inclusiv cisterna cu borhot de la anul, să rămână între ei. Astfel ajunsese tovarăşa Sidonia la ADP, în urmă cu şapte ani. În urmă cu cinci ani se măritase cu un inspector la fisc. O duceau bine, dar, că mereu se furişează câte un dar, tovarăşa Sidonia nu simţea decât foarte rar plăcerea. Lucrurile se rezolvaseră abia atunci când soţul, care îşi mai aducea de lucru şi acasă, cumpărase un birou. Pe el se jucau acuma cei doi copii ai Sidoniei şi ai inspectorului, o fetiţă de patru ani şi un băiat de trei ani. Şi tot pe el fuseseră concepuţi. Multe familii care locuiau la bloc îşi puseseră biroul în dormitor, din motive de spaţiu, dar niciuna nu pusese portretul secretarului general al partidului deasupra biroului. Din acelaşi portret din care secretarul general privea încruntat în biroul directorului fabricii de la Chitila, el zâmbea de data aceasta în dormitorul familiei Ghirşcă, privind protector leagănul familiei: biroul...
 
Poate tocmai de aceea tovarăşa Sidonia îi ţinea întotdeauna pe subordonaţii ei la distanţă de un birou. Ca să nu mai încurce borcanele. Şi, din când în când, privea complice către tabloul Tovarăşului. Nici secretarul general, nici secretarul de partid de la Fabrica de conserve nu scoseseră o vorbă...
 
Când i se trasase sarcina cu brigada, Autorul dăduse să-i spună lui nea Virgil că el avea în vedere lucruri mai serioase: cărţi, nu texte de brigadă artistică. Ar mai fi putut să-i spună lui nea Virgil Profirescu şi că nu scrisese, până atunci, nici măcar un rând. Dar tonul acestuia, fără a fi răstit, ca şi cum vorbea de o cometă care urma să izbească Pământul sau despre nebunia care cuprindea tot ADP-ul, nu numai secţia de "Flori exotice şi ornamentale", în ianuarie, când se aniversau ambii tovarăşi, tonul acestuia îi spunea Autorului, complice, că trebuia să privească treaba asta cu brigada ca pe o tâmpenie oarecare, nici măcar o tâmpenie din cele mari...
 
Pe la secţiile la care se ducea "în documentare", Autorul nu muncea, nu-l puneau la treabă. Ba îl priveau cu un oarecare respect; ca pe un reporter venit de la ziar sau de la Televiziunea Română sau ca pe un inspector de la sectorul de partid. Astfel, la secţia "Ţăruşi", o secţie vitală pentru întregul ADP, după cum îi explică şeful ei, maistrul Pătruş, despărţindu-se pentru un timp de sticla de ţuică "Ochii lui Dobrin", "trebuia să ai grijă să ascuţi ţăruşul numai la un capăt. L-ai ascuţit la ambele capete, s-a terminat! E rebut, ai stricat degeaba arborii ţării: cum îl mai baţi cu ciocanul, ca să intre în pământ? Nu îţi rămâne decât să-l iei acasă şi să-l pui pe foc. Sau, dacă stai la bloc - cum stă el, că are patru copii şi i-au dat două confort III, în Giurgiului, şi nu te încălzeşti cu lemne, după cum nu te încălzeşti nici cu termoficare şi nici cu gaze -, strângi toate rebuturile şi le dai unuia care se încălzeşte cu lemne. Şi măcar 100 lei dacă îţi dă pe o căruţă cu ţăruşi rebutaţi, se cheamă că pierderea nu e totală. Când vine timpul să plăteşti curentul, mai compensezi cheltuiala cu reşoul electric, cu care de fapt şi de drept te încălzeşti."
 
La secţia "Utilaje", Autorul simţise din plin suflul nou al unor maşini care trebuiau demult casate. Era un amestec bizar de miros de motorină, gaz lampant, ulei şi usturoi. Mirosul de usturoi venea chiar din ziarul "Scânteia" pe care nea Sandu, şeful secţiei, îşi întinsese slana. Celelalte izuri puternic mirositoare veneau şi de la basculanta pe care o freca zilnic Gică pe distanţa Bucureşti-Găeşti, adică de la el la socri şi retur, şi de la cele 23 utilaje de dezăpezire cărora li se făcea revizia în aşteptarea sezonului de iarnă. "Cu utilajele astea e o poveste" - îi zise nea Sandu. "E cadoul oferit lui Ceauşescu de preşedintele Ciadului." Ăsta le cumpărase pe franci grei de la francezi, care-l păcăliseră pe africanul francofon că sunt bune în deşert, la mutat dunele. Nu reuşiseră să mute nici grămăjoara de nisip din groapa în care se juca fiul său. Ajunseseră la ADP cu motoarele gripate şi numai el, nea Sandu, putea să spună cât nisip şi câţi scorpioni africani scosese din ele. Era însă păcat să le dea la fier vechi. N-avea nicio idee dacă vor fi sau nu bune la dezăpezire, dacă vor fi robuste, dar aveau nişte scaune moi, din piele, care meritau toată primirea entuziastă de care se bucurase preşedintele Ciadului în primăvara trecută. Mai bine zis, fostul preşedinte al Ciadului, că îl răsturnaseră taman în timpul acelei vizite.
 
Cei de la secţia "Flori exotice şi ornamentale" au vrut să-l reţină pe Autor la ei. S-ar fi simţit mai în siguanţă având un specialist în litere, ca el. Îi treceau toate năduşelile, dădeau în boală de gâlci sau alte suferinţe care-i ţintuiau la pat, atunci când venea luna aniversărilor şi aveau de scris cu flori diverse mesaje frumos mirositoare pentru cei mai iubiţi conducători din câţi primiseră vreodată flori. Dacă greşeau o literă era vai de leafa lor. Dacă vreo petală de panseluţă era roşie în loc de albastră şi ochii Tovarăşilor păreau scoşi, întreg ansamblul floral era aruncat la gunoi. Asta în cazul fericit, când controlul intern de la ADP sesiza greşeala. Dacă greşeala era sesizată mai târziu şi mai sus, la sector sau chiar la municipiu, atunci puteau să zboare chiar şefii cei mari. Puteau să zboare jos de tot. Tovarăşul putea să înghită i-ul din prietenia de veacuri româno-congoleză, româno-chineză, româno-senegaleză, dar lor nu li s-ar fi tolerat nici măcar o literă lipsă.