Capitolul 8 - Pete albe

Cele câteva fapte şi întâmplări strânse de biografi ar fi fost suficiente pentru a umple o prezentare succintă a Autorului la capitolul pe care i-l vor rezerva manualele şcolare de Limba şi literatura română. Şi poate chiar pentru o notiţă biografică la ediţia din Biblioteca pentru toţi, copertă albastră sau roşie, vol. I - III. Părinţi nevoiaşi - mama îl crescuse cu acul -, dar care îi imprimaseră principii morale solide (ai spart geamul, îl plăteşti). Vremuri grele - abia se găseau salamul de vară, cu soia, picioarele de pui, cu gheare, sau diplomele de bacalaureat ale unora cu facultate. Dragoste mare faţă de carte şi şcoală - rupsese nu cartea, ci cărţile; toate, toate, inclusiv manualul de muzică. Împotrivire faţă de regimul comunist - printre multe alte corigenţe, şi una la Documentele Congresului Partidului. Neconformist, refuza tiparele - căzuse de patru ori la examenul de admitere la Şcoala Profesională de Tipografie, dar îşi asuma întotdeauna responsabilitatea faptelor sale - a se vedea nu numai spartul geamului lui Stamate, dar şi copilul Retei. Într-un cuvânt, cel precedent, o biografie colorată, care nici nu trebuia înfrumuseţată sau romanţată prea mult.
 
Însă, uneori, peste ani şi ani, citindu-i cărţile, anumiţi cititori ar fi putut să fie interesaţi de mai multe amănunte privind omul care a creat acele cărţi. Să afle, de exemplu, ce simţea el când nu se vedea nici pe lista admişilor, nici pe cea a respinşilor? La pocherul din sufrageria lui Uscatu câştigase şi el vreun tur? Şi dacă da, ce anume decartase Reta pe cartea lui: bluziţa, fustiţa sau sandalele? Ceea ce decartase ea la sfârşit, pe careul de popi al lui Uscatu, rămăsese consemnat de biografi. Era nedrept ca brelanul sau perechile sau cacealmaua Autorului să rămână neconsemnate de istoriografia sa.
 
Cu alte cuvinte - cele care vor urma - rămăseseră multe pete albe în biografia Autorului, lucru nefiresc pentru autori celebri ca el, mai ales că fusese în atenţia biografilor încă înainte de apariţia editorială. Ar putea spune, încă înainte de a scrie măcar un rând.
 
În cazul unor scriitori, lucrurile stau cât se poate de rău. Nu li se ştie cu exactitate data naşterii sau data morţii. La alţii - nu se ştie nimic despre părinţi. În unele situaţii, se cunoaşte doar mama. Despre câte unul se crede că nici n-a existat de-adevărat şi că un altul, a cărui biografie e complet necunoscută, a scris cărţile lui. Dar, dacă s-ar cunoaşte tot, tot despre un autor, oare cu ce s-ar mai ocupa istoriografii literari? Ce-ar mai cerceta ei? Cine le-ar mai plăti deplasarea la unitatea de grăniceri din Salonta sau gazul ars pe lângă "Troiţa" din Ţiglina 6? Poate doar vreo Televiziune. Asta doar dacă va avea vreodată vreo emisiune dedicată cărţilor şi autorilor, şi nu doar un Telejurnal de numai două ore, adică tot atât cât ţinea programul, şi acela centrat doar pe două biografii.
 
Bunăoară, ar fi fost interesant de ştiut unde şi cum venise pe lume Autorul. Dintre toţi, numai unui reporter de la Radio îi venise ideea s-o intervieveze pe acest subiect pe d-na Zidaru, mama Autorului. Unde? - locul era cel ştiut, normal la orice naştere naturală: o maternitate. Mai precis - Maternitatea Polizu de pe strada cu acelaşi nume, cu intrarea pe colţ cu Buzeşti şi cu cinci lei la portar, pentru halatul de doctor.
"Era ora 12, ziua - îmi amintesc perfect pentru că doctorul mamoş - un tip bine, care aducea puţin cu Aurelian Andreescu, ştiţi, acela care cânta În grădina casei mele, e copacul - ronţăia un sandviş cu şuncă de Praga şi brânză topită Dorna. Doctorul stătea cu fundul săltat pe pervazul ferestrei, privind peste drum. Peste drum nu era nicio grădină şi niciun copac. Doar pădurea de studenţi de la Politehnică, ieşind de la cursurile de dimineaţă. Întotdeauna la acea oră, de luni până vineri, doctorul scruta cu atenţie pădurea de studenţi trecători, doar-doar o descoperi o studentă frumoasă. (Precis că nu ştia zicala: Are mama două fete: una e frumoasă, şi cealaltă e studentă la Politehnică).
 
Tocmai atunci dragul-mamii n-a mai avut răbdare. Până să termine doctorul sandvişul - că nu s-a îndurat de el - drăgălaşul a şi venit pe lume. De mic se descurca singur! A deschis ochii, nu vă mint, a deschis ochii şi s-a uitat pe fereastră. De acolo, de unde era, nu se vedea nimic. I-a tăiat doctorul buricul, l-a ridicat, drăguţul de el a zâmbit, pesemne că de acolo, din braţele doctorului, se vedea până vizavi. Hai să ţipe. El, nimic! I-a dat doctorul o palmă, i-a mai dat una asistenta: nimic! Până ce nu i-am dat să sugă, n-a scos nici măcar un suspin! I-au dat nota 5, de trecere, cu indulgenţă, că era normal la greutate şi lungime, dar nu ţipase, neam! De ţipat a ţipat prima dată abia peste trei luni, când s-a rostogolit din pătuţ şi a căzut pe o carte cartonată, Mama şi copilul, de Căpraru, parcă; nu ştiu cum ajunsese cartea aia colo şi nici de ce stătea pe covor ca în raft, pe cant. Vedeţi că de mic, de pe când nici nu ştia să citească, a avut el contact cu cartea."
 
Din păcate, banda cu înregistrarea acestui interviu luat d-nei Zidaru s-a pierdut. Fusese distrusă de nevasta reporterului, care nu l-a crezut că venea de la muncă la 12 noaptea. Neîntrebată, d-na Zidaru continuase cam aşa:
"Mai înainte ca să-l ducă în salon, acolo, la nou-născuţi, hai să-i pună etichetă la mânuţă. Se terminase sforicica, n-aveau cu ce să i-o lege. Asistenta găsise una într-o bucată de salam de vară cu soia, dar era prea scurtă. A scotocit aia prin sertare, peste tot, a dat de o liţă. O liţă din aia de o pui când sare siguranţa. El, drăguţul, că-l înfăşase într-un scutec roz, pentru că, nu v-am spus, îmi doream fată, cum a văzut eticheta a început să gângurească şi să se joace cu liţa aia. Aveam numele pregătit pentru orice eventualitate, Ştefana sau Ştefan dacă, Doamne-fereşte, ar fi fost băiat. Dar atuncea, pe moment, i-am zis asistentei că-l va chema Liţă. Dacă aşa-i plăcea lui, nu? De ce să-i pui un nume care să nu-i placă mai târziu? Sau un nume lung: până-l strigi să intre în casă, el să mai tragă trei şuturi la poartă.
 
Îl aducea la supt sora, o blondă ţâţoasă, dar altfel subţire la gleznă, la degete, la vorbă. O plăcea mult şi doctorul mamoş, da' mai pe seară, când nu mai vedea nimic prin geam. El, drăgălaşul mamii, cu ochii lipiţi de pieptul blondei! Se căznea să citească numele brodat pe halat. Râdea aia, drăcoaica: "Doamna Zidaru, vedeţi că-i i-e foame rău. M-a căutat pe la sfârcuri. E arzoi rău de mic, să vedeţi ce greu se va lăsa înţărcat!" Am auzit că l-a şi divorţat pe doctor.
 
A avut dreptate sora: l-am înţărcat pe la trei ani. Cam atunci a început să şi vorbească. Până atunci n-a scos o vorbă. Lasă că nici alţi autori n-a vorbit până mai târziu! Hai să-i tăiem moţul. Ce crezi că alege neastâmpăratul? Ai ghicit: mai întâi, cartea. Cartea de bucate, de Sanda Marin - p-aia i-am pus-o. P-aia a apucat-o prima, de ce a apucat-o, nu ştiu, că am auzit că de fapt e bărbat. Apoi - mingea. Îi pusesem o mingiucă de ping-pong, aşa, un pic turtită. După aia, cu Sanda Marin într-o mână - că mingiuca o scăpase - a luat cu mâna ailaltă un pix BIC, d-ăla cu pastă, că adusese la Pavilionul de Mostre, la Herăstrău. Atunci trebuia să ne gândim ce va fi cu el; şi chiar ne-am gândit că va fi bucătar-şef sau chelner sau merceolog care scrie alimentele de le bagă la cazan, la vreo cantină de spital, sau la popotă, acolo, la cazarmă. Cine să-şi închipuie că el avea să scrie cărţi? E drept că atunci eram cam ameţiţi de bucurie şi de o damigeană de ţuică grasă, ce-o adusese ai mei de la Văleni. Bărbatu-miu se pilise rău, vrea să-i dea şi lui Liţă. Da' credeţi că a vrut? Nu, el lovea cu pixul în carte, ca cum ai bate toba, parcă ar fi vrut să spargă castronul cu supă-cremă de legume de pe copertă. Aşa a ţinut-o toată seara, până a plecat ultimul mosafir şi i-am dat să sugă - lui Liţă, vreau să zic -, şi l-am culcat cu Sanda Marin sub salteluţă. Pixul i l-am luat, că ne era frică să nu-l înghită, şi ne mai trebuia, că nu era d-ăla de acum, era d-ăla de se scotea tubul de pastă şi se umplea la loc când se termina."
 
Poate că nu era aşa de important cum o chema pe sora de la Maternitatea Polizu, de n-a putut viitorul autor să-i citească numele înscris pe halat. Sau poate că era un nume lung, ca Protopopescu Adelaida sau Evanghelescu Semiramida. Sau poate, pur şi simplu, alb ca halatul, sânul ei era prea bombat, făcând imposibilă citirea oricărui nume ar fi avut pe halatul care-l acoperea doar parţial. Poate că nu era relevantă nici cartea aleasă de Autor la tăierea moţului. Poate - din motive de spaţiu radiofonic -, reporterul care înregistrase acest interviu cu mama Autorului ar fi tăiat oricum din el, chiar dacă nevastă-sa nu i-ar fi distrus, furioasă, magnetofonul portabil. Se întâmplă adesea ca un biograf să strângă o imensitate de date, să scrie mii de pagini, ca apoi, din motive editoriale, din lipsă de înţelegere a directorului de editură sau a redactorului de carte sau din lipsă de hârtie, să se rezume doar la o mică parte din acestea. Restul se pierde. Pierdere iremediabilă. Nu vom şti niciodată în ce cartier, departe de orice Universitate, îl va fi convins sora să-şi facă locuinţă de piatră personală pe doctorul ginecolog. Probabil în Giuleşti sau în Ferentari, că pe-acolo nu prea treceau studente. Nu vom şti niciodată dacă se consumase în întregime conţinutul damigenei, sau, dimpotrivă, mai rămăsese ceva ţuică de Văleni, păstrată de mama Autorului într-o sticlă de bere Griviţa, din acelea cu gâtul lung, închisă la culoare şi cu un dop de cocean de porumb, ascunsă bine în fundul cămării ca să nu dispară, cum dispărea orice altă băutură apărută în calea d-lui Zidaru.
 
Dacă nu ar fi fost distrusă, înregistrarea aceasta pe bandă ar fi continuat cu mama Autorului vorbind despre viitoarea noră, despre Reta. "Vă daţi seama că sunt cumva îngrijorată. Ca viitoare soacră va trebui să mă cert des cu nora mea Reta. Şi zău că până acuma nu văd niciun motiv. "Sărut-mâna, mamă-soacră, să-mi daţi şi mie modelul ăsta de pulover; e două pe faţă, unul pe dos, nu-i aşa?" "Aşa e, Reto, da' las-că vă împletesc eu pe amândoi, din cap până-n picioare." Să ştiţi, domnu' reporter, că ea e aşa, plăcută, cu toată lumea. Toţi băieţii din cvartal ştiu ce bună e. Da' cu Ferdinand al II-lea - aia-i poveste născocită. Ea-i de-a noastră, din poporul nostru. Tat-su şi mă-sa e ca mine şi ca bărbatu-miu: tot două comandate, decât că ei e la 4 şi noi la 3, ei 4 şi noi 3, ei în C14, noi în C13. Că Reta are şi un frate mai mic. N-ar fi intrat ea să dea buzna într-o familie regală. "Nu e genul meu, mamă-soacră" - că am descusut-o, ce credeţi - aşa mi-a zis. A mai fost vreo doi colegi de la serviciu, că e ajutor-contabil la Adesgo, dar cu dragoste, nu aşa de ţaca-paca. Ştiţi ce vreau să zic! Ce mai, o dulceaţă de fată! Cică ar mai fi fost şi sectoristul, şi un aviator de la Sanitară, da' cum v-am spus că mi-a spus, nu era niciunul genul ei. "Da' cu Liţă, cu Liţă e altceva - mi-a zis ea. Om serios, vorbeşte puţin, face şi mai puţin." Nici n-o merită! - da' asta rămâne-ntre noi. Dar când le face, le face! Băiat de viaţă, serviciu stabil - n-are cum să-l piardă. Nu i-l poate lua nimeni. Ea, Reta, şi ea fată de viaţă. Parcă mai dă viaţă decât el. "Ăsta-i genul meu - mamă-soacră -, să vezi ce nepoţi frumoşi o să creşteţi." "O să cresc, Reta, că cu drag şi cu greu l-am crescut şi pe Liţă. Tu să-l ţii din scurt, să nu-l înveţi la prostii. Că eu l-am crescut ca pe ochii din cap: cozi cu noaptea-n cap la ulei, la zahăr, la Petreuş vineţi. Şi n-aş vrea să se strice." "Am eu grijă, mamă-soacră, o să-l învăţ numai strictul necesar."
 
Bag seamă că se şi apucase să-l înveţe. Când venea pe la noi, se băga amândoi în dormitor şi doar când mă duceam la baie, după vreo două ore - că eu mai mult prin bucătărie, ştiţi -, abia atunci o auzeam strigând "Aşa! Aşa!", până când da în nişte suspine lungi, de satisfacţie că Autorul nostru făcuse exact cum îi spusese. Mă pupa pe obraz când ieşea de acolo, toată un zâmbet. Îi mai da şi lu' Liţă câte o palmă peste fund, aşa, ştrengăreşte. Şi-i făcea cu ochiul: "Să te prind că nu scrii, cuvânt cu cuvânt, ce te-am învăţat." Şi făcea cu ochiul şi cătră mine, ca să văz, să n-am nicio grijă: cariera literară a lu' Liţă era pe mâini bune. "Strictul necesar, mamă-soacră, strictul necesar. N-are cum să uite. Ca la reţetele din Sanda Marin: la foc potrivit, cât cuprinde, se serveşte caldă, cu garnitură sau fără, după preferinţă. Acum putem să preferăm fără garnitură, că se poate, nu-i aşa, Autorule?"