Capitolul 9 - Reta (partea a II-a)

A doua zi, când Reta intră în clasă, băieţii jucau bambilici, ca de obicei, pe catedră. Văzând-o, le îngheţă pe buze obişnuitul salut "Ce vânt, te-aduce?" Întrerupseră imediat jocul, pentru că o asemenea fază trebuia comentată. O conduseră cu alai până la ultima bancă, unde Reta stătea cu Tănţica. Ultima bancă - pentru că Tănţica era cea mai înaltă din clasă.
- Daţi-mi voie să vă duc eu servieta, domnişoară - se prosti Sile, zis şi Bulă, pe motiv că repeta, sistematic, fiecare clasă.
 
Reta nu marşă la glumă.
- Mulţumesc, n-am nevoie; deşi, după cum ţi-ai dat până şi tu seama, matematica e a naibii de grea.
- Dacă vă răzgândiţi - nu se lăsă Sile - vă stau mereu la dispoziţie cu orice serviciu. Ştiţi unde mă găsiţi: banca a 4-a, rândul de la geam. Mereu acolo, mereu în clasa a IX-a, mereu al dvs., Sile.
 
Cobiliţă Paul, donjuanul clasei, ba chiar al liceului, plusă:
- Aş fi onorat, stimată colegă şi viitoare iubită, să-mi acordaţi braţul, pe acest culoar meschin dintre bănci, pe care - dacă aş fi directorul acestui liceu împuţit -, aş aşterne covor roşu şi flori de nuferi galbeni, astfel ca talpa dumneavoastră fină să nu simtă realitatea dură a acestei duşumele putrede, dată cu petrosin.
 
Reta se ţinu tare:
- Mulţumesc, Cobiliţă, dar nu mă las eu dusă cu preşul.
- Ce preş, domniţă din Ţiglina 6, covor de Săcele, lână pură, se poate? Pentru tine voi tunde oile cu mâna mea. Pentru tine îl voi ţese, zi şi noapte, ca Penelopa pânza aceea ce se tot deşira, pentru prea-iubitul şi uitucul de Ulise.
- Hai, măi, şi-a pus şi Reta nişte vată acolo şi voi cădeţi pe spate! Ia zi, Reto, aşa-i că-i Vată igienică? Sau, vorba lui Cobi, e lână-lână să nu laşi din mână?
 
Era Stoichiţoiu Petre, premiant şi binecrescut de altfel, dar infatuat şi ştiutor de toate. Reta se întoarse, cu gândul să-l pleznească. Tănţica luase şi ea poziţie de atac, căţărându-se pe bancă; deşi, la înălţimea ei, chiar nu era nevoie. Dar tocmai atunci sună soneria şi intră profa de Geografie economică, punctuală ca un tren japonez în gară...
 
Tănţica, prietena şi colega ei de bancă, fată deşteaptă, înaltă de 1,85 m şi baschetbalistă, sau aruncătoare de suliţă sau de ciocan, după cum era concursul şcolar, realizase prompt frumuseţea situaţiei:
- Reta, proastă să fii să porţi sutien! O să cadă toţi în limbă! Să mor, dac-aş fi băiat, nu m-aş lăsa până nu te-aş prinde de sfârcuri! Măi, cred că se văd de la catedră; până mâine cred că îţi găuresc bluza şi sarafanul.
- Tănţico, dacă nu le-o tăiem scurt, ăştia ne încalecă - îi şopti Reta, făcându-se că îi corectează un cuvânt în caietul de notiţe. Vai, uite ce-am zis! Adică, voiam să zic, o să mă necăjească mereu. Uite ce facem. Şi-i şopti la ureche planul de atac.
 
Clasa, adormită de obicei la prima oră, era foarte animată în acea dimineaţă. Circulau bileţele, care ocoleau cu grijă banca celor două. Pixuri sau mere din pacheţelele de mâncare, se rostogoleau pe jos, precis, până la picioarele Retei. Reta le înapoia, zâmbind. Tănţica le arunca aiurea, încruntată. Profa se mira şi ea că lecţia despre industria textilă românească putea stârni atâta interes. Mai ales Stoichiţoiu Petre, deşi avea notă, nu mai contenea cu întrebările.
- Doamnă profesoară, dar bumbacul, ăla din care se face vata de pus în urechi şi pe unde mai simţim nevoia, pe unde se cultivă?
- E plantă iubitoare de căldură, Petrache, a fost aclimatizată la noi în Câmpia Română, în sudul ţării.
- Şi ajunge producţia noastră pentru întreg consumul intern? Dar pentru cel extern? Ajunge pentru uzul extern?
 
Fără să înţeleagă încotro bate elevul Stoichiţoiu, profa îi răspundea serioasă. Clasa se prăpădea de râs.
- Majoritatea necesarului de bumbac pentru textile se aduce din import. India, Pakistan. Şi din Uniunea Sovietică, împreună cu petrolul.
- Doamnă, există bumbac parfumat? - insistă Petrache.
- Nu cred, doar dacă îi adaugă ingredientele corespunzătoare, în timpul prelucrării.
- Dar firul, firul cum iese din bumbac?
- Nu iese direct firul; se separă mai întâi puful, sau vata, că văd că de vată eşti interesat; şi apoi, din vălătucul de vată se trage firul. Totul cu nişte maşini speciale.
- Auzi, Sile, bagă şi tu la cap - făcu Stoichiţoiu - se trage numai cu maşini speciale. Învaţă şi tu, să ştii cum să le mânuieşti. E secolul XX, nu se mai trage, ţărăneşte, cu mâna.
 
Cobiliţă, gelos că Petrache monopolizase atenţia profesoarei şi hazul clasei, se băgă şi el:
- Nu-i aşa, doamnă, că cele mai bune covoare sunt acelea lucrate manual, de Săcele?
 
Profa n-apucă să răspundă, că Petrache sări, speculând:
- Ha-ha, Cobi, zi aşa: Că-cele de Să-cele! Că-cele de Săcele!
 
Cobi dădu să se ridice din bancă, să-l înveţe minte, dar îşi dădu imediat seama că era riscant. N-avea notă.
 
Nici nu ieşi bine profa de geografie economică din clasă, că Reta, secundată de Tănţica, se şi postă lângă banca lui Stoichiţoiu Petre.
- Zici că-s de vată?
 
Petrache rătăcea încă prin plantaţiile de bumbac din Câmpia Română.
- Hă? Ce zici? - făcu el.
- Hai, nu fă pe prostu' din Târgu-Frumos - strigă şi Tănţica.
 
În clasă se făcuse mai linişte decât atunci când intra directorul. Reta îl luă pe Stoichiţoiu de o aripă şi-l tîrî prin toată clasa şi de-a lungul coridorului. Din spate venea Tănţica, ajutând, din când în când, cu un brânci. Venea apoi restul clasei, cu băieţii în frunte, dându-şi coate, presimţind că-i rost de hai mare. În ordinea asta ajunseră la uşa W.C.-ului de fete. Tănţica făcu un raid înăuntru. Dinăuntru ieşiră ca o vijelie, expulzate, două eleve, aranjându-şi chiloţii pe sub sarafan şi strângându-şi cordoanele. Fără să bombăne prea mult, îşi ocupară locuri de maximă vizibilitate.
 
Calea fiind liberă, Petrache Stoichiţoiu fu împins înăuntru, în W.C. Reta intră după el, iar Tănţica închise uşa în urma lor, postându-se în faţa ei, ca un grenadir şi blocând astfel intrarea curioşilor. Se făcuse iar linişte. Afară, pe hol, toţi ciuliseră urechile ca să audă pleznetul palmelor pe care desigur că avea să le încaseze Petrache.
 
Înăuntru, în faţa oglinzii de la chiuvetă, Reta îşi scoase cordonul, apoi sarafanul şi se întoarse sfidătoare spre un Petrache împietrit. Bluza uniformei abia îi acoperea chiloţii. Coapsele, lipite, străluceau. Străluceau şi ochii lui Petrache, lipiţi şi ei de tot ce le era dat să vadă. Încet, cum văzuse la cinema pe când se mai dădeau filme, Reta descheie, unul după altul, nasturii de la bluză. Petrache încercă, în zadar, uşa; Tănţica o ţinea însă cu un braţ de fier pe mâner şi cu un picior de oţel proptit în toc.
- Petrache, uită-te bine - îi zise, calm, Reta - că eu nu sun de două ori, ca poştaşul. Şi, cu o mişcare scurtă, aşa cum deschideau cartea ca să vadă ce le dă la teză, Reta dezveli minunăţiile de sâni ce-i crescuseră peste zi. Ieri.
- Ziceai că-s de vată? Pune mâna, Petrache, să vezi minunea de la Maglavit.
 
Petrache nu mişca, nu respira. Erau primii sâni pe care îi vedea aşa de aproape. Şi era sigur că nu va mai vedea vreodată ceva mai frumos. Văzându-l că nu reacţionează nici cât un cărăbuş prins într-un insectar, Reta îi ridică uşurel palmele şi i le puse pe sâni. Pe sânii ei, fireşte. Din cele două clopote, turnate în bronz, porniră în fugă, ca într-o fugă de Bach, sunete duioase şi sunete grave care, urcând pe scăriţă, dansând pe nicovală, loviră timpanele lui Petrache cu mii de ciocănele. Toate foarte tari.
- Sper că te-ai convins că sunt cât se poate de adevăraţi, Petrache puiule. Asta o să le spui tuturor, atunci când ieşim de aici. Iar dacă te mai legi de mine sau de ei - şi Reta îşi privi sânii, ca să-şi întărească spusele -, o să spun peste tot că o ai mică. Şi rămâne să te descurci cum poţi cu chestia aia mică.
 
Reta îşi puse uniforma la loc. Aranjându-şi părul în oglindă, îi făcu un semn poruncitor lui Petrache. Acesta îl execută prompt, încheindu-i fermoarul în spate, la sarafan. Apoi Reta ciocăni de trei ori în uşă, semnalul convenit cu Tănţica. Ieşi mai întâi Reta, apoi Petrache.
- Petrache, murişi şi înviaşi! - se tângui Sile. Era mirat, cum miraţi erau cu toţii, mai puţin Tănţica; nu vedeau nicio urmă de luptă. Nicio zgârietură, nicio bluză sau o buză ruptă.
- Linişte - zise Reta, calmă. Petrache are să vă zică ceva. Ia zi, Petrache!
 
Şi Petrache vorbi, mirat şi el să se audă, pentru că acolo, în W.C.-ul fetelor, fusese sigur că-şi pierduse glasul:
- Sânii Retei sunt cei mai mişto sâni din lume pe care i-am văzut cu ochii mei. Drept pentru care semnez, aici, în faţa acestui sanctuar care este W.C.-ul de fete, un important punct de desfacere a bumbacului în cadrul industriei noastre textile şi înfloritoare. Şi, cine s-o mai lega de ei, a zis Reta că acela o are mică. Aşa că, aviz amatorilor, Sile!...
 
Le-a fost foarte greu biografilor Autorului să pună cap la cap cele două părţi ale acestei poveşti: partea despre Reta de dinainte şi partea despre Reta de după momentul trecerii prin faţa ferestrelor atelierului sculptorului. Era ca volumul doi al unui roman pe care un scriitor îl publica după cinci sau după zece ani de la apariţia primului volum: niciun cititor nu-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat în primul volum şi cum s-a terminat... Singurii care ar fi putut eventual să lămurească lucrurile erau Reta şi sculptorul.
 
Dar, pentru Reta, blocul de marmură şi chinurile acelei faceri, de altfel plăcute, rămăseseră necunoscute. Cum necunoscute îi erau acum majoritatea lucrurilor petrecute înainte. Tot ce-şi mai amintea - şi asta, vag -, erau un film rusesc, de desene animate, "Crăiasa zăpezilor", în care ea înfrunta gheţurile nordului pentru a-l salva pe Haralambie, lipsit de ciocolată, căzut prizonier unei regine haine, care îl ţinea închis într-un castel de gheaţă fără teren de fotbal şi care-i mai şi turnase în inimioară un cornet de îngheţată. Şi îşi mai amintea primul 10, luat la cele cinci pagini de beţişoare, când îi făcuse cu sâc lui Stoichiţoiu Petre, care credea că numai el putea lua nota asta. A, mai era şi filmul acela cu o actriţă blondă, parcă Marlyn Monroe o chema, care-şi plimba pe ecran, în alb şi negru, timp de aproape două ore, o pereche de sâni frumoşi, mari, care dădeau pe-afară dintr-un sutien ascuţit, cum se purta pe atunci. Ei bine, nu la sânii ei pofteau bărbaţii din film, ci la unii de câlţi, pe care Tony Curtis şi-i îndesase sub o rochie şleampătă, ca să scape de bandiţi! Dar ăia - bărbaţii, nu bandiţii, că şi bandiţii erau pe fir - nu şi nu, dădeau să-i pipăie ţâţele alea, îl înghesuiau pe bietul Tony. Până când el n-a mai răbdat şi le-a zis, exasperat: "Lăsaţi-mă în pace, sunt femeie!" Crezi că l-au lăsat? Ţi-ai găsit! I-au zis: "Ce contează, nimeni nu-i perfect!"; şi au continuat asaltul la câlţi. Asta i-a plăcut teribil, i-o zicea des şi lui Ciocolată: "Nimeni nu-i perfect!" Dar alte amintiri de dinainte, despre cum arăta ea, despre cum râdeau colegii când o vedeau aşa, scobitoare, despre tratamentele de creştere, toate acestea dispăruseră pe veci din memoria Retei. Era mulţumită şi cu prezentul, şi cu viitorul pe care îl avea acum în faţă, când şi-l privea în baie, în oglindă, care îi dădea deplină încredere în forţele ei. Cui îi mai păsa de trecut?
 
Pe de altă parte, după ce-i făcuse vânt prin geamul atelierului, sculptorului Vasiliade i-ar fi fost imposibil să afle ce i se întâmplase perfecţiunii pe care o eliberase din blocul de marmură. De fapt, asta şi dorise: să nu ştie nimic din tot ce avea să i se întâmple trupului acela minunat...
 
Cioplea la un bust al Tovarăşului, cu ochii la un portret al modelului, din tinereţe, atent să-i facă urechile cât mai sus şi cât mai mici, ca să nu audă toate vocile nemulţumite venind de jos, când primi vizita unui secretar de la UAP, însoţit de doi tipi în haine lungi, de piele neagră, care nu păreau deloc artişti plastici.
- Bună ziua, domnule Vasiliade. Tovarăşii sunt de la Controlul Financiar al Uniunii - îi prezentă secretarul.
- Bună ziua. O vodcă, ceva?
- Aţi primit, uite semnătura dvs. pe actul de livrare, un bloc de marmură albă de dimensiuni 1x1x2 m pe care trebuia să-l transformaţi într-un muncitor care dă tare cu ciocanul în Monumentul constructorilor. Unde-i blocul de marmură, că monumentul l-aţi livrat fără muncitor, fără ciocan?
- Domnilor, fiţi bineveniţi în umilul meu loc de creaţie. À propos, tov. secretar, poate mă puneţi şi pe mine pe listă mai sus, să-mi dea un spaţiu mai mare. Că sculptez statuile ecvestre culcate, nu încap în picioare; vedeţi ce jos e tavanul? Cât despre blocul ăla de marmură, îmi amintesc că l-am primit, că era dimineaţa, şi eram treaz, dar spre seară, ia-l de unde nu-i! Domnilor, cu dăltuitul, şlefuitul şi periatul stau foarte bine. Dar cu memoria, cu memoria sunt la pământ, domnilor! Toţi mă consideră cel mai bun sculptor în viaţă când e vorba de ochi. Cei mai expresivi ochi din sculptura românească! Din toate timpurile! Domnii dacă vor şi vin cu marmura dumnealor...
 
Domnii aveau ochii cam încruntaţi. Unul, cel care părea şeful acolo la ei, la CFI, îl cam repezi:
- Tov. sculptorule, spune unde-i blocul. Dacă l-ai stricat, l-ai crăpat din greşeală, la noi e înţelegere. L-ai spart, l-ai spart. Da' să ştim noi că e undeva, aici, în curtea matale, pe aleea nu ştiu care la Cimitirul Eternitatea... Trebuie să fie undeva. Că uite, sunt unii ca noi care are boala asta, să ştie tot. Să ştie unde e fiecare lucruşor. Ia zi repede, pe cine ai sculptat, de ce îl ascunzi?
- Domnule inspector financiar, păi, dacă eu nu-mi amintesc câte votci am băut aseară, vrei dumneata să-mi amintesc unde am pus o bucăţică de marmură?
- Mai precis un bloc de 4 tone - interveni inspectorul adjunct. Poate l-aţi pus în vreun sertar, poate în albumul cu poze...
- Dacă nu mă credeţi, căutaţi vă rog prin sertare, prin albume, peste tot. Eu cred că dvs. nu înţelegeţi că, în afară de momentele când îi sculptează pe Tovarăşi, unde nu încape prea multă imaginaţie, artistul rătăceşte liber cu mintea, se lasă pradă inspiraţiei, se lasă sedus de muză... Într-un cuvânt, habar nu are pe ce lume trăieşte. Crezi că ştiu cât mi-aţi trimis ieri, prin mandat poştal? - îl luă sculptorul, ca martor, pe secretarul UAP. Uite, să vă spun una de n-o să mă credeţi: dădeam de o oră cu ciocanul, când, într-o străfulgerare, îmi dau seama că dădeam în model - o studentă -, şi nu în cracii statuii... Dacă v-aş spune că am sculptat din blocul ăla nenorocit - ăla care nu vă iese la evidenţa contabilă - o zeiţă atât de mişto că nu m-am putut stăpâni şi am regulat-o? Că după aia i-am făcut vânt prin fereastră - şi sculptorul indică fereastra dinspre stradă - să se ducă în lume? Că, dacă rămânea aici, nu mai puteam sculpta cât lumea; aş fi belit ochii la ea tot timpul, m-ar fi epuizat. Ca artist, vreau să spun. Mă-nţelegeţi, nu? Aş fi fost terminat. Aţi crede povestea asta?
 
Inspectorii în haine de piele dădură din cap, a neîncredere. Secretarul UAP râse, ca de o poantă bună.
- Domnu' Vasiliade, nu cumva ai şi talent de scriitor? E tare bună povestea matale, dar noi pentru blocul de marmură v-am deranjat...
- A fost - nu neg -, dar nu mai e. Nu mai e! Legaţi-mă, tăiaţi-mă, dar atâta ştiu! Şi, tov. secretar ştie, eu nu mă ţin de prostii. Sculptez numai busturi şi portrete devotate, pentru cei care vor stârni regrete eterne.
 
Cei trei au făcut un tur al atelierului, au controlat vasul de la W.C., au verificat soliditatea duşumelei, au luat probe de resturi, de aşchii de piatră, de marmură şi, dându-şi seama că de la sculptor nu vor mai scoate nimic, l-au lăsat să şlefuiască în continuare urechile Tovarăşului. Ancheta a continuat vreo trei luni, cu răscolirea tuturor atelierelor de monumente funerare, a cimitirelor, a depozitelor, şi cu două convocări ale sculptorului la sediul central al CFI-ului de pe Rahova. De fiecare dată sculptorul le spunea adevărul: n-avea nicio idee despre ceea ce se mai întâmplase cu blocul de marmură. Negăsindu-se nimic, nici urmă de blocul de marmură cu pricina, ancheta fusese închisă. În fond, Monumentul constructorilor - cu o macara uriaşă şi un macaragiu cu privirea scrutătoare, atent la bena de beton pe care o căra spre creştetul unui turn de aburi, de termocentrală - arăta bine şi aşa, fără muncitorul acela cu ciocanul în mână, care aştepta, la cota 100, să înfigă pe turn steagul tricolor.
 
Dar tocmai ancheta aceasta, documentată în arhivele CFI, le-a dat biografilor Autorului posibilitatea de a pune lucrurile cap la cap. Comparând data la care la clasa a IX-a D de la Liceul Economic nr. 3 fusese predată, la ora de Geografie economică, lecţia despre industria textilă din România, cu data vizitei celor trei la atelierul sculptorului, biografii constataseră doar o diferenţă de câteva zile. Bănuiala lor fusese confirmată de bonurile de casă de la Alimentara de lângă atelier, care arătau că două zile la rând, începând cu data predării lecţiei despre industria textilă, Alimentara respectivă nu vânduse nicio sticlă de vodcă Stalichnaia. Erau tocmai cele două zile pe care sculptorul Vasiliade le dormise la rând. El, care cumpăra zilnic de la Alimentara aceea o sticlă de vodcă, din cele dosite de vânzătoare numai pentru sufleţelul lui!
 
Concluzia îi înfioră pe biografi: Reta căpătase acel corp minunat, practic devenise alta, tocmai când blocul de marmură dispăruse din atelier şi din evidenţa contabilă a UAP. Nu-i spuseseră nici sculptorului ce se întâmplase după, şi unde anume ajunsese creaţia lui. Nu-i spuseseră nici Retei ce fusese ea înainte, de teamă că ancheta ar fi putut fi redeschisă şi CFI-ul ar fi putut să revendice marmura. Şi astfel, toată documentarea lor, în loc să lămurească povestea, ar fi subminat-o. O poveste atât de frumoasă! Păcat că Autorul n-avea s-o cunoască în întregime: l-ar fi putut inspira pentru o capodoperă. Dar chiar şi-aşa, partea pe care o cunoştea - şi avea să o cunoască şi mai bine - Autorul, era Reta de după. Biografii nu credeau că Reta dinainte, cea slabă şi fără sâni, l-ar fi inspirat cu ceva. Greu de crezut.