Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Autorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul 12 - Zvonul (partea I)


Laurenţiu Orăşanu

12.04.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orice scriere are nevoie de o perspectivă. Asta o ştie orice autor. Şi orice autor mai ştie că trecerea timpului oferă perspectivă. Din plin. Trec douăzeci de ani, ai ce spune despre Cei trei Muschetari. Sunt tot patru, au mai îmbătrânit, s-au mai aşezat pe la castelele lor, aşteaptă pensia, dar tot e nevoie de ei. O serie nouă de aventuri, trei noi volume le reclamă prezenţa. Autorului îi vine uşor să-i ia de la treburile lor: nu trebuie să scormonească după alte personaje. Ştie unde i-a lăsat, spune ce li s-a mai întâmplat, apoi trece repede la noile aventuri. Are perspectiva timpului scurs, aşa cum aceeaşi perspectivă o au şi cititorii. Sau, dacă nu o au, sunt trimişi să citească volumele anterioare.
 
Trecuseră doi ani în care nimic nou nu se întâmplase la ADP. Nu înseamnă că biografii Autorului nu îl urmăriseră zi de zi, pas cu pas, panseluţă cu panseluţă. Colegii lui de şcoală, vecinii din bloc fuseseră şi ei sub observaţie, fără ca el, Autorul, sau ei să ştie lucrul ăsta. Nu rezultase prea mult: cel mult o pagină-două de biografie.
 
Autorul nu mai scrisese niciun rând. Constelaţia Steluţelor de la ADP se redusese la Casiopeia şi Perseida. Steluţa terminase liceul la seral şi reuşise la Agronomie. Mai venea uneori în vizită pe la "Răsaduri", dar degeaba încerca Fănel să o dea pe brazdă. Era prea târziu, nu pregătise terenul din timp. Steluţa îl iniţia pe un coleg arab în tainele agronomiei moderne româneşti, singura care putea să dea recolte atât de mari la hectar, după cum se putea vedea la televizor şi după cum se auzea la radio. Colegul o iniţia, în schimb, în tainele purtării ciorapilor fini şi în alte taine care rămâneau necunoscute tuturor, până şi biografilor, din cauza geamurilor fumurii ale maşinii arabului.
 
Tovarăşa Sidonia se îngrăşase, dar tot bine arăta. Doar că trebuise să înlocuiască picioarele biroului din dormitorul conjugal. Înlocuise şi portretul Tovarăşului; şi la ADP, şi în dormitor. Le înlocuise cu unul nou, în care acesta parcă mai întinerise cu 10 ani. Într-un fel oarecum paradoxal, toate îmbătrâneau, se uzau, trebuiau înlocuite, numai Tovarăşul întinerea.
 
Nicu trebuise să se recalifice din conducător hipo în conducător auto, căruţa lui fiind casată şi înlocuită cu o camionetă "Bucegi". Calul păştea acum sub pinii socrilor lui Gică, la Găeşti. Se simţea bine pe sub pini, cam ca la ADP, doar ceva mai liber; în Găeşti nu erau semafoare. Contribuia lunar, fidel vechiului său loc de muncă, cu o camionetă de bălegar la planul ADP. Nicu venea o dată pe lună să ridice îngrăşământul natural, cu care prilej îi aducea un braţ de panseluţe, ca să-i facă plăcerea. Lenuţa făcuse şi ea şcoala de şoferi amatori, ca să înveţe cum să claxoneze când intra în curtea secţiei "Răsaduri". Reclamaţiile vecinilor lor din bloc, cum că nu puteau utiliza uscătoria de la etajul 9, se mai răriseră.
 
Dar, peste toate aceste fapte şi evenimente mărunte, care poate nici măcar nu vor fi menţionate vreodată în biografia Autorului, plutea acum Zvonul. Nu era singurul. De ani buni, vremea certitudinii fusese înlocuită de vremea zvonurilor. Atât de multe zvonuri pluteau peste tot, se furişau pe la colţuri, înaintau în pas cu cozile la carne sau la lapte sau la benzină, se agăţau de undele radio care treceau ilegal graniţele ţării, picurau nădejde sau disperare în urechile ascultătorilor, încât, de la o vreme, nimeni nu mai credea în ele. De câte ori nu se auzise că Tovarăşul e bolnav? Speranţe deşarte! Apărea peste două zile la televizor, murea speranţa. El, nu! Se zvonise că Nicuşor pierduse la pocher herghelia de la Jegălia. Fals! Tovarăşul Ilie Ionel, şeful hergheliei, cel retrogradat de la Propaganda Capitalei, se plimba liniştit printre mânji şi armăsari, pregătit ca în orice moment să înhame la trăsură caii cei mai mari.
 
Zvonul acesta, zvonul mult aşteptat, fusese anunţat, aproape peste tot, de un semn. Un semn pe care nimeni de pe la noi nu-l observase, nimeni nu-l băgase în seamă. O cometă, a cărei traiectorie se apropiase prea mult de Soare, îşi arătase coada deasupra întregii Europe, anunţând, ca orice cometă, Sfârşitul Lumii în Bulgaria, în Cehoslovacia, în Polonia, în Iugoslavia, în Ungaria şi în Rusia. Adică pe la vecinii noştri. Nu însă şi în România. Românii erau aşadar lipsiţi până şi de informaţia privitoare la Sfârşitul Lumii. Semn mai clar decât acesta nici că se putea! Poate că pe meleagurile mioritice lumea se sfârşise deja sau poate că astronomii români nu primiseră aprobarea să arate cometa respectivă întregii ţări. Cine ştie! Dar un semn era, nu?
 
Mai era ceva ciudat cu Zvonul acesta. Că nu se ştia de unde vine, asta era normal. Niciodată nu se ştie unde se produc zvonurile. Unii vorbeau de echipe specializate ale Securităţii, care aveau misiunea să le lanseze. Alţii bănuiau că, din contră, erau produse de nişte hâtri care-şi băteau joc de Regim. Poate tocmai de către cei care scorneau bancurile cu Bulă, cu Nicu şi cu Leana, cu un rus, un american şi un român, cu oltenii, cu ardelenii. Zvonul acesta însă ieşea din categoria zvonurilor comune; o investigaţie atentă n-ar fi dus nici la Securitate, nici la acei hâtri creatori de bancuri. Ar fi dus la Pisică.
 
Sătui să tot fie depăşiţi de ruşi la producţia de unt, disidenţi şi tancuri pe cap de locuitor, la explorarea cosmosului, la numărul de ţări invadate în scopul schimbării regimului din ele, americanii puseseră la punct un plan şi începuseră să-l arate tuturor, mai ales sovieticilor. Pisica. Încă nici nu se născuse, era doar pe calcuri, era doar Specificaţie, când Pisica această băgase frica în marele vecin şi fost aliat de la Răsărit. Conform proiectului, Pisica americană urma să detecteze orice proiectil, orice rachetă, orice satelit dotat cu arme şi să-l ia în ghearele ei, ca pe un şmotocel sau ca pe un şoricel. Ba se mai bănuia - că americanii erau parşivi, şi nu spuneau tot, adică nu arătau Pisica toată - că aceasta ar fi putut trimite înapoi proiectilele sau bombele acelea, să explodeze exact acolo de unde fuseseră lansate.
 
Evident că, aşa cum oricărei otrăvi i se poate găsi antidotul, oricărei arme i se poate găsi o anti-armă, care să o anihileze. Şi sovieticii ar fi putut să proiecteze un Câine, ceva, care să scarmene Pisica asta. Dar când au fost chemaţi naucinicii ca să-şi dea cu părerea despre ce se putea face, aceştia au fost categorici: cheltuielile ar fi depăşit cu mult bugetul celei mai mari ţări din lume. Ar fi condamnat la inaniţie întreaga ei populaţie, inclusiv Prezidiul U.R.S.S. şi Comitetul Central al P.C.U.S. Ba, mai mult, ar fi făcut imposibilă susţinerea regimurilor prietene din Cuba, Afganistan, Coreea de Nord şi fostul Vietnam de Nord, actualmente Vietnam şi Atât. Auzind că foamea se va întinde de data asta şi peste Kremlin, cel mai însemnat om al sovieticilor, însemnat pe frunte şi pe nume Gorbaciov, înţelese că nu-i de glumă cu Pisica arătată de americani.
 
Dacă Churchill şi Roosevelt, înţelegând greşit, se duseseră în 1945 întâi la Malta, în loc de Ialta, George Bush nu l-a aşteptat decât două zile pe Gorbaciov în Malta. Exact cât îi trebuise lui Gorbaciov ca să-şi dea seama că invitaţia era pentru Malta, nu pentru Ialta. Ca şi în 1945, la Ialta, şi la Malta subiectul a fost "Ce facem cu nemţii?"
 
Ca şi în 1944, nemţii începuseră să se întoarcă acasă. Graniţele ungureşti şi ceheşti erau vraişte, cam ca linia frontului german de după Stalingrad, astfel că pe nemţi nu-i mai oprea nimeni să se întoarcă acasă. La cehi se simţea, încă de la începutul toamnei, un aer primăvăratic, de catifea. La nemţii democraţi, care se fereau de democraţia vecină - de acelaşi sânge, dar cam prea democrată - printr-un zid de netrecut, crescuse, subit, cererea de ciocane şi târnăcoape. Numărul unguroaicelor care se căsătoreau ca să plece în vest scăzuse dramatic. Slovenii, croaţii şi bosniacii începuseră să spună cu voce tare ce gândeau, realizând, oarecum târziu, că nu-i mai aude Tito. Românii întâmpinaseră Congresul al XIV-lea al Partidului cu noi succese în activitatea de producţie. Numărul cererilor de căsătorie cu algerieni, angolezi şi centrafricani era în creştere.
 
Până şi un absolvent de la Academia de Ştiinţe Politice "Ştefan Gheorghiu", punând toate acestea cap la cap, şi-ar fi dat seama că tot ce le leagă este Pisica. Când îi arăţi pisica unui şoricel, ultima lui grijă este să vadă ce se întâmplă prin găurile altor şoricei sau să-i apere. De aceea ruşii nu astupaseră cu tancurile lor - numai bune pentru asta - găurile din frontierele prin care, ocolind, nemţii din est ajungeau puţin mai la vest.
 
Situaţia aceasta, expusă verde de Bush pe faţa de masă albă din salonul de onoare al portavionului "Abraham Lincoln", impunea măsuri imediate. Astfel că se trecu repede la aperitive şi vodcă - singurul export sovietic de calitate apreciat şi de americani.
- Ce facem nu e treaba noastră - începu Bush. Avem servicii specializate, ne-am convins reciproc cât sunt de eficiente. By the way, mai avem de schimbat doi spioni, cred că nu vedeţi nimic rău în asta?
- Vă referiţi la CIA şi la KGB? Sigur, schimbăm şi spionii. Al dumneavoastră a căpătat la noi o oarecare înclinaţie către blonde.
- Şi al dumneavoastră bea acum Lord Jim în loc de vodcă. Ţin să vă spun şi că băiatul acela, Elţân, şi el era mare amator de bourbon cât timp l-am plimbat pe la noi, acum doi ani. Sper să-l aveţi în vedere, peste un an sau doi, când vă retrageţi. Un om de mare perspectivă. Ne-a băgat pe toţi sub masă.
 
Gorbaciov înghiţi cam în sec un cracker minuscul cu icre negre, cadoul adus de el în servieta diplomat. Auzi, îi şi pregătiseră succesorul!
- Atunci, na zdarovie, o să dau ordine KGB-ului să intervină acolo unde va fi nevoie. În mod sigur, la români! Lui Ceauşescu i-am făcut zeci de aluzii s-o lase mai moale, să mai slăbească puţin şurubul. Dar el, nimic! Dumneavoastră daţi ordine la CIA...
- La mine CIA le-a şi primit, a ascultat tot.
 
Şi Bush îi arătă lui Gorbaciov un defect de fabricaţie, o bulă minusculă pe fundul paharului cu care rusul bea Krepkaia. Gorbaciov, până atunci cam reţinut, înghiţi toată vodca, dintr-o suflare, ca pe un hap. "Ai naibii americani, uite unde ajunseseră cu miniaturizarea! Cum să ţii pasul cu ei! La noi microfoanele sunt cât paharele, abia putem să le ascundem printre florile din vaze. Şi când mă gândesc că mi-au raportat că avem cel mai mare chip din lume!"
- Ghiorghi, - dacă-mi permiţi să îţi zic pe numele mic, că voi aşa obişnuiţi - să ştii că şi ai noştri au ascultat tot. Cred că în momentul ăsta şeful KGB-ului i-a şi pus la treaba.
- Mişa, ştiu că aţi ascultat; aveţi doi scafandri care îngheaţă acum sub apă, la proră, cu pâlnii acustice lipite de burta lui "Abraham Lincoln". După ce terminăm masa, să dai ordin să urce pe punte, să mănânce şi să bea şi ei cu echipajul.
 
Câinii războiului rece fuseseră legaţi. De acum încolo americanii nu vor mai săpa adăposturi antiatomice şi nu vor mai face, în şcoli, exerciţii de ascuns sub bănci în caz de atac nuclear al ruşilor, cum făcuseră în ultimii 40 ani. Iar ruşilor nu avea să le mai ameninţe nimeni cuceririle socialismului şi spaţiul aerian; Pisica americană nu le va mai face zile negre; vor rămâne doar cu nopţile albe din Leningrad.
 
Câinii fiind legaţi, se dezlegară limbile. La Gorbaciov se dezlegară numai limbile popoarelor din CAER. Chineza, coreeana (în dialectul ei nordic), spaniola vorbită de cubanezi, mongola (pe care doar o rupea) rămaseră nedezlegate. La Bush engleza lui americană se mai împiedica, din când în când, într-o spaniolă cu accent sudic, mexican ori cubanez.
 
Intrară două actriţe superbe, cu sânii liberi sub rochiile lor lungi de mătase generos decoltate, şi Bush îl îndemnă pe Mişa să vorbească de una, de alta. Mişa tăcu încruntat, dând de înţeles că nu vrea nici una, nici alta. Doamnele se retraseră mâhnite. Nu că n-ar fi primit onorariul, dar parcă Elţân le dăduse ceva mai multă atenţie.
- Dar Pisica o retragi, nu-i aşa? - zise Gorbaciov. Bun vinul vostru, Ghiorghi. Nappa Valley. Am încercat să aclimatizăm viţa asta a voastră la noi, în Moldova, dar n-a mers. Ce puneţi în el?
- Mişa, Pisica o îngheţ, bineînţeles. E normal că viţa noastră nu merge la voi. Poate datorită faptului că aţi plantat-o în pământ străin. Dar hai să nu ne certăm, că şi noi am luat California cam cu japca de la spanioli, cum aţi luat voi Basarabia de la români. Uite, în vinul ăsta am pus ceva afrodisiac. Poate te răzgândeşti în privinţa doamnelor. Dacă nu amândouă, măcar una din ele. Sunt sigur că ai face-o fericită. Şeful celui de-al doilea stat ca putere din lume! Câte femei s-ar putea lăuda cu asta?
- Doar nevastă-mea, Ghiorghi, doar Raisa. Şi vezi că la rachete intercontinentale şi tancuri pe cap de locuitor suntem primii.
- Înţeleg, morala comunistă. Păcat! N-am găsit nimic interesant în filmele voastre. Cer senin! Bah! V-am cam înnourat cerul ăla senin, Mişa dragă! Uite, Războiul stelelor, ăla da film!
 
La desert, Ghiorghi obţinu de la Mişa permisiunea de a intra în Nicaragua, oferindu-se, în schimb, să-i deconteze deplasarea lui în Malta, inclusiv ocolul acela inutil prin Ialta. Mişa nu ceru nimic de la Bush. Ar fi fost sub demnitatea rusească. Ei, ruşii, dacă îşi doreau ceva, nu cereau voie, îşi luau singuri.
 
Mai târziu, pregătindu-se de culcare, Gorbaciov simţi că îl cuprinde un val de căldură şi îşi scoase, pentru prima dată în ultimii treizeci de ani, indispensabilii. Nu, nu era vinul de vină; era dezgheţul pe care el şi Ghiorghi Bush îl porniseră. Se gândi că, în curând, peste o sută de milioane de ruşi vor face la fel: îşi vor scoate indispensabilii, convinşi că frica de Pisică nu le mai poate produce niciun accident neplăcut. Era bine? Era rău? Pierdea poziţia de statul cel mai temut din lume, dar peste 200 milioane de cetăţeni sovietici vor face ce fac, în fiecare zi, americanii: vor mânca! Mig-urile sovietice vor putea să zboare nestingherite şi vor cădea numai din cauza defecţiunilor tehnice. Nu în ghearele Pisicii.
 
Convins că acest protocol nescris - încheiat cu Bush doar printr-o strângere de mână - va fi respectat mai mult decât toate tratatele şi protocoalele răs-parafate, Gorbaciov scoase din valiza diplomat operele lui Lenin, prescurtate pe vremea lui Stalin, şi căută în ele ceva cu care să se acopere. Ceva uşor. Dădu peste indicaţiile lui Lenin către Troţki din 1918, cum că să încheie o pace care să pară că opreşte războiul, dar numai pentru moment şi de formă. Adormi fericit, visând-o pe nevastă-sa, Raisa, în rochie lungă de mătase, încheiată cu nasturi până sub bărbie...
 
După ce o întrebă pe nevastă-sa cum o cheamă şi dacă a mai fost vreodată la el în dormitor, Bush adormi fericit şi visă visul american: va fi reales preşedinte pentru un al doilea mandat.
 
Pe "Abraham Lincoln" mai erau treji doar doi agenţi CIA şi cei doi scafandri ruşi. Primii doi se amuzau privind costumele de scafandri deşurubate de ruşi, care păreau proiectate de Jules Verne. Ruşii se depresurizau cu vodcă şi icre negre. După ce îşi refăcură nivelul normal de oxigen şi de alcool în sânge, ruşii transmiseră, operativ, ordine către centrala lor de la Moscova, prin doi porumbei călători cu rază mare de acţiune. Bătaia era lungă şi nu se oprea la Elţân. După Elţân, pe care îl vor ţine la putere cât mai mult, cât îi va rezista ficatul, va urma Putin. Ordinul era semnat chiar de Putin, unul din scafandri. Ca scafandru ştia foarte bine când era momentul cel mai potrivit să se ridice la suprafaţă...
 
Unul dintre cei doi porumbei zbură neabătut şi ateriză cu bine pe aeroportul militar Vnukovo, unde era aşteptat de o gardă de onoare alcătuită din generali. Salută regulamentar, predă mesajul şi fu ospătat cu o mână de grăunţe de cea mai bună calitate. Celălalt porumbel, respectând instrucţiunile strâns legate de picioruş, se opri la graniţa dintre Moldova românească şi Moldova rusească. Înainte de a trece Prutul, încă pe malul românesc, se giugiuli câteva minute, într-o porumbişte, cu o porumbiţă care avea acolo domiciliu forţat. Porumbiţa mai tradusese şi înainte, de aceea avea domiciliul forţat departe de capitală. Astfel că mesajul, tradus în română, trecu de la picioruş la picioruş. Porumbelul sovietic, uşurat, plecă în treaba lui, adică spre Moscova, şi ateriză pe Vnukovo la o jumătate de oră după primul porumbel. Bineînţeles că nu-l aştepta nimeni. Porumbiţa, ca o adevărată pasăre de noapte, zbură, ocolind cu grijă radarurile româneşti de fabricaţie sovietică, şi predă mesajele, cel original, în rusă, şi traducerea în română, tovarăşului Ilie Ionel, directorul hergheliei din Jegălia. Tovarăşul Ilie Ionel citi pe nerăsuflate mesajul în rusă şi îl transmise, ca atare, împreună cu indicaţia "Rog măsuri", armăsarilor mai bătrâni. Mânjilor le citi traducerea în română. Aveau cale liberă, puteau să galopeze nestingheriţi, în curând aveau să-şi arate valoarea la Marele Premiu al României...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer