Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Autorul

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul 6 - Cum se scrie o carte (partea a II-a)


Laurenţiu Orăşanu

01.02.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mai trăsese el o concluzie, în privinţa finalurilor. În mai toate cărţile, pe ultimele pagini, uneori chiar în ultimele rânduri, se întâmplau o groază de chestii. Murea personajul principal sau izbucnea o revoluţie care schimba totul; se căsătoreau unii care se căutaseră toată viaţa prin paginile cărţii; era inaugurat un combinat la care munciseră cu avânt soldaţii în termen şi studenţii de la arte plastice; şi tot felul din lucruri din astea, la care cititorul nu prea se aştepta. După ce bătuse câmpii pe sute de pagini, autorul îi dădea cititorului, la sfârşit, lovitura de graţie. Ca un penalti venit în minutul 90 sau în ultimul minut de prelungiri, într-un meci în care scorul se încăpăţânase să fie, până atunci, 0-0. Un deznodământ care poate nu convine fiecărui cititor, dar cu care el e încărcat în momentul în care închide cartea şi la care se gândeşte mult timp după aceea. Se gândeşte la acel sfârşit, îl suceşte pe toate părţile, uitând că are de bătut covoarele sau de rezolvat cinci probleme din Ţiţeica, ediţia a VII-a, cartonată, sau că are şedinţă de producţie la bodega de lângă fabrică. Aşa i se întâmplase şi lui, când citise sfârşitul aventurilor cireşarilor. Ar fi preferat ca autorul Constantin Chiriţă să le continue seria, să-i ducă la facultate, să-i facă pe eroii săi ingineri sau economişti sau doctori, şi să nu-şi lase cititorii aşa, baltă, ca să-şi dea cu presupusul în privinţa viitorului lor.
 
Dar, constata el, pe de altă parte, autorul era suveran, şi orice sfârşit, orice deznodământ ar imagina el, Autorul, sau oricare alt cititor, sfârşitul adevărat, acela care va fi reluat la re-editări, acela pe care îl vor povesti cei care au citit deja cartea respectivă celor care n-au citit-o încă, era cel imaginat, ticluit de autorul respectiv. Singurul care conta. Că autorul avusese în vedere, încă de când se apucase să scrie, acel sfârşit, sau că ideea acelui sfârşit îi venise pe parcurs, scriind, nici asta nu conta.
 
Îi era greu, imposibil chiar să-şi imagineze ce simţise autorul când scrisese o anumită carte. Şi asta nu aşa, în general, ci la fiecare pagină din carte. Poate că, în cazul versurilor, lucrurile erau mai simple şi se putea ghici. Dacă era vorba de o poezie de dragoste, nu se poate ca autorul, poetul respectiv, să nu fi fost îndrăgostit. Iubea, ea era departe, codrul aproape, plopul foşnea, luna strălucea pe cer, rândunelele se duceau în treaba lor, că era toamnă şi venea bruma, hop şi poezia de dragoste. Sau, dacă era o poezie patriotică, era clar că poetul aştepta cu emoţie al nu-ştiu-câtelea congres al partidului şi imediat descria, în strofe cât mai multe, drumul luminos deschis de clasa muncitoare, aliată cu ţărănimea, prin munţii şi văile patriei noastre. Câte unul mai pomenea şi de intelectualitate, dar nu era în stare să precizeze ce anume făcuse ea şi la care tunel sau hidrocentrală pusese ea umărul. Sau pixul.
 
Aşadar, în cazul poeziei, sentimentele cu care poetul scria versurile respective erau cât de cât clare. Uneori, mai clare chiar decât versurile. La proză însă, concluziile nu erau uşor de tras. Era de bănuit că un autor, atunci când scrisese cartea, ţinuse cu personajele pozitive. Niciodată nu ai fi citit într-o carte că Ileana Cosânzeana avea rochia şleampătă sau necălcată. Poate doar Tică, din Cireşarii, umbla uneori cu cravata de pionier legată strâmb la gât. Dar ceilalţi, grijulii, sesizaţi de autor, i-o îndreptau imediat. Nu era secretar de partid care să nu îşi dea sufletul, zi şi noapte, pentru ca planul să fie îndeplinit, duşmanul de clasă prins şi morala comunistă instaurată în toate vestiarele fabricilor şi în fiecare căsnicie a lucrătorilor din subordine. Toţi secretarii de partid erau realeşi în funcţie şi se bucurau de simpatia colegilor şi, mai ales, de simpatia autorului. Oare nu cumva fiecare autor visase să fie secretar de partid într-o cooperativă de producţie sau într-o uzină care nu-şi făcea planul, şi pe care el, secretarul - sau autorul - să o aducă, prin eforturi uriaşe şi muncă de lămurire, de la om la om, la nivelul de fruntaşă pe ramură?
 
Dar, dacă finalul unei cărţi era atât de important, ca un zar de fugă la table sau ca ultimul tramvai care te mai putea scoate, noaptea, din Ferentari, oare prima pagină a unei cărţi nu era şi ea decisivă? Spre deosebire de fotbal, se gândea Autorul, unde nu se întâmplă mai nimic în primul minut de joc, prima pagină e cârligul, nada parfumată, apetisantă, întinsă de autor cititorului, pentru a-l face să cumpere cartea. Începutul unei cărţi era aşadar tot atât de important ca şi sfârşitul ei. Ca pilonii unui pod suspendat, fără de care podul nu s-ar fi putut ţine deasupra apelor, tulburate sau nu. Ca nişte extra-coperţi, care nu lăsau paginile cărţii să se risipească în bătaia vânturilor.
 
Observase că, în multe cazuri, prima pagină sau primele paragrafe nu anunţau prin nimic ce va urma. Autorii filosofau asupra condiţiei umane sau asupra epocii sau asupra asupririi la care erau supuşi supuşii celui sus-pus, şi asta pe un ton neutru, fără să-şi dea în vileag intenţiile, fără să precizeze cine era cel despre care spuneau că se bărbiereşte pe primele rânduri sau care trage la vâsle într-o barcă pe lacul Cişmigiu în primele 50 pagini. Abia pe urmă, după ce dădeai prima pagină sau primele 50 pagini, abia după aceea aflai cine era cel despre care scria autorul.
 
Pe autor nu-l interesa dacă tu, cititorul, navigai în ceaţă atâta timp, fără să ştii cine trage, de fapt, la vâsle. El, ca autor, când va scrie, nu va face aşa. Va spune clar, încă din primele rânduri, că Vasile Ionaşcu sau Virgil Piuaru sau cum îşi va numi el personajul, ieşise la pescuit, fără permis, dar cu dinamită, şi îi va da de înţeles cititorului că sfârşitul nu putea fi decât unul: barca va sări în aer în momentul aprinderii fitilului dinamitei. Surprizele le va presăra pe parcurs. Cerul fiind înnorat, luna plină nu luminează cele câteva mine rămase din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care barca le atinge. Vasile, sau Virgil, scapă însă numai cu un cucui pe care îl capătă în momentul când, înjurând minele şi administraţia parcului şi lacului, se ridică în barcă tocmai când trece pe sub podul din mijlocul lacului. La lumina lanternei, pe care o freacă, alternativ, cum îşi freacă şi cucuiul, pescarul său vede un peşte şi două fete care îi fac semne prietenoase de pe mal. Fetele par dinamită, dar el are deja destulă în barcă. Chiar prea multă, dacă ar fi să socotească şi palinca primită de la văru-său din Zalău, împreună cu rugămintea de a-i ţine fata în gazdă până va intra la facultate. Adică vreo doi-trei ani, că dă la Medicină. Se ştie că somnul e cel mai liniştit peşte - va filosofa el, ca să nu se lase mai prejos faţă de autori ca Bujor Nedelcovici sau Mihail Sadoveanu - dar tocmai în noaptea aceea şi tocmai pe acel lac din parcul cu acelaşi nume, un somn nu avea somn şi, dând din coadă, pune în pericol de răsturnare barca şi periclitează continuarea expediţiei nocturne şi desfăşurarea cărţii.
 
Aici va interveni el, Autorul, reechilibrând barca şi prinzând legătura de dinamită - care era pe punctul să zboare în apă - astfel ca sfârşitul cărţii sau povestirii aceleia pescăreşti să fie cel dorit de el, adică explozia dinamitei în momentul când îşi aprinde o ţigară, şi nu sfârşitul la care împingea somnul acela leneş, băgându-şi coada. Sfârşitul va fi moralizator: aşa îl vedea el, astfel ca alţi pescari, citind cartea, să se înveţe minte să mai pescuiască ilegal, cu dinamită, pe lacul Cişmigiu, şi încă într-o noapte întunecată. Trebuia să se mai gândească dacă în explozie vor pieri şi somnul acela obraznic, şi peştele de pe mal, împreună cu fetele lui, zburând în aer ca două paraşute, sau vor dispărea numai pescarul Vasile, sau Virgil, fitilul, dinamita, barca, sticla de palincă şi podul care îi făcuse pescarului cucuiul.
 
Până în acel moment, martori pasivi ai căutărilor Autorului, înţelegători faţă de concluziile lui privind modul în care se scrie o carte, biografii săi se burzuluiră. Somn în lacul Cişmigiu? Şi încă un somn mare, capabil să răstoarne o barcă? Cine o să înghită un somn ca ăsta? Hotărât lucru, Autorul ăsta nici nu începuse bine să scrie şi avea nişte idei aiurea. Tot ce puteau spera ei, ca biografi şi critici ai operei sale, era o maturizare a tematicii scrierilor sale. O orientare spre teme majore, cum ar fi războiul, pacea, dragostea, divorţul, conflictul între generaţii sau fotbalul. Pescuitul într-un lac în care până şi scăldatul era interzis, cu metode nepermise (dinamită) şi sub acoperirea întunericului, ca borfaşii, nu era deloc moralizator. Nici generaţiile tinere, nici cele mai vârstnice, nici măcar braconierii nu aveau nimic de învăţat din această istorisire.
 
Altceva ar fi fost ca întâmplarea să aibă loc pe un lac uriaş, scăpat ca prin minune de la desecare, învolburat de furtună, cu un pescar care se luptă cu un somn uriaş, pescuit cu râmă regulamentară, cu o undiţă din băţ de alun. Lupta aceasta s-ar fi putut întinde pe sute de pagini, sfârşindu-se, evident, cu victoria forţelor binelui. Adică, pescarul respectiv, epuizat, după trei zile de luptă şi 13 ture de lac, va trage barca la mal şi va preda la cherhanaua statului somnul acela record, de 124,5 kg, cu care se va poza şeful cherhanalei şi pentru care el, pescarul, va primi steguleţul de fruntaş la pescuit pe săptămâna respectivă, o penalizare pentru stricăciunile produse bărcii şi două absenţe nemotivate de la lucru.
 
Pentru biografii Autorului, această posibilă carte a lui, poate chiar prima sa carte, ar fi fost plină de originalitate. Lacul şi peştele adus întreg la mal erau noutăţi într-o literatură saturată de poveşti pescăreşti. Lacul - pentru că în lacuri nu trăiesc rechini. Şi, nefiind rechini, somnul e adus întreg la cherhana. Nu numai capul şi scheletul uriaş, singurele mărturii ale luptei pe viaţă şi pe moarte date de un bătrân pescar, într-o altă carte. E drept că bătrânul din acea carte se luptase, zile întregi, şi cu peştele uriaş, şi cu o mare înfuriată de furtună. Dar furtuna era uşor de creat şi pe lac. Autorul putea să pretindă că lacul era bântuit de furtuna creată de inspecţia de la Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, inspecţie venită să cerceteze diminuarea dramatică a fondului piscicol prin pescuitul ilegal, cu dinamită.
 
Întrebarea era dacă o astfel de carte, plină de mesaje şi învăţăminte, ar fi putut lua Premiul Nobel pentru Literatură. Autorul nu se gândea la acest premiu, pentru că bănuia că se decerna numai autorilor străini. Nu îl câştigase niciun autor român. Întrebarea şi-o puneau, însă, biografii săi. Ei ştiau că, teoretic, şi un autor român poate primi Premiul Nobel. Cu o singură condiţie: să fie propus. Or, aici se împotmoleau, de fiecare dată, lucrurile. Era de-ajuns ca un autor să fie propus, pentru ca toţi ceilalţi să sară ca arşi: de ce el, şi nu eu? În câte acţiuni de culturalizare a satelor a fost el? De câte ori a luat cuvântul la adunarea scriitorilor pe sector sau pe judeţ? Câte articole omagiale a scris în ianuarie? Dar articole mobilizatoare în perioada însămânţărilor de toamnă sau a recoltării? Cum rămânea cu datoria respectivului la Fondul literar? Dar cu verişoara naşului său de cununie, plecată în Ungaria şi stabilită, nu pe malul Balatonului, ci pe malul lacului Erie? Dar cu nevastă-sa, care ştiau ei pe unde se dezbrăca, dar nu ştiau din ce pachete se îmbrăca, pentru că nu avea pe ea obişnuitele ţoale de doi bani aduse de vaporeni de prin super-marketurile portuare? Autorii români ajunseseră să se roage să nu-i vină vreunuia ideea să-i propună la un astfel de premiu. În astfel de cazuri, editurile începeau să le refuze cărţile, revistele literare publicau critici tăioase la cărţile pe care le lăudaseră până atunci, erau tăiaţi sistematic de la deplasările în Uniunea Sovietică sau la Rusciuc şi primeau bilete la Neptun numai în lunile octombrie-aprilie.
 
Poate că mai puţin riscant decât Premiul Nobel pentru Literatură ar fi fost Premiul Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor din România. La o asemenea captură - somnul acela uriaş pescuit cu mijloace perfect regulamentare şi cu abilitate, adus la ţărm şi predat statului cu acte în regulă -, obţinerea acelui premiu n-ar fi întâmpinat nicio obiecţiune. Toate cele 112 referate necesare în acest caz ar fi primit avizele necesare - cu uşurinţă şi fără plocoanele obişnuite. Iar dacă, în mod cu totul întâmplător, cineva ar fi răspândit vorba că somnul din cartea Autorului era tocmai acel somn de moarte din care trebuie să se deştepte tot românul în cântecul acela care nu mai era interzis, atunci meritele Autorului ar fi fost imediat recunoscute, el putându-se considera deja decorat cu ordinul Meritul Cultural, împreună cu ordinul Meritul Sportiv.
 
Nici povestea dinastiei Hăţiş n-ar fi fost o idee rea, gândeau biografii Autorului. Conţinând, implicit, o contestare a legitimităţii dinastiei de Hohenzolern la tronul României, povestea aceasta ar fi avut mari şanse să treacă prin furcile nevăzute, dar ascuţite, ale cenzurii. Persiflarea lui Uscatu, nepot de ilegalist, ar fi putut fi atenuată de Autor la sfaturile absolut dezinteresate ale redactorului de carte, astfel încât să pară mai mult atitudinea răuvoitoare a unui aspirant la tron, adică a lui Ferdinand al III-lea, sau invidia celor care locuiau la bloc, faţă de cel care locuia în vilă, şi nu atitudinea Autorului. Tinerii pionieri, colegii Ferditreiului, plini de optimism, păreau gata întotdeauna să devină, la momentul oportun, noua clasa conducătoare a României, ceea ce trecea pe planul doi, invizibil cenzurii, ideea de restauraţie. Iar faptul că un copil de măturător din Piaţa 7 Noiembrie, fostă Domenii, putea să ajungă în fruntea României, nu afecta prea mult legitimitatea unui cizmar împins la putere de clasa lui muncitoare.
 
Cele două poveşti, una pescărească, alta vânătorească, îi făceau pe biografii Autorului să ghicească în el un nou Turgheniev, un nou Sadoveanu. Poate că nu era deloc deplasat gândul Autorului de a se vedea cocoţat, într-o zi, chiar şi postum, în spaţiul liber de lângă autorul Mihail Sadoveanu. Biografii erau gata să pună şi ei umărul, sau umerii, pe care Autorul să se cocoaţe până acolo, în ramă, sub geam. Acolo, în clasa în care alţi elevi, când vor ajunge la vârsta lui, vor visa să ajungă autori, atrăgând atenţia altor generaţii de biografi, gata să pună umărul la ridicarea lor pe scara literaturii române.
 
Dar, revenind cu picioarele pe pământ, biografii aceştia, ai Autorului, trebuiau să accepte că el, Autorul, nu începuse să scrie, ci doar trăgea concluzii, citind cărţile altora, despre cum se scrie o carte. Cu aceste concluzii, ei, biografii, erau în mare parte de acord. Dar, era un mare dar aici. Nici ei, nici Autorul nu aveau cum să fie siguri că el avea acest dar. În concluziile Autorului, darul de a scrie nu apărea niciunde. Iar marele dar al biografilor era că puteai să ai o idee, să scrii dialogul cu liniuţă, să imaginezi, să ai un conflict, să conturezi bine personajele, să abordezi o temă majoră şi să ai grijă de toate regulile de punctuaţie şi de cele gramaticale, şi totuşi să nu îţi iasă o carte bună. Respectând în cele mai mici detalii reţeta unei mâncări, sau a unei prăjituri, nu ajungi neapărat să pui pe masă o mâncare sau o prăjitură digerabilă. Cam aşa era şi cu literatura. Nemaipunând la socoteală că nici nu ştiai, ca autor, cine se va aşeza la masă, cine va gusta din cartea respectivă. Unui cititor căruia nu-i place peştele, o eventuală carte despre un pescar şi somnul lui uriaş îi va întoarce maţele pe dos. Un republican convins va fi indignat de pretenţiile absurde ale dinastiei Hăţiş de a încăleca din nou bietul popor român, printr-o nouă descălecare, pentru a-i suge sângele, atâta cât îi rămăsese după repetatele donări la care se dusese ca voluntar pentru masa gratuită de după şi pentru cele două zile libere. Cititorul era acel oaspete care îţi vine pe neaşteptate la masă şi ale cărui gusturi culinare nu le cunoşti, dar care trebuie satisfăcut, ghiftuit, astfel ca să mai vină şi altă dată şi să smulgă din raft următoarea ta carte. Să saliveze, ca şi câinele lui Pavlov, îndată ce îi vede coperta la lumina becului din vitrina librăriei. Să doarmă acolo, la uşa librăriei, şi să aştepte înfrigurat ora deschiderii, ca să fie sigur că o va putea cumpăra a doua zi. Să nu bea apă, să nu meargă la serviciu sau la şcoală sau la facultate sau la amantă, până ce nu o va fi citit.
 
Aşadar, nu exista o reţetă pentru a scrie o carte - degeaba o căuta Autorul. Şi nu exista vreo şcoală care să încerce să vină cu astfel de reţete. Existase o şcoală, o ştiau biografii, o Şcoală de Literatură, dar se închisese demult. Organele care o creaseră se convinseseră şi ele că nu-şi atinseseră scopul: şcoala aceasta nu produsese grupuri compacte de absolvenţi-scriitori, aşa cum ieşeau din şcolile de arhitecţi sau de maiştri sau de tipografi. Absolvenţii ei, deşi învăţaseră toţi acelaşi lucru de la maestrul Sadoveanu, adică să nu pună virgulă între subiect şi predicat, nu scriau la fel. Unii scriau poezie, alţii scriau proză, iar câţiva scriau rapoarte despre cei care scriau poezie sau proză. Şcoala aceasta nu reuşise să-i facă să gândească la fel. Adică, dacă le-ai fi dat ca temă povestea cu pescarul şi somnul, te-ai fi aşteptat ca toţi s-o scrie la fel, ca la o teză. Dar, de fapt, ai fi constatat că nicio lucrare nu ar fi semănat cu alta. În una peştele ar fi fost somn, în alta - crap fitofag. Peştele ar fi avut ba 12,5 m, ba 23,71 m, ba 15 metri fix. Doar un scriitor ar fi sărit capra, bătând orice concurent, scriind că peştele era incomensurabil, fiind mai lung decât ruleta cu care s-a încercat măsurarea lui. Undiţă de alun într-o lucrare, în alta - undiţă de aliaj de titaniu, cu mulinetă. Într-un caz, pescar din tată în fiu ca şef al cherhanalei, în altul, un fost activist de raion, trimis la munca de baltă pentru că înşelase încrederea pe care şi-o puseseră în el tovarăşii şi nevastă-sa. Un scriitor mai culant, ieşit de pe banda rulantă a acelei şcoli, ar fi acordat pescarului, în final, Ordinul Muncii cu scutire 50% pe C.F.R., în timp ce un coleg de-al său, mai zgârcit, i-ar fi dat numai Meritul Pescăresc, fără nicio scutire, cu obligaţia de a respecta întocmai perioadele de prohibiţie a pescuitului.
 
Ceea ce îi bucura pe toţi biografii, în această căutare browniană a Autorului, era faptul că lui îi plăcea acţiunea. Îi plăcea acţiunea într-o carte, nu aşa, acţiunea în general. Văzuseră doar că nu prea alerga la fotbal, nu era activ la ore, nu se îmbulzea să bată covoarele sau să ajute bătrânicile din Ţiglina 6 să treacă strada. Astfel că, sperau biografii, şi cărţile pe care le va scrie vor fi cărţi de acţiune, de genul celor pe care le citise şi care îi plăcuseră. Pentru ei avea să fie mult mai uşor să scrie despre ele, să repovestească, pe scurt, ce se întâmplă în cărţile acelea. Mult mai uşor decât la autorii în cărţile cărora nu se întâmplă nimic, pe zeci de pagini. Sau în care, pe sute de pagini, se plimbă o muscă pe perete. Oricât de multă bunăvoinţă ar avea ei, oricâtă imaginaţie, nu poţi să scrii un comentariu atrăgător despre o carte în care nu e vorba despre altceva decât despre musca aceea plimbându-se pe un perete. Scrii despre zugrăveală, că e calcio-vecchio sau că e lavabilă, scrii despre urmele lăsate de muscă, evident pe acel perete, despre orizontul ei îngust, dar ce altceva poţi scrie? Cu ce umpli paginile prefeţei sau cronicii la acea carte? Cu ce bani plăteşti ratele la apartament sau la Dacia? Cum mai cumperi haine de blană sintetică sau cizme din sky pentru nevastă, sau ţigări Kent şi ness de la vaporeni? Să ajungi să fumezi, Doamne-fereşte, Amiral sau Snagov, iar nevasta să se încalţe de la "Pionierul", numai pentru că autorul de care te ocupi plimbă musca pe perete?
 
Pe unii aşteptarea îi omoară, pe alţii îi chinuie doar. Rămân prea puţini cei care, aşteptând, îşi fac de lucru gândindu-se. Cei mai mulţi stau cu ochii lipiţi de ceas, făcând astfel aşteptarea şi mai greu de suportat. Autorul, obiectul studiului lor, acţiona diferit aşteptând cele două evenimente pe care viitorul i le pusese în faţă ca pe cele două cărămizi ale porţii de pe terenul de fotbal de la "Troiţă": prima carte şi căsătoria cu Reta.
 
La scrierea primei cărţi se gândea tot timpul, analiza, trăgea concluzii, anticipa, era totul în regulă. Se pregătea - chiar dacă nu scria niciun rând. Simţea într-un fel, poate instinctiv, ceea ce biografii săi experimentaţi ştiau foarte bine: că prima carte nu e întotdeauna o încercare decisivă. Ca şi în cazul multor altor autori, prima carte putea să fie un rateu. Dacă autorul respectiv va avea succes cu următoarele cărţi, ei, biografii, puteau foarte bine să o treacă sub tăcere în monografiile lor, adică ale autorului respectiv. Sau să o menţioneze doar la capitolul Primele încercări literare.
 
Dar, la celălalt eveniment, la nuntă, Autorul nu se gândea mai deloc. Îşi făcuse el costumul de ginerică, de comandă, la două rânduri, asortase la el pantofi buni, din cei de 298 lei, şi o cămaşă Braincof Brăila, garantată pentru maximum trei spălări, dar la toate acestea se gândise mai puţin, lăsându-se pe mâna Retei şi a doamnei Zidaru. Probele se desfăşurau în dormitorul familiei Zidaru şi ţineau ore întregi. Reta, exigentă, nu-l lăsa din mâini până când nu era pe deplin satisfăcută. Aşadar, pe de o parte, gânduri răsucite pe toate părţile şi totală inacţiune, în aşteptarea primei cărţi. Şi nici măcar o ezitare, niciun gând care să-l facă să se întoarcă, nici măcar o încercare de a ghici cum va fi viaţa lui alături de cea care urma să-i aducă aminte toată viaţa de cartea lui Alexandre Dumas de pe noptiera lui Uscatu. În ceea ce privea nunta şi căsătoria cu Reta, gândurile lăsau locul acţiunii.
 
E drept că, în cazul căsătoriei, nu trebuise să caute subiectul, ca în cazul cărţii: Reta venise cu subiectul început, nu mai era nimic de făcut. Iar dacă prima carte ar fi fost povestea pescarului şi a somnului său, sau povestea dinastiei Hăţiş, nu se ştie dacă alţi autori l-ar fi invidiat pentru acea carte. În schimb, toată lumea din Ţiglina 6 era invidioasă pentru norocul care dăduse peste el sub formele unei fete care nu mai erau demult necunoscute bărbaţilor din acelaşi cartier şi din împrejurimi. Invidia ar fi fost şi mai mare dacă s-ar fi ştiut că, într-un fel, o câştigase la cărţi. Faptul însă era ca şi consumat şi, uitându-se la burta Retei, care se rotunjea pe zi ce trecea, invidioşilor nu le rămânea altceva decât să se laude că Autorul răsfoia pagini pe care ei le citiseră demult, şi că, până la proba contrarie, nu îl vedeau scriind vreo pagină memorabilă, pe care Reta s-o ţină minte şi s-o recitească mereu, seară de seară, refuzând să citească orice altceva.
 
Invidioşii se înşelau. Se înşelau, pentru că dacă el, Autorul, se gândea tot timpul numai la felul în care se scrie o carte, Reta era cea care îl învăţa, zi de zi, cu un talent pedagogic deosebit, cum se face fericită o femeie. Rolurile erau distribuite clar. Reta nu va încerca să scrie cărţi, nu va râvni la gloria literară, nu va citi decât cărţile Autorului. Va prelua şi rolul mamei Autorului, cârpindu-i ciorapii. Îi va aduce papucii când el, Autorul, va veni obosit şi mort de foame de la lucru. Va găti ciorba lui preferată - de perişoare, cu borş, nu cu sare de lămâie. Va pregăti, devotată, tot ce trebuia pentru ca o lansare de carte să iasă bine: sandvişuri, fursecuri şi zâmbete pentru criticii şi biografii cei mai duri şi mai încruntaţi. Iar el, Autorul, va avea în Reta sursa permanentă de inspiraţie pentru personajele feminine ale cărţilor pe care le va scrie: complicată, voluntară, sigură pe ea, cu faţă de păpuşă şi corp de curtezană. Într-un cuvânt, perfecţiunea căutată de toţi autorii din lume, dacă făcea abstracţie de lipsa ei de noroc la pocher, într-o anumită seară, şi după două-trei păhărele din vişinata lui Uscatu.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer