Capitolul 9 - Reta (partea I)

Dar poate că ar fi bine ca despre Reta să vorbească nu numai viitoarea soacră, dar şi toţi cei care o cunoscuseră. Că, vorba aceea, fuseseră destui.
 
Dacă ai fi întrebat 100 de persoane ce părere au despre Reta, te-ai fi ales cu 101 păreri. Biografii strângeau aceste păreri, rând pe rând, acum, înainte de nuntă, şi aveau să-şi petreacă multe zile şi nopţi analizându-le şi încercând să le sistematizeze, căutând să găsească trăsături comportamentale, modul în care reacţiona ea în diverse situaţii, pentru a vedea care erau şansele ca ea să se potrivească cu Autorul. Bineînţeles că ei căutau o potrivire prin complementaritate: doar nu era să scrie şi ea ca Autorul.
 
Cu toate că rămâneau multe semne de întrebare, demne de Capitolul 7, ceva-ceva se lega: Reta era imprevizibilă, aşa sfârşeau toţi prin a o caracteriza. Avea însă o serie de trăsături evidente, vizibile, care te atrăgeau: trăsătura coapselor, a şoldurilor şi a sprâncenelor. Un sculptor dibaci, stăpân pe arta sa, îi şlefuise temeinic, tenace, coapsele şi şoldurile, îi rotunjise genunchii şi îi subţiase gâtul şi gleznele.
 
Cititorul care are răbdare, acel cititor dornic de amănunte, din categoria de cititori cea mai iubită de autori, poate zăbovi mai mult în atelierul sculptorului acela. Chiar dacă nu e capitolul lui, al sculptorului, ci al Retei. Zăbovind acolo, în atelierul sculptorului - unul pe nume Vasiliade - cititorul poate constata că şlefuirea aceea nu a durat numai cât fraza expediată, stângaci, mai sus.
 
Sculptorul Vasiliade nu ducea lipsă de comenzi. Sculpta neîncetat, de parcă ar fi vrut să spargă nu numai piatra sau blocul de marmură, dar şi norma. Sculpta busturi, statui ecvestre, statui înaripate, statuia Libertăţii şi chiar îngeraşi de pus pe cavouri. Toate cu cele două chipuri pe care întreg poporul le-ar fi urmat, cu voioşie, pe ultimul lor drum, până la un anumit punct, luminos. Drum trasat cu grijă, ani de-a rândul, prin nenumărate directive, şi de partid, dar mai mult de stat. La capăt - statul veşnic. Ei bine, sculptorul simţea că locul său în eternitate risca să fie lângă cei doi, şi perspectiva aceasta îi cam dădea fiori. Să te scoli în fiecare noapte şi să dai de ei, asta nu era viaţă de apoi! Ba, te pomeneşti că i-ar fi cerut să-i sculpteze iar, dar aşa, autentici, să pară vii!
 
Măcar în dimineaţa aceea ar fi vrut să sculpteze altceva. Orice altceva, numai nu pe cei doi! Îşi ascuţise îndelung dalta, aşa cum ascute un strungar cuţitul strungului, când trece de la o maşină de tocat la o rotiţă de ceas. De obicei începea să sculpteze de la cap. De data aceasta, blocul de marmură era culcat, pregătit parcă pentru o placă tombală. Poate de aceea îl atacă de la picioare. Se simţea ca un demiurg pornit să creeze lumea, dar începând nu cu apele, ci direct cu omul. Nu, nu cu Omul acela cu care umpluse - an de an, ianuarie de ianuarie - holurile şcolilor, primăriile, W.C.-urile publice, parcurile publice, sălile de concert, timonele vapoarelor, pupitrul dirijorilor, catargele taberelor şcolare, sanatoriile de la Sapoca şi Voila, sălile de operaţii de la Spitalul de Urgenţă şi de la Spitalul destinat lui, nouă. Sau casa în care urma să intre întreg poporul, desculţ, ca să nu murdărească dalele de marmură. Nu cu Omul acesta. Şi nu cu Adam, repetând greşeala, primordială şi fatală, a Primului Demiurg. O Evă apărută din coasta lui Adam - cum s-ar spune, la mâna a doua - nu putea decât să fie veşnic nemulţumită: care femeie - în afară de oltence - acceptă uşor să vină înapoia bărbatului? Care acceptă să fie carne din carnea lui sau să-i poarte numele? Mă rog, înjosiri din acestea, pe care Marele şi Unicul Părinte le-ar fi putut evita foarte uşor plămădind-o întâi pe ea, şi nu pe grosolanul Adam. Că doar ea avea să fie blagoslovită cu darul naşterii, în vecii vecilor. N-ar fi fost mai firesc ca ea, Eva, să-l nască şi pe Adam, să-l crească şi să-l modeleze aşa cum ar fi vrut ea?
 
Ca unul care sculptase şi bărbaţi, şi femei, sculptorul simţea o plăcere deosebită modelând şi şlefuind trupuri de femeie şi cam dădea rasol atunci când era vorba de statui de bărbaţi. Îl admira din suflet pe Michelangelo. Nu ajunsese ca el, la Luvru, pentru că nimeni nu i-ar fi dat viză. Nici ca să meargă la Rusciuc.
 
Până şi la Tovarăşa sculpta mai cu plăcere decât la Tovarăşu'. Nu simţea plăcere mai mare decât să-i încrucişeze mâinile - deocamdată pe poşetă, nu pe piept - acolo, în faţă, unde îi punea de obicei Evei frunza de viţă de vie. O plăcere bolnavă, îşi zise, şi îşi curăţă sufletul cu sticla neterminată de Stalichinaia. (Autorul, meticulos şi riguros cum va fi el, ar fi scris "conţinutul unei sticle de Stalichinaia" şi ar fi tăiat "neterminată", pe motiv că dacă sticla ar fi fost neterminată, adică fără gât, n-ar mai fi fost sticlă.) Nu-i era clar, iar după ce băuse îi era şi mai neclar din ce bani va cumpăra sticla de votcă al cărei conţinut îl va bea la terminarea acestei Eve. O Evă pe care nu i-o comandase nimeni.
 
Sculptorul Vasiliade era veşnic fără bani. Deşi onorariile pentru statuile celor doi nu erau deloc subţiri. Dar studentele care-i pozau goale, noapte de noapte, pentru busturile sau statuile Tovarăşilor, trebuiau şi ele să se îmbrace după, să-şi cumpere pantofi şi cizme şi, eventual, cursuri şi rimel. Nu puteau umbla pe stradă în sandalele în care el îşi încălţa statuile; asta atunci când nu le dădea drumul să umble prin lume desculţe. Mai plecase unul desculţ, aşa cum se povestea într-o carte, dar nu se auzise nimic despre el, după ce plecase sau fusese trimis. Se bănuia că nu ajunsese prea departe.
 
E o divagaţie deloc întâmplătoare pe la raionul de încălţăminte, pentru că acolo îşi băgă sculptorul, pentru început, dalta. El dădu în grabă contur degetelor de la picioare, lăsându-le, cum obişnuia, lipite, aşa cum făceau toţi colegii săi, aşa cum făcuse şi Michelangelo, aşa cum învăţase la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu": baza unei statui trebuie să fie solidă, rezistentă, pentru a-i susţine greutatea. În vreme ce-şi trăgea sufletul şi o gură de Stalichnaia, observă cu mirare cum marmura trozneşte printre degetele abia conturate. Aşchiile, care nu săriseră departe de bloc (doar până pe trotuarul din faţă), făcură loc unor degete fine, cu unghii micuţe, sidefate. Platfusul - obişnuit la orice statuie - fusese înlocuit de bolţi arcuite exact, iar gleznele - la care nici nu lucrase încă - mai aveau nevoie doar de o mângâiere de glaspapir care să îndepărteze praful fin ca şi ele, din marmură, ca să fie perfecte. Buimăcit, sculptorul văzu sânge înaintea ochilor: sângele care pulsa în vinişoarele de la glezne. Degetele se întindeau şi se destindeau, dezmorţindu-se. Restul blocului de marmură se ridicase puţin ca să-şi poată admira unghiile. Mulţumit de ce văzuse, blocul se culcase la loc.
 
Sculptorul mai trase o duşcă, şi se gândi la Pygmalion, curios să audă cum va vorbi statuia atunci când va fi gata: cu accent ardelenesc, moldovenesc sau oltenesc? Căci, de vorbit, va vorbi, asta fără doar şi poate. O minune e întreagă sau nu e. Lui Petrache Lupu, acolo, la Maglavit, Sfânta Fecioară i se arătase întreagă, nu numai bust. Iar asupra faptului că asista - ba chiar participa activ - la naşterea unei minuni, sculptorul nostru nu mai avea nicio îndoială.
 
Nu mai avea altceva de făcut decât să se aplece asupra blocului de marmură şi să-şi lase dalta în voia acelei mâini nevăzute care să corecteze proporţiile, să şlefuiască şi să-i dea forma perfectă. Încrezător, dar şi nerăbdător, o luă în sus. De fapt, tot pe orizontală. Pulpele - prelungi, atletice - le termină, normal, cu rotundul genunchilor. Făcu iar o pauză scurtă. Concentrat cum era, uită de Stalichnaia. Mângâind rotulele, simţi un uşor tremur. Gropiţele din jurul lor şi popliteele apăruseră ca prin farmec. Chiar pline de farmec. Genunchii se îndoiră, cu o mişcare lină. Picioarele statuii se ridicaseră, uşor, sprijinindu-se acum pe tălpi, făcând un unghi obtuz, dar prietenos. Coapsele se depărtară brusc, din marmură, stimulate de o lovitură mult aşteptată de daltă şi ciocan. Arătau ca nişte coloane de ziar bine scrise, suficient de lungi, pline de miez, în care găseşti tot ce visezi. Şi chiar mai mult. După trei încercări nereuşite de a dăltui frunza de viţă de vie acolo, la locul ei, sculptorul renunţă. Imediat ce o sculpta, frunza cădea, alene. Mâna nevăzută sculptă în locul acela o floare nemaivăzută, care, acum, când coapsele se depărtaseră şi mai mult, putea fi văzută în toată splendoarea ei.
 
Blocul de marmură se răsuci întâi pe o parte, apoi pe cealaltă, astfel ca sculptorul să-i poată rotunji şoldurile şi sânii. Apoi, pentru că nu avea încă faţă, blocul se întoarse cu genunchii în jos şi se alese cu nişte fese cum nu mai purtase sub falduri nicio statuie. Chicoti atunci când el săpă la subţiori, îndemnându-l astfel să se grăbească să dea formă gâtului, feţei, gurii, atât de nerăbdătoare cum era să-i vorbească. Braţele i se desfăcură singure, ca nişte elitre mai întâi, apoi ca nişte spiţe de la o roată cerească. Se întinseră, îşi întoarseră palmele pe o parte şi alta, ridicară părul, strâns, la ceafă, apoi îl lăsară să alunece pe umeri, ca pe gâtul unui ulcior, până la în dreptul sfârcurilor. Palmele acelea pipăiră şoldurile, trecură în zbor de fluturi deasupra acelei flori minunate, cuprinseră genunchii pe după popliteele menţionate mai sus, pentru ca, în cele din urmă, parcă mulţumite de acest tur, să-l cuprindă pe sculptor pe după gât.
 
Sculptorul, care lucra la ultimele retuşuri - o aluniţă pe obrazul stâng şi una, pentru simetrie, pe sânul drept ca un con -, îşi simţi opera, înainte de a o vedea în întregime, terminată. Îi simţi strânsoarea braţelor trăgându-l deasupra corpului ei. Îi simţi picioarele desfăcându-se şi încolăcindu-l. Îi simţi sânii plini, pietroşi, parcă încă de marmură, strivindu-se de pieptul său, tresăltând. Îi simţi şi buzele, şi dinţii mici, de statuie tânără, jucându-i-se pe umeri şi pe piept, şi găsindu-i în sfârşit buzele, ca pe un liman din care să soarbă, însetate de atâta aşteptare minerală. Îi simţi floarea aceea minunată desfăcându-se, cum se desface orice floare din boboc, zvâcnind de câteva ori, în vreme ce buzele ei se încleştară, muşcându-i buzele. O simţi cum se destinde deodată, lăsându-şi braţele în lături, răsturnându-l lângă ea şi rămânând pe spate ca un fluture abia ieşit din larvă.
 
Era EA, visul neîmplinit al oricărui sculptor, statuia care învie cu adevărat, nu numai într-o legendă sau într-o piesă de teatru. Era EA, şi lui i se dăruise! În atelierul lui stătea acum, goală, cu trup de zeiţă şi mişcări molatece, ştiute, de femeie. În urmă cu şapte ore EA era doar un bloc de marmură rece. În urmă cu o oră, sculptându-i aluniţele, el se declarase satisfăcut. Acum stăteau unul lângă altul, abia atingându-se. Amândoi, satisfăcuţi. El, un sculptor cu nume, ba chiar cu renume, îndreptându-se spre glorie şi, foarte probabil, spre ciroză. Ea, statuie, zeiţă, femeie, amantă - având tot viitorul în faţă. Dar, deocamdată, o fiinţă fără nume. Sau o statuie fără titlu. Pentru că, mai degrabă decât un nume, o statuie are un titlu, o etichetă lipită acolo, jos, la picioarele ei sau pe peretele de alături, în muzeul sau expoziţia în care este expusă.
 
Îi trebuia un nume sub care să o cunoască lumea. Dar asta ar fi însemnat să nu fie numai a lui, ar fi însemnat să o cunoască toţi. Nu, asta n-avea să se întâmple - gândi sculptorul Vasiliade. Nu o va lăsa să umble aşa, goală, prin lume, ispitindu-i pe toţi cu trăsăturile ei perfecte, cu sânii ei obraznici! EA, cea desprinsă dintr-un bloc de marmură albă şi rece, fără prea mult efort şi doar cu ceva mai mult de un sfert de vodcă Stalichnaia. N-o va lăsa să fie cunoscută de toţi sub un nume banal ca Naiadă sau Vestală sau Tineret, mândria ţării. Nu suporta nici gândul să o ştie într-un loc anume, crescând, iubind, măritându-se şi îmbătrânind departe de el. El, cel care îi substituise eternitatea din blocul de marmură, cu viaţa; o viaţă de muritoare, efemeră ca toate vieţile.
 
Astfel că, fără să se gândească prea mult, fără să o sărute de bun rămas, îi făcu vânt sub uniforma primei liceene care trecu prin dreptul ferestrelor atelierului. Şi, ca să uite de tot ce-i aminteau aşchiile de marmură risipite peste tot, bău restul sticlei de Stalichnaia, şi dormi buştean, două zile şi două nopţi...
 
Reta se întorcea de la şcoală. Mai precis, de la liceu: Liceul Economic nr. 3. Era clasa a IX-a. Şi mai exact, a IX-a D. Luase al nu-ştiu-câtelea 10. La Disciplina financiară a întreprinderii socialiste, o disciplină deloc exactă. Căra cu greu geanta plină de cărţi şi caiete. Pe trupul ei plăpând, adolescenţa refuzase să-şi pună semnele. Uniforma îi atârna lălâie, prea largă pentru un corp numai piele şi os. Ciorapii albi, trei-sferturi, abia se ţineau pe picioarele ei uşor în paranteze. Când intra în clasă, băieţii o întrebau, răutăcioşi: "Ce vânt te aduce, Reta?" Părinţii ei - d-na şi d-l Burlacu - o duseseră pe la doctori, îi făcuseră tot felul de tratamente pentru stimularea creşterii. Niciun rezultat. Ea însă era liniştită, prea ocupată fiind să înveţe şi să citească basmele lui Ispirescu, romanele lui Jules Verne sau Cireşarii lui Constantin Chiriţă. Tănţica, prietena ei, de care tocmai se despărţise, îi împrumutase şi Regina Margot, şi Răscoala, şi o ediţie veche, îngălbenită de vreme, din Elevul Dima dintr-a şaptea. Nu-i plăcuse niciuna dintre cărţile astea. Femeile din ele sufereau, adică sufereau şi în ele, şi în cărţile respective, pe mai multe pagini, pradă poftelor unor bărbaţi sau băietani iresponsabili care, după ce le iubeau pe unde apucau, uitau să le ceară în căsătorie.
 
Ca în fiecare zi când se întorcea de la şcoală, se oprise în faţa ferestrelor largi ale atelierului de sculptură. Acolo, înăuntru, dar se vedea până afară, statuile aveau sâni, cum poate n-o să aibă ea niciodată, sub sarafan sau bluză sau ce-o purta atunci când va termina liceul. Ei şi? Ştia ea, văzuse şi-n filmele cu Angelica, marchiza îngerilor, tot răul de acolo începea. Bărbaţii - musai să pună mâna pe ei! Ea, presupunând că n-ar fi avut pieptul plat, băieţesc, n-ar fi lăsat pe niciunul să-i atingă. A, când s-o mărita, după cununie, dacă o fi s-o ceară cineva, atunci da, va vedea ea cum se va descurca. Dar până atunci mai era: de ce să-şi bată capul cu chestii din astea, când avea atâtea probleme de rezolvat la contabilitate, şi atâtea referate de făcut la Documentele Congresului Partidului, acum, când se apropia Conferinţa Generală a UCECOM-ului, pe care precis avea să le-o dea la teză. Sau, măcar la extemporal.
 
Îl zări pe sculptor undeva, aproape de fereastră, şi, ca într-o străfulgerare, ca într-un vis, i se păru că doi sâni albi sparg geamul, venind spre ea. Sculptorul dispăru imediat în penumbra atelierului, dispărură şi sânii, nu ştia unde. Geamul rămase intact. Reta simţi o senzaţie ciudată. I se păru că geanta devine mai uşoară, ca atunci când aveau numai ore de practică: luni. Simţi că se înălţase cu vreo două palme şi că tot ce era pe ea o strângea: şi sarafanul, şi chiloţii tetra, şi ciorapii trei-sferturi. Îşi dădu seama că se adeverise vorba lui taică-său: "Lasă, creşte ea într-o zi!". Într-o zi crescuse, mai bine zis într-o secundă: secunda aceea în care privise prin geamurile atelierului de sculptură. Ca Făt-Frumos din poveste. Ba chiar mai repede. Dintr-odată. Instantaneu, aşa cum creştea coada la Alimentara când cineva dădea alarma printre blocuri: "A băgat pui!" Sau zahăr. Sau ulei.
 
În blocul C14, sc. B, etajul 4, în apartamentul 62, era numai Haralambie, mezinul familiei Burlacu, fratele mai mic şi singurul al Retei. Răzgâiatul familiei. Tot apartamentul se rotea în jurul lui, mai ales de când era "student la litere", cum îl tachina domnul Burlacu, adică elev în a I-a C. Haralambie venise pe lume cam pe neaşteptate, dintr-o greşeală de calendar a doamnei Burlacu. Nimeni n-avea să regrete greşeala aceasta, nici măcar administratorul Stroe, care-l adăugase bucuros la întreţinere. Haralambie fusese, ani de-a rândul, păpuşa vie a Retei: ea îl îmbrăca, îl învăţa să se spele pe dinţi, îl pregătea de culcare, îi citea poveşti, îi pieptăna de zece ori pe zi părul blond, cârlionţat, care nu voia să stea în niciun fel, îl căra cu ea la filme cu spioni şi cu blonde fatale, pe care micuţul nu le înţelegea. Dar şi să-l fi lăsat acasă nu se îndura Reta: ar fi urlat de ar fi dărâmat blocul C14. Poate şi C13. Asta cu filmele cu spioni a durat tot atât cât au durat şi filmele acelea. De la un timp, pe ecranele patriei mai alergau numai haiducii lui Şapte-Cai, după hangiţe, iar Haralambie aştepta degeaba să apară blondele alea tinere, în costume de baie. În locul lor se spăla în copaie una cam bătrâioară. Mesajul educativ ajungea acum mai greu la Haralambie.
 
Pentru că numele Haralambie era cam lung, îl porecliseră, mai scurt, Ciocolată. Prima propoziţie întreagă pe care o rostise, atent să n-o stâlcească, fusese: "Vreau bomboane cu ciocolată!" Avea vreo doi ani pe atunci. Şi Ciocolată i-a rămas numele. Asta îl cam înciuda, pentru că aşa îi ziceau acum şi la şcoală; era un neadevăr, el mânca mereu bomboane de orice fel, nu numai de ciocolată: dropsuri, praline, fondante - bomboane să fie.
 
Când Reta intră în camera pe care o împărţeau, ea cu cărţile, el cu Abecedarul şi jucăriile, Haralambie-Ciocolată tocmai îşi repeta, dondănind cu voce tare, lecţia: "Ana are pere. Ana are pere. Ce pene colorate are păunul!" Ridicând ochii, o văzu şi continuă fără să clipească, parcă ar fi citit tot din Abecedar:
- Reta are ţâţe. Reta are ţâţe. Ce ţâţe mişto are Reta!
 
Reta îl certă blând, ca o soră iubitoare ce era, dându-i o castană printre cârlionţi:
- De unde ai învăţat tu cuvântul ăsta, mişto? Când eram eu în a I-a parcă nu ni l-a predat învăţătoarea.
 
Haralambie nu se supără, dar nici nu se întoarse la Abecedar. Simţea că e rost de ceva mai distractiv.
- Unde le-ai găsit? Pot să mă joc şi eu cu ele?
 
Reta i-o tăie scurt:
- O să te joci, ca şi până acum, cu maşinuţele tale. Şi să nu te mai prind că te joci cu cocoşelul!
 
Haralambie, înciudat că micul lui secret, bine ţinut, fusese totuşi aflat, nu se lăsă: Ce, dacă era mai mic, însemna să nu-l răsfeţe toţi?
- Vă dă voie cu ţâţele la şcoală?
 
Reta râse şi îl pupă pe năsucul lui cârn:
- Numai la orele de sport n-avem voie cu sânii, că aşa le zice, elev mic şi prost ce eşti, da-ncolo avem voie cu ei la toate orele.
 
Şi, în maieu şi în chiloţi, se duse la baie. Haralambie, cam şifonat, negăsind pe moment altă replică, dar şi pentru că i se închisese uşa în nas, se întoarse la perele Anei, atârnate, cu codiţă cu tot, în Abecedar.
 
Păcat că Autorul nu putuse să-l cunoască pe Haralambie la vârsta aceea. Vârsta marilor întrebări. Vârstă la care copiii sunt adorabili, numai buni de condimentat cu ei orice carte, de orice factură ar fi fost acea carte. Şi nu vorbim aici numai despre cărţi autobiografice, în care un copil, în general orfan, sărac, trece prin mari greutăţi până să răzbată în viaţă, până să ajungă un savant sau un om bogat sau, de ce nu, un autor vestit. Autorul avea toate datele, cele personale, pentru a scrie o astfel de carte. Un David Copperfield românesc, un Singur pe lume în Ţiglina 6, care să smulgă lacrimile generaţiilor şi generaţiilor de cititori şi care să fie tradusă în toate limbile de pe Pământ. Cum se făcea oare că ţări bogate, ca Anglia, ca Franţa, reuşiseră să impună lumii, prin literatură, eroi porniţi de jos, din sărăcie şi suferinţă, iar România, o ţară atât de săracă, rămăsese în urmă tocmai la astfel de opere literare? E vorba despre orice gen de cărţi, nu numai despre cele autobiografice. Pentru că, dacă nu oricine a luptat contra trupelor napoleoniene ca să apere Moscova şi nu toţi au fost trimişi la ducele de Edingburgh ca să recupereze eghileţii reginei Ana de Austria şi s-o salveze astfel de ruşinea pe care i-o pregătise Richelieu, dacă nu toţi au bombardat Hiroshima şi Nagasaki ca Nebunul din Brent, ei bine, toţi, absolut toţi cititorii au fost copii. S-au jucat cu cocoşelul, dacă sunt bărbaţi, sau au descoperit, într-o bună zi, că le-au crescut sânii - dacă sunt femei. Au avut o soră sau un frate sau mai mulţi, cu care s-au jucat, s-au certat şi s-au împăcat, şi au luat bătaie, frăţeşte, pentru poznele făcute. Sau, dacă n-au avut fraţi sau surori, cititorii au avut veri sau verişoare sau vecini de bloc sau vecini de pe stradă cu care s-au jucat, care mâncau ciocolată sau care ar fi vrut să mănânce, odată-şi-odată, măcar o dată, ciocolată, şi pe care ar fi bucuroşi să-i regăsească în cărţile pe care le citesc, cu sentimentul că îşi regăsesc şi îşi retrăiesc copilăria. Atâţia şi atâţia autori, în atâtea cărţi, speculează situaţia şi introduc, indiferent de subiectul cărţii, un copil naiv, care se minunează în faţa armei tatălui proaspăt întors de pe front sau care are dificultăţi la adunarea şi scăderea lui zero cu zero sau care pune pocnitori la uşa clasei. Câţi dintre cititori n-au pus pocnitori la uşa clasei, sau măcar o pioneză, acolo, pe scaunul de la catedră?
 
De aceea apare Haralambie aici, în capitolul Retei. Nu numai pentru că el împarte cu ea, frăţeşte, camera. Şi, nu numai pentru că ea împarte cu el, tot frăţeşte, tot ce rămâne după ce i se satisfac toate poftele lui Ciocolată. Apare aici în eventualitatea că Autorul, citind aceste rânduri în vreo biografie de-a sa, mai amplă, se va inspira şi va prelua de acolo câte ceva pentru una dintre cărţile sale. Poate nu chiar mot-à-mot. Poate poreclindu-l pe Haralambie nu Ciocolată, ci Pralină, sau Mentosan. Poate că, în loc de cârlionţi, personajul Haralambie va fi dotat de autor cu un vârtej în creştetul capului. Şi poate că nu va fi în clasa I-a C, ci la B sau chiar la A. Totul va fi la latitudinea şi longitudinea inspiraţiei sale creatoare, căreia rândurile despre fratele Retei nu au vrut decât să-i dea un brânci iniţial...
 
Reta închisese uşa în urma sa şi se dezbrăcase de tot. Abia atunci, uitându-se în oglindă, îşi dăduse seama de dimensiunile transformării prin care trecuse. Avea sâni, nişte sâni ca doi porumbei rotunjori, bine hrăniţi, terminaţi cu două bobiţe de zmeură coaptă. O dulceaţă, ce mai! Avea fund, avea picioare lungi, buze uşor răsfrânte, pline, şi doi ochi negri, tot negri cum îşi ştia ea ochii, dar parcă alţii, mai neastâmpăraţi, mai plini de viaţă, mai puşi pe şotii la umbra genelor umbroase. În fine, o descriere de genul acesta, un fel de cadru pe care şi autorul, ca şi alţi autori înaintea lui sau după el, îl va folosi pentru a sugera cititorilor care nu fuseseră în atelierul sculptorului, cum nu fusese nici Reta, că personajul creionat e atât de frumos încât până şi pana lui măiastră de autor cunoscut nu e de ajuns, nu se ridică nici măcar până la înălţimea şoldurilor rotunjite savant.
"Ce-o să zică mama? Dar tata?" De frate-său se lămurise. "Dar Tănţica, celelalte fete, golanii de colegi?" Ei, poate n-or fi toţi golani, poate şi ea fusese prea exagerată până acum. Ce dacă mai puneau şi ei mâna pe fundul unei colege sau se făceau că deschid din greşeală uşa vestiarului de fete la orele de sport? Se va descurca ea, s-a descurcat până acum fără sâni, se va descurca şi cu ei, de acum înainte...
 
În seara aceea, doamna Burlacu - fără ca să lungească prea mult vorba - îi lărgi sarafanul pe la piept şi pe la şolduri. De lungit nu avea de unde, astfel că genunchii Retei luceau ca două faruri pe marginea unui golf, îndemnându-te să ancorezi cu încredere. Domnul Burlacu, controlor de bilete la C.F.R., se întoarse târziu din tură: personalul 3011, de la Suceava, avusese întârziere. Între Adjud şi Râmnicu Sărat, un navetist trăsese semnalul de alarmă. I se păruse că nevastă-sa era la barieră, călare pe o bicicletă, dar nu singură. Se dovedise că se înşelase: era nevasta altuia, pe bicicleta altuia, altul care nici măcar nu era navetist ca el. Aşa că navetistul plătise bucuros amenda şi trenul pornise mai departe, după ce-şi reîncărcase aerul pentru frâne. Dar întârzierea n-o putuse recupera.
 
Văzând-o pe Reta la probă, domnul Burlacu se bucură că nu dăduseră degeaba banii la doctori şi pe medicamentele de creştere:
- Ai grijă, Retuţă tată, că toţi vor pe degeaba. Blatişti peste tot. Dom'le, n-ai bani nici măcar pentru naş, nu te urci în tren! Mergi pe jos, cu bicicleta, cu trotineta, cu ce vrei şi cu cine vrei. Dar nu cu chefereul statului. Păi, dacă noi nu ne facem planul, din ce bani să cumpere meciuri Rapidul? Mare păcat, zace în B. Nu poate dita' echipă să se ţină, cu tot cu arbitri şi miniştri, doar din reclama aia de Peşte Oceanic. Nu că nu mi-e dragă: când o văd acolo, pe dosul tribunei, simt c-am ajuns acasă. Ciocolată tată, - îşi aduse el aminte - ţi-am adus nişte bomboane cu lapte din Gara de Sud de la Ploieşti. Ei, ce mai e nou?
 
Ciocolată, scotocind prin punguţa cu bomboane, răspunse prompt:
- Am dat un gol cu capul în recreaţia mare. Reta are ţâţe.
 
Domnul Burlacu râse. Doamna Burlacu îi cârpi una peste ceafă lui Ciocolată. Reta îl trase spre ea, să-l apere.
 
Toată noaptea Ciocolată se răsuci de pe o parte pe alta. Visa că Reta îi adusese două bomboane uriaşe, cât două mingi de fotbal, cu nişte desene ca fagurele de la stup, pline cu miere. Le dădea roată, fără prea mult spor: nici să le sugă nu putea, nici să joace fotbal cu ele nu se îndura. Nici în ghiozdan nu îi încăpeau; le-ar fi luat la şcoală, să crape toţi de invidie. Îl apucă dimineaţa tot plănuind cum să procedeze cu bomboanele sau baloanele acelea.
 
Reta dormi liniştită. Dar nu ca de obicei. Dormi pe burtă. Îi era teamă să nu strivească mândreţe de sâni, şi să nu mai aibă ce arăta la şcoală. Acolo, la şcoală, avea să fie marea încercare, adevărata inaugurare, testul suprem. Dacă va rezista la coloana de basculante de 50 tone, pline vârf cu pietriş, podul acela avea să reziste la orice altă încercare; avea să dureze zeci de ani, fără să se lase.