Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Autorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul 13 - Nunta (partea I)


Laurenţiu Orăşanu

26.04.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă după o aşteptare lungă se întâmplă ceva, chiar dacă nu chiar evenimentul pentru care te pregăteai, eşti cât de cât mulţumit. E mai rău când aştepţi un tren care a deraiat sau s-a împotmolit în nămeţi înainte de a ajunge în gara ta. Sau o iubită care, în drum spre locul vostru de întâlnire, se abate pe la Oficiul de stare civilă. Cu altul. În astfel de cazuri nu ştii cu ce, sau cu cine, să mergi mai departe. Eşti aproape sigur că alt tren nu va mai veni. Şi nicio altă iubită. Asta te împiedică să vezi că, în jurul ceasului sub care ai aşteptat două ore, face ture, aruncându-ţi priviri deloc ostile, o tipă cu mult mai frumoasă decât iubita îndelung aşteptată. Iar dacă ţi-ai învinge disperarea şi ai întreba-o aşa, într-o doară, cât e ceasul, ai afla desigur că e exact ora la care iubitul ei şi iubita ta spun "Da" la acel Oficiu de stare civilă. Ce ar urma între voi doi ar fi, într-un fel neprevăzut, tot rezultatul aşteptării.
 
Biografii, locatarii cvartalului Ţiglina 6, colegii Autorului, Autorul însuşi aşteptau cu nerăbdare nunta. Nunta Retei şi a Autorului. Momentul acela sublim în care domnişoara Reta Burlacu va deveni, şi în acte, Reta Zidaru. Acel moment în care ea va fi ştearsă din cartea de imobil a scării D de la blocul C14, şi va trece în evidenţa administratorului Stroe, la blocul C13, scara C, apartamentul 19. Momentul acela înălţător în care Autorul se va transforma dintr-un tânăr talentat şi muncitor de mare perspectivă horticolă şi literară, membru de nădejde al colectivului secţiei "Răsaduri" de la ADP şi fost textier de brigadă artistică, într-un cap de familie sănătoasă, pusă deja pe treabă.
 
În dimineaţa aceea de toamnă, colectivul secţiei "Răsaduri", în frunte cu tovarăşa Sidonia, pe post de naşă, se prezentase în păr la Oficiul de stare civilă al Sectorului 1. Lăsase grija frunzelor căzătoare în seama secţiei "Ţăruşi". Venise chiar şi Steluţa, care chiulise de la cursul de "Rotaţia culturilor", împreună cu arabul şi cu un Mercedes. Pe partea miresei, în afara de familia Burlacu şi de rudele apropiate, se prezentase tot colectivul biroului de evidenţă-contabilitate de la fabrica de ciorapi "Adesgo". Şeful Retei, Coşescu, îi era acum ca un tată. După ce Reta se angajase la "Adesgo", adică după ce terminase liceul, Coşescu, deşi om însurat, se dăduse la ea, punând-o să probeze ciorapi de nylon, cu sau fără chiloţi. "Şefu', eu nu zic nu, poţi să mă pui la orice probă. Dar, dacă nu-mi va plăcea, mâine va afla toată fabrica!" Speriat, Coşescu renunţase să-i mai facă avansuri. Ba chiar a îndemnat-o să urmeze ASE-ul la seral. "Bila nu va fi în pericol, Şefu'!" Coşescu înghiţise în sec la această mică răutate.
 
Biografii erau şi ei prezenţi, cu excepţia unuia care stătea la coadă să ia benzină. Avea să regrete amarnic, dat fiind că evenimentul n-avea să fie relatat de niciunul din cele două ziare centrale, şi nici de "Informaţia Bucureştiului", ziarul de seară. Toate paginile ziarelor erau ocupate de cuvântarea Tovarăşului din ziua precedentă, la deschiderea lucrărilor celui de-al XIV-lea Congres al Partidului.
 
Aşa cum peştele cel mare îl înghite pe cel mic, aşa şi un eveniment mare, de importanţă naţională, estompează un eveniment mic, la nivel de cvartal. Cam în acelaşi moment în care Autorul şi Reta au spus "Da", adică da, vor fi împreună, pe veci, la bine şi la rău, un vechi ilegalist, fost conducător al partidului la 23 August 1944, spusese "Nu" realegerii tovarăşului în funcţia supremă. Deşi ziarele nu aveau să consemneze faptul că unanimitatea obişnuită fusese zdruncinată, totuşi, a doua zi, toată lumea vorbea numai despre asta.
 
La starea civilă a sectorului 1 căsătoriile se derulau cu viteza filmelor din seria B.D. în acţiune. O pereche era constituită oficial în cam 3 minute şi 14 secunde. Fursecurile şi şampania Zarea erau servite, împreună cu pupăturile şi cu urările de "Casă de piatră" pe un hol străjuit de piloni uriaşi, din granit. Se apropia postul Crăciunului, când nu se mai oficiau nunţi, astfel că perechile, mai ales cele grăbite de scurgerea implacabilă a celor nouă luni, trăgeau tare pe ultimele zile permise de calendarul gregorian şi, în acelaşi timp, ortodox.
 
Neinvitat, la nunta Autorului asista şi sculptorul Vasiliade, venit să instaleze un bust al Tovarăşului, al 3141-lea bust de acest fel sculptat în cariera sa. Prea ocupat cu ridicarea bustului pe soclu şi cu dosirea sticlei de Stalichnaia în buzunarul halatului, sculptorul nu dădea atenţie nuntaşilor. Ca orice bărbat sănătos, aruncase totuşi o privire spre mireasă. Parcă trezit dintr-o beţie - beţia creaţiei - i se păru că mai văzuse undeva, poate în vis, aluniţele de pe gâtul ei. Ba mai mult, ar fi putut să jure că le atinsese, că le sărutase şi că senzaţia pe care o simţise atunci, şi care dădea să-şi facă loc şi acum, nu fusese şi nu era nici acum neplăcută. "Probabil că mi-a fost cândva model" - se gândi, neputând să găsească altă explicaţie. "Toate se mărită, niciuna nu-mi rămâne credincioasă! Eu le dăruiesc eternitatea, ele aleg salariul bărbatului şi ratele la casă şi la maşină!" - filosofă el. "Numai tu îmi rămâi tot timpul credincioasă" - îşi zise, mângâind tandru sticla de vodcă ascunsă sub halat.
 
Reta simţise şi ea nişte furnicături, nu numai în zona celor două aluniţe de pe gât. Le pusese pe seama mustăţii lui Coşescu; când acesta o felicitase şi dăduse să o sărute pe gură, ea se făcuse că se întoarce spre Autor, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Astfel, pupătura lui Coşescu aterizase oarecum aiurea. Nu dăduse nicio atenţie sculptorului care se fâţâia pe lângă bustul Tovarăşului. Deşi, aşa, în treacăt, i se păruse că îl cunoştea de undeva.
 
Se părea că se declanşase o epidemie de furnicături pe aria restrânsă a Oficiului de stare civilă din Sectorul 1. Se întindeau ca guturaiul. Furnicături simţise şi Ferdinand al II-lea, cam ca acelea pe care le simţise atunci, în noaptea în care o lipise pe Reta de "Troiţă", pe partea cu tabela de marcaj. Cum gândul de la Ilona îi zburase deja între Arad şi Simeria, iar gândul de la Reta trebuia să-i zboare vrând-nevrând, Ferdidoi îl trimise, însoţit de o privire hotărâtă, de grănicer în permisie, spre singura domnişoară de onoare. Spre Tănţica, fosta colegă de bancă a miresei.
 
Tănţica simţi şi ea furnicăturile declanşate de privirea moştenitorului tronului României. Era obişnuită cu astfel de senzaţii, după cum era obişnuită cu turneele şi cantonamentele la cele două loturi naţionale din care făcea parte: cel de baschet şi cel de ping-pong. O flata faptul că un prinţ din dinastia Hăţiş se cobora la înălţimea ei de 1,85 m. Aşa că îl înscrise primul pe lista ei de dans şi ce avea să mai urmeze în seara aceea.
 
Felicitările fiind terminate cu bine şi, pe alocuri, cu furnicături, masa şi dansul urmaseră firesc, conform rezervării făcute de socri, la restaurantul "Răzoare". Tovarăşa Sidonia alesese localul, nu atât pentru renume, cât pentru nume: voia ca mirii, cât şi întregul colectiv de muncă al secţiei "Răsaduri" de la ADP să se simtă ca la serviciu. Adică bine. Să glumească, să râdă, să ciugulească frunzuliţele de pătrunjel de pe ouăle umplute, sau de pe peştele pané, să bea cu măsură şi să nu uite să dăruiască masa, aşa cum la serviciu dăruiau, pe listă, cu sarcină venită de la sector, câte un teatru care nu-şi făcuse planul sau vreun spectacol la care nu se ducea nimeni.
 
Nevăzuţi, neinvitaţi, fără a fi băgaţi în porţie, biografii Autorului notau totul: meniul, rochia miresei, pantofii de 298 lei ai Autorului, eşarfa tovarăşei Sidonia, blugii purtaţi de Tănţica - aduşi de la Budapesta şi având lipită, pe fund, eticheta Levi's şi privirea lui Ferdinand al II-lea -, cravata tricoloră, patriotică, a lui Uscatu, carneţelul de rapoarte al lui Stamate, Cartea de imobil a administratorului Stroe, rochia "de pe timpuri" a mamzelei, pălăria aceleiaşi, cu nişte flori ca bomboanele fondante, scaunul liber dintre Virgil Profirescu şi naşa Sidonia. Poate că multe dintre aceste detalii nu aveau să le folosească la nimic. O biografie de Autor nu trebuie să relateze, cu lux de amănunte, cine cu cine a dansat la nunta lui, dacă mâncarea a fost bună, dacă s-a lăsat cu vreo toxi-infecţie alimentară şi tot felul de lucruri de felul ăsta. Dar, dar... Nu se ştie niciodată când pot fi folosite astfel de detalii într-o operă literară. Iar pe memoria Autorului nu puteau conta: nimeni, niciun mire, nicio mireasă nu reţine tot ce s-a întâmplat la nunta sa. Cei mai mulţi reţin cât a totalizat darul. Ei bine, darul a acoperit distracţia de la "Răzoare", pozele de la fotograful "Felicia" şi chiuveta de la toaleta de dame, spartă din greşeală de Tănţica, cu o mână de ajutor din partea lui Ferdinand al II-lea, pusă cam pe locul unde tronase, până atunci, eticheta Levi's. Mirii se aleseră totuşi cu o înscriere la un televizor color, pentru care nu se plătea nimic şi care le dădea dreptul să aştepte 4-5 ani pentru a-l vedea pe Hagi driblând în culori.
 
O masă cu mult mai mare, şi ceva mai bogată, întinsese în aceeaşi seară şi Tovarăşul: pentru delegaţii la Congres. Dar, deşi pofta cu care se ospătau mesenii îl asigura de unanimitatea de la alegeri, Tovarăşul era îngândurat. Nu dădea crezare Zvonului. Era sigur că nu se pregăteşte şi că nu se va întâmpla nimic. Aventura perestroicii şi a glasnosti-ului se va termina rău pentru sovietici - nu se putea altfel -, aşa cum încercarea de liberalizare a lui Hruşciov, din 1956, sfârşise prin cea mai gravă criză a războiului rece: Cuba. Nu Zvonul îl îngrijora, ci veştile, întâmplările reale din ultimele zile. Berlinezii dărâmau Zidul, marele zid dintre Berlinul de Est şi cel de Vest. Mai dărâma şi el câte un zid, ba, uneori, chiar un etaj întreg la Casa pe care şi-o construia pentru popor; dar îl punea la loc. Construcţia mergea bine, datoria externă o plătise toată. Cel de-al treilea canal prin care Dunărea avea să se rătăcească, cel care ajungea aproape de Bucureşti, era şi el în grafic. Adică, înregistra întârzieri de numai doi ani. Şi copiii erau bine. Nicuşor, la Sibiu, cerea mereu carne pentru el şi cei din judeţ. Dragul de el, de mic i-a plăcut carnea proaspătă pe masă! Să mai mânânce şi el o legumă acolo, urzici, să nu i se îngroaşe sângele, Doamne-fereşte! Uite, să fie ca Zoe, care cu doctorul şi cu ecuaţiili ei nu-i dă nicio bătaie de cap. Nici Valentin n-a ieşit rău: stă lipit de fizica şi de Steaua lui. Păcat că nu vrea în politică. N-a votat la ultimele alegeri, pentru Marea Adunare Naţională. Auzi, să nu voteze mâna care l-a crescut!
 
Înăuntru avea deci linişte. Dar în afară, în afară începuse debandada, pornind de la graniţa prin care se evaporase cea mai mare gimnastă a ţării. Şi, pe măsură ce tulburărilii din ţărili vecine şi pretene se înmulţeau, teancul de rapoarte zilnice se micşora. Îi chemase la el pe Postelnicu, pe Vlădescu şi-i luase din scurt: "Ei, cum e? Sunteţi cu mine sau cu ei? Poporul e cu mine? E vreun pericol?". Primise asigurări că nimeni nu mişcă "la noi", că toate cenaclurile sunt monitorizate, că toţi zurbagiii cunoscuţi sunt sub supraveghere, iar poporul îşi vede liniştit de sarcinile planului cincinal şi ale construcţiei socialismului, în general. "Dacă se întâmplă ceva, aveţi plan de rezervă?" a insistat, că i se părea că ăştia doi ori nu erau la curent cu ce se întâmplă, ori îi ascundeau ceva. "Avem, tov. Secretar General. În două ore Nicuşor e la Bucureşti, iar dumneavoastră, la alegere: Iran, Libia sau Indonezia. V-am sugera Iranul, au datorie la noi vreo două miliarde, aveţi din ce să trăiţi."
 
În alte condiţii i-ar fi dat afară: şi din birou, şi din funcţie. Dar, în condiţiile date, nu avea pe altcineva pe care să se sprijine în afară de Securitate. Bineînţeles, în afară de poporul muncitor care îi era dedicat trup şi suflet. Aşa i se raportase, că e cel mai iubit fiu al poporului. Mândria lui. Speranţa lui. Era hotărât să-l slujească până la capăt. Cu orice preţ. Cu Lenuţa alături, cu Victoraş la armată, n-avea să-i clintească nimic.
 
Pe la mijlocul lui decembrie i se raportă cu mândrie, de către generalul Vlădescu, că Securitatea lui înăbuşise cu succes o încercare de manifestaţie la Iaşi. Raportându-i, generalul Vlădescu parcă-l mustra că nu crezuse în devotamentul băieţilor săi. Nu le dăduse chiar el, Tovarăşul, puteri depline? Nu le dăduse el apartamente în blocuri mai dichisite, aprobări la ARO sau la Trabanturile acelea economicoase şi care nu băteau la ochi, televizoare color, n-aveau ei tot ce le trebuie? Cărniţa, ness-ul şi Kent-ul de la casele speciale de comenzi, blugii şi whisky-ul, şi video-urile de la shop-urile pe valută, valuta aia pe care o confiscau de la bişniţari? Cum se putea ca băieţii lui să nu-l susţină? Să-l lase la greu? Nici vorbă! Tovarăşul zâmbise satisfăcut.
 
Dar, chiar în ziua următoare, tot Vlădescu îi strecură, spre aprobare, ordinul de evacuare a unui pastor ungur, din Timişoara. Fără ca să-i atragă atenţia că pastorul era iubit de enoriaşi, că refuză evacuarea şi că problema e delicată şi necesită o rezolvare pe potrivă. Tovarăşul semnă ca primarul. Bulgăraşul provocă avalanşa mult aşteptată pe la cenacluri.
 
Timişoara ieşi în stradă. Turiştii din Ungaria îşi devansară excursia de Ignat şi se strecurară printre manifestanţi. Curioşi să vadă cam ce se mai găseşte prin magazinele româneşti, aceiaşi turişti sparseră câteva vitrine. Ba, neavând la ei artificii, bubuiră, discret, nişte pistoale jucărie, cu gloanţe oarbe şi cu aer comprimat. Neţinând cont că aerul e inflamat, Tovarăşul trimise oameni din eşalonul doi, mai bine zis de mâna a doua, ca să calmeze lucrurile. După patru zile în care armata îi trecu în cont Securităţii o sută de morţi, iar Securitatea îi trecu în cont Armatei aceeaşi sută de morţi, pe care o făcu să dispară la Morga din Bucureşti, lucrurile se îndreptau spre un armistiţiu fragil.
 
Dacă aprinzi un foc şi nu-l întreţii, degeaba l-ai aprins. "Vocea liberă" sufla non-stop în unde, dar trebuia pus focul pe Bucureşti. Tot Vlădescu şi câţiva prieteni ai cenacliştilor îl sfătuiră pe Ceauşescu să convoace un miting: poporul îl iubea, îl asigurară ei, şi zurbagiii spărgători de vitrine şi agenturile străine vor fi puse la respect. Cum, necum, Tovarăşul convocă mitingul a doua zi după Ignat. Pe 21 decembrie. Turiştii străini, în Lada, în Jiguli, lăsară Iaşul în carnaval şi Timişoara în lacrimi, şi intrară în Bucureşti. Gorbaciov îi telegrafie lui Bush doar atât: "Începe şi la Bucureşti."
 
De fapt nimeni n-avea încă habar dacă "începe" cu adevărat. Nici Gorbaciov, nici Bush, nici Tovarăşul, nici Vlădescu, nici membrii cenaclurilor de genul celui de la Jegălia, nici "Vocea liberă", nici Stamate, nici băieţii cu ochii albaştri ca panseluţele de pe Calea Dorobanţilor, nici arhitecta şefă de la Casa Poporului, nici dictatorul din Nicaragua. Cu atât mai puţin colectivul secţiei "Răsaduri" de la ADP.
 
Pe 21 decembrie, tot colectivul urma să pregătească de iarnă, inclusiv să fertilizeze cu bălegar, rondurile de la Piaţa Victoriei şi de la Piaţa Romană. Încărcaseră camioneta lui Nicu şi erau gata de asalt, când sosi ordinul de la sectorul de partid: direcţia Piaţa Palatului. Obiectivul era schimbat, trebuiau să bată din palme la miting. Convocaţi iniţial, salariaţii institutelor de cercetare fuseseră trimişi acasă, fiind consideraţi "prea intelectuali", şi înlocuiţi cu muncitori din cele mai sigure întreprinderi din capitală. Cu tovarăşa Sidonia în frunte, cu lista în mână şi cu Virgil Profirescu la un pas în urma ei, ADP-ul îşi ocupă, în ordine, locul: între Ateneu şi restaurantul "Cina".
 
Locul era destinat, de obicei, celor de la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Turnătorii Grele. Era ceva normal, nu oricine putea să stea deasupra tunelelor de dedesubt, ramificaţii construite recent ale tunelului vechi dintre Palat şi Sediul C.C. De la Sediul C.C., trecând pe sub sediul Asociaţiei Filateliştilor din România, pe sub Biblioteca Centrală Universitară şi pe sub restaurantul "Cina", tunelele asigurau ieşiri de siguranţă, în caz de ceva sau de orice. Nu întâmplător, "Cina" era numită "Cina cea de taină" de către obişnuiţii care se întâlneau acolo, la o vorbă, la un raport, în ciripit de păsărele, vara, la o ţuică fiartă, iarna. Majoritatea notelor de plată erau decontate la Securitate. Bişniţa cu ţigări Kent era ca şi oficială, o făceau chelnerii. Fetiţele care erau alergate prin unele părţi, pe la Obor, pe la Lizeanu, prin Ferentari sau prin jurul cinematografelor de pe 6 Martie, erau primite aici cu mare cinste. Făceau parte din schemă.
 
Bineînţeles că restaurantul era închis, dar instalaţiile de dedesubt funcţionau din plin. Cablurile aduceau vocea Tovarăşului la difuzoarele de pe stâlpi, astfel că, deşi nu-l vedeau agitându-se în balconul de la C.C., tot ADP-ul şi toată lumea din Piaţa Palatului puteau să audă că ţara noastră şi cuceririli revoluţionare ale poporului nostru erau puse în pericol de agenturili străine. Că derbedeii de la Timişoara devastaseră magazinele şi agresaseră forţele de ordine, care forţe de ordine fuseseră obligate să riposteze paşnic.
 
Pe cale inversă, de la microfoanele discret instalate, invizibile ochiului, orice vorbă, orice adiere de vânt din Piaţă putea ajunge la pupitrele de ascultare din subteran, de sub C.C. Echipele de ascultare ar fi recepţionat bancurile pe care le spuneau întotdeauna manifestanţii, cu ce se mai lăudau că au achiziţionat pe sub mână, bârfa obişnuită la adresa şefilor, mă rog, lucruri din astea care făceau cele 2-3 ore de cuvântare mai suportabile. Dar în ziua aceea, pe această cale, dinspre Piaţă spre subteranele C.C.-ului, nu se transmitea nimic. Oamenii din Piaţă n-aveau chef de vorbă şi de glume. Stăteau îngânduraţi, copleşiţi de ceea ce auziseră că se întâmplase la Timişoara, gândindu-se la cei 40.000 morţi anunţaţi de "Vocea liberă", aşteptând o minune care să pună capăt coşmarului în care trăiau de 45 ani.
 
Locul era potrivit, timpul era plăcut, blând, de parcă n-ar fi fost iarnă, condiţiile externe erau coapte bine de Gorbaciov şi de Bush, la Malta, excursioniştii străini veniseră, puseseră umărul la Timişoara, şi totuşi... Oricine a trecut cu bine la Istorie, în şcoală, de capitolul răscoale, revoluţii, ştie foarte bine că o astfel de răsturnare are nevoie, pe lângă cauze generale, cum ar fi sărăcia popoarelor, nedreptatea, corupţia celor aflaţi la putere, şi de o cauză imediată, o scânteie care să detoneze butoiul de pulbere. La Timişoara, scânteia care scosese lumea în stradă fusese încercarea de evacuare a pastorului maghiar. Dar, de atunci, trecuseră patru zile şi scânteia aceea nu aprinsese Bucureştiul.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer