Capitolul 7 - Semne de întrebare

Fireşte că acei biografi care pierdeau timpul pe lângă "Troiţă" - pardon, pe lângă Gazeta de perete "Şi tu poţi fi ca el" - se întrebau cine dintre cei pe care îi cunoscuseră până atunci avea să joace un rol anume în opera autorului? Cine se va regăsi în paginile pe care le va scrie Autorul, fără doar şi poate? Poate nu chiar aidoma, aşa cum îi vedeau vecinii sau biografii, poate nu exact aşa cum erau ei în peisajul cvartalului. Dar măcar parţial, împrumutând personajelor din cărţile autorului anumite trăsături de caracter, apărând acolo îmbogăţiţi în gesturi, sentimente, situaţii pe care, desigur, Autorul le va crea, le va construi cu imaginaţia sa scriitoricească.
 
Lucrurile n-ar fi fost aşa de simple cum ar părea la prima vedere. Nu e deloc uşor să clădeşti personalităţi puternice, să le atribui cariere, să le urmăreşti destinul prin etapele diverse ale vieţii lor. Să-i faci adevăraţi, să-i pui să se mişte, să iubească, să se căsătorească, să aibă copiii lor, să fie înfrânţi, dezamăgiţi, poate chiar să îi contaminezi cu boli greu de tratat sau chiar incurabile. Poate că finalul unei astfel de cărţi ingenios construite de Autor îi va găsi din nou împreună pe cei patru, tot la o partidă de pocher. Dar nu sub bolta de viţă a lui Uscatu, ci pe patul unui spital în care Viorel sau Ferdinand al III-lea sau, de ce nu, chiar Uscatu - că doar era bolta lui - îşi trăieşte ultimele clipe de viaţă. Ceilalţi trei - inclusiv Autorul - trişează ca să-l lase să câştige. Şi el, muribundul, ştie asta, şi râde. Râde şi când sora le întrerupe partida pentru a-i injecta morfină, făcându-le cu ochiul: "Ce ziceţi, jucăm în cinci pe dezbrăcatelea?", în timp ce înfige acul seringii în fesa ciuruită, numai piele şi os. Autorul râde şi el, decartând o chintă royală servită, astfel ca muribundul să câştige. Râde, dar şi scrie, notează totul, astfel că, la sfârşitul partidei, când câştigătorul moare cu doi popi, un nouar, un optar şi un şeptar în mână şi cu porcoiul de jetoane şi o lumânare pe piept, Autorul nu va mai avea altceva de făcut decât să scrie pe ultima filă a manuscrisului: Sfârşit. Şi să iasă - lăcrimând, ca şi ceilalţi doi - pe holul unde-l aşteaptă Reta şi copilul lor. Copil care poate nici nu mai e copil, e om matur la momentul când se petrece muribundul din lume. Copil care nu plânge, ceea ce nu miră pe nimeni, pentru că nimeni nu se gândeşte că poate acel copil tocmai şi-a pierdut tatăl.
 
Cui oare îi era rezervată, prin mijlocirea cărţilor Autorului, eternitatea? Colegii lui de pocher erau, negreşit, cei mai bine plasaţi candidaţi. Grupul celor trei co-autori nu numai că îi perfecţionase Autorului jocul de pocher, dar jucase un rol important în primul lui act de creaţie. Rol pe care, modeşti, refuzaseră să şi-l asume, lăsând recunoaşterea, toată, pe umerii Autorului. Poate că în acest fel, ferindu-se să se declare autori sau măcar co-autori, cei trei nu-şi dăduseră seama ce şansă imensă ratează. Istoria literaturii e plină de astfel de situaţii în care nu numai idei, dar şi cărţi nesemnate sau nepublicate sau publicate cu întârziere fuseseră reclamate de alţi autori, mai oportunişti, mai abili în a apărea în calitatea de autori în faţa publicului cititor.
 
O ocazie pierdută e ca un tren în care nu te urci, deşi ştii bine că a oprit accidental lângă casa sau lângă satul tău, din cauza unei defecţiuni la locomotivă. Şi nu va mai opri acolo niciodată. Autorul nu ezitase să se urce în trenul acela, fără a şti încotro îl va duce, cât de benefică va fi acea destinaţie pentru cariera lui literară. Ca să nu mai vorbim de posibila nepotrivire de caracter dintre el şi Reta, posibilitate care nu poate fi exclusă, şi nu poate fi scuzată doar argumentând că lumina era stinsă, vişinata lui Uscatu era tare, iar el, Autorul, aproape că leşinase în momentul acela sublim: momentul creaţiei. Căci creaţie fusese; toate caracteristicile unei creaţii fuseseră îndeplinite. Clipa - clipa a fost inefabilă. Nu avusese nici cea mai vagă bănuială despre ceea ce avea să urmeze. Fusese singur, singur cu muza lui. I-a simţit chemarea, a auzit-o clar pe Reta chemându-l: "Nu-ţi fie frică, aşa e prima dată." A simţit, chiar aşa, leşinat, momentul acela de paroxism, de extaz, pe care orice scriitor îl simte când, în locul paginii albe, albe ca un cearşaf, se trezeşte în faţa ochilor cu textul abia creat; momentul acela de geneză, de apariţie a ceva ce înainte nu fusese, îl simţise şi Autorul. Îl percepuse el între vis şi realitate, dar fusese cât se poate de real, tot aşa de real ca volumul lui Alexandre Dumas-fiul, cartonat, ediţia a II-a, de pe noptiera lui Uscatu. Astfel că, atunci când Reta apăruse gravă sub boltă, după trei luni, Autorul ştiuse că lui, numai lui îi fusese hărăzit acel moment al creaţiei. Şi că el, numai el putea fi autorul. Şi că nu visase.
 
Dar de ce oare s-ar întoarce el mereu cu gândul la seara aceea? De ce, din moment ce incertitudinea nu-l roade? Motivul - care nu poate să scape unor critici pricepuţi, unor experţi în biografii literare - este acelaşi motiv care îi face pe cei mai mulţi autori - vorbim aici numai de autori adevăraţi, care au cunoscut celebritatea - să se întoarcă la anumite fapte şi momente narate: iar şi iar, pe parcursul aceluiaşi volum, sau referindu-se la ele în alte volume, prezentându-le din noi şi noi unghiuri, mergând tot mai adânc în desluşirea semnificaţiilor şi implicaţiilor lor, folosind perspectiva celor câtorva luni sau a anilor care se scurseseră de atunci. Dacă ar bănui că Autorul va scrie şi romane poliţiste, atunci ar putea asimila aceste întoarceri cu întoarcerea criminalului la locul faptei. Dar, deocamdată, nimeni nu ştie ce gen literar va aborda Autorul: dacă va scrie poezie sau proză sau piese de teatru. Dacă ar fi întrebat, nici el n-ar putea da un răspuns clar la această întrebare, aşa cum e de ocupat cu problemele existenţei sale. Şi cu pregătirile de nuntă.
 
Dar, revenind la cei trei co-autori: ei sunt, pentru Autor, o mină de aur. Îi are pe tavă, în bătaia pixului sau cu ce va scrie el. Le poate urmări destinele, îi poate urmări pe cărările vieţii, poate compara unde au ajuns ei, plecaţi ca şi el, din Ţiglina 6. Şi n-ar fi deloc de mirare dacă în calea fiecăruia, la vreo răscruce, va apărea din când în când Autorul, ţinând într-o mână un pachet de cărţi de joc, iar în cealaltă mână ţinând mâna copilului lor. Al lui şi al Retei.
 
Alte personaje pomenite până acum par sortite unor apariţii efemere, unor roluri minore în marile cărţi pe care le va scrie în viitor Autorul. Părinţii lui vor mai apărea, negreşit, atunci când le va veni vremea să se petreacă de pe lumea aceasta, provocându-i autorului o pierdere ireparabilă în viaţă, şi o perioadă tulbure în creaţia sa. Stroe va îmbătrâni în funcţia de administrator de bloc, trecând victorios prin trei reparaţii capitale, două by-pass-uri, şi şase refaceri integrale a ţiglelor de pe acoperiş. Stamate va schimba neobosit pagina întâi de sub geamul "Troiţei", luptându-se vajnic să-şi apere straturile cu ceapă de noi şi noi generaţii de tineri fotbalişti legitimaţi în Ţiglina 6. Ghiţă va tot aduce poşta în tot cvartalul, mai puţin unele scrisori şi unele ziare, încadrându-se totuşi în procentul de eroare admis şi recunoscut de Poşta Română. Vremea, schimbătoare şi totuşi previzibilă pentru toţi, uneori chiar şi pentru cei de la Institutul Meteorologic de la Băneasa, va apărea şi ea, în scurte inserţii, în opera autorului. "Ploua. Norii grei se adunaseră deasupra cvartalului, ameninţând mai ales poarta dinspre "Troiţă"." Sau: "Soarele apăruse şi în acea dimineaţă. Tot dinspre răsărit. De la fereastra hotelului vedea aceeaşi plajă pustie, aceeaşi mare, aceiaşi pescăruşi. Doar delfinul mort, adus de valuri, era altul." Mă rog, ceva de genul acesta, mamifer sau peşte sau chiar moluscă, pentru că mai eşuau pe plajă şi meduze, mai rar vapoare; nu puteau ei, criticii, să anticipeze, cuvânt cu cuvânt, cum va interveni vremea în cărţile autorului, cum îi va influenţa ea stările sufleteşti şi pofta de a scrie.
 
Vremurile însă, imprevizibile şi atât, aşa cum se dovediseră ele de-a lungul istoriei până la momentul ridicării Ţiglinei 6 şi a Autorului în blocul C13, scara C, etajul 3, apartamentul 19, vremurile păreau anchilozate de la o vreme; mai precis de vreo douăzeci şi ceva ani, de când Stamate schimba poza aceleiaşi feţe zâmbitoare care-i îngrăşa porcul. În privinţa asta nimeni nu s-ar fi încumetat să prezică vreo schimbare. Deşi unii auziseră zvonul că la Institutul de Meteorologie Mondială se lucra în secret la un plan care să provoace o încălzire globală, astfel ca, de exemplu, relaţiile dintre state şi războiul să nu mai fie atât de reci.
 
La auzul acestui zvon, pe Stamate îl cam luase cu frig pe şira spinării. Spre deosebire de el, ceilalţi locatari se şi gândeau, cu bucurie, la caloriferele lor şi la apa de la robinete care se va încălzi şi ea, justificându-şi, în fine, numele de apă caldă. Celelalte 17 echipe din Campionatul naţional de fotbal se antrenau în secret pentru acel moment fierbinte în care vor avea voie, în sfârşit, să bată pe Dinamo. Şi, cum zvonurile sunt mai întotdeauna adevărate, înseamnă că era adevărat şi că vreo şapte jucători din divizia naţională îşi pregătiseră deja locuri mai călduţe, la nişte echipe care nu jucau în campionatul românesc. Deocamdată, într-un mod de neînţeles pentru meteorologii mondiali sau locali, efectul preconizatei încălziri globale se manifesta doar prin lungirea cozilor la pâine, la salam, la picioarele blocurilor şi ale puilor. Paradoxal, această dilatare se manifesta şi vara, şi iarna. La fel. Se mai lungeau şi urechile, de foame şi de ascultat pe la radioul care dădea comunicate la zi despre încălzirea globală. Se mai lungeau şi cuvântările care oficializau postul, dar nu postul acela urmărit în secret, ci unul de-al nostru, ca măsură de luptă cu încălzirea globală. Postul acela era unic şi reacţiona cam aiurea: în loc să se dilate, programul lui se tot micşora: ajunsese să se restrângă numai la două ore pe seară. Conţinutul era acelaşi, neschimbător.
 
Aşadar, era mai greu cu vremurile, mai imprevizibile decât vremea. Exegeţii operei Autorului de-abia aşteptau să vadă cum va trece acesta prin ele, cum se vor răsfrânge ele asupra operei sale. Îi scotociseră ei sertarul în care îşi păstra, pentru posteritate, carnetele de note, cravata de pionier şi un cotor de bilet de la filmul Loana. Dar, în afară de aceste obiecte - memorabile de altfel, pe care le fotografiaseră, de teamă să nu se piardă - nu găsiseră nimic. Niciun manuscris nu zăcea ascuns acolo, nepublicabil în condiţiile acelor vremuri, în aşteptarea clipei când vremurile se vor schimba şi încălzirea globală va face posibilă publicarea lui. Ce-i drept, Autorul păstra acolo un caiet tip A5, dictando, dar în el scrisese doar un titlu, pe prima pagină: "Grea ca plumbul". Criticii care-l descoperiseră, abandonat acolo, bănuiau că Autorul intenţionase să scrie în el despre Şcoala Profesională de Tipografie, şcoală la care acesta nu fusese admis din motive rămase necunoscute lui. Era o pierdere, nu numai pentru Autor, dar şi pentru literatura română în general. Pentru că toţi vorbeau despre literatura aceasta "de sertar", din care, precum se va dovedi, nu va apărea, nicicând, nici măcar o carte. Era de înţeles ca autorii deja consacraţi să nu scrie "pentru sertar", de teamă că nu vor mai căpăta vile şi tiraje de carte pentru toţi, sau de teamă că-şi vor pierde posturile ocupate în redacţiile de reviste, sau de edituri şi vor fi trimişi, drept pedeapsă, la munca de jos. De exemplu, la ADP. Dar Autorul, autorul pe care îl studiau ei, nu risca nimic din toate acestea. El nu putea fi interzis la publicare sau nu i se puteau refuza tirajele de masă, din moment ce nu publicase, încă, nimic. El era modest, nu-i trebuia vilă, părea hotărât să-şi trăiască toată viaţa în Ţiglina 6. Iar de pedepsit cu trimisul la munca de jos, nici asta nu s-ar fi putut, el lucrând deja la ADP. Biografilor săi le stătea pe limbă să-i spună Autorului că, în cazul că zvonul acela despre încălzirea globală ar fi fost adevărat, umplerea acelui caiet ar fi fost aur, un fel de alchimie a plumbului din titlu. Dar, după cum s-a mai spus, deontologia biografului îi interzice amestecul, de orice fel, în viaţa şi opera autorului studiat. La fel ca un cititor obiectiv de contoare, el nu avea voie să şi citească indexul consumului de lumină şi, în acelaşi timp, să bage o bucată de film fotografic în el, ca să-i încetinească avansul.
 
Încărcaţi de astfel de întrebări - majoritatea rămase fără răspunsuri -, biografii Autorului se mângâiau cu gândul că munca lor era doar la început, cum la început era şi cariera literară a Autorului. Ştiau că nerăbdarea nu e bună: nici la fotbal, nici la însurătoare. De aceea aşteptau răbdători, cum aştepta răbdător şi Autorul, nunta. Pentru că, dacă peste celelalte personaje plana incertitudinea în privinţa rolului pe care îl vor juca în viaţa şi în cărţile Autorului, în privinţa Retei nu exista pentru nimeni niciun dubiu: ea avea să-i fie, veşnic, muză, aşa cum îi fusese şi în noaptea primei sale creaţii. Avea să-i fie şi soţie, şi sfetnic, şi primul critic literar, şi părtaşă la gloria literară care abia aştepta să-l ia sau, mai bine zis, să-i ia, pe aripile ei. Şi să-i poarte departe, departe, din Ţiglina 6, prin întreg sectorul. Şi apoi, prin întreaga capitală. Şi, de ce nu, prin toată ţara, care avea să se mândrească cu el, Autorul.