Vă invităm să citiţi un interviu realizat de Raul Coldea cu regizorul spectacolului, Dragoş Alexandru Muşoiu.
Dragoş Alexandru Muşoiu. (foto Laurenţiu Stere)
Raul Coldea: Salut Dragoş! Eşti a doua oară la Reactor, bine ai revenit! Cum te simţi acum, să te întorci? Cum a fost prima experienţă şi ce s-a schimbat acum?
Dragoş Alexandru Muşoiu: Bine v-am regăsit! Cred că am zis-o tuturor oamenilor cu care am intrat în contact: mi-e mult mai bine a doua oară, m-am simţit mult mai în siguranţă. Prima oară (pentru regia la spectacolul M.I.S.A.PĂRUT - nota LiterNet) eu am trăit nişte anxietăţi la Reactor. O dată pentru că natura proiectului era alta decât a celorlalte în care lucrasem până atunci, nu ştiam la ce să mă aştept. Într-un fel, crezusem că ce am propus eu era foarte în specificul Reactorului şi ca proces de lucru şi ca demers, dar de fapt mi-am dat seama că nu era neapărat ceva cu care oamenii de aici să fie obişnuiţi. Mi-am dat seama că, într-un timp foarte scurt, trebuia să avem trei etape diferite, una de documentare, una de generare a textului şi una de repetiţii. Şi asta mi-a adus nişte panici. Apoi, cred că a fost primul meu proiect independent, deşi eu am simţit că am producător şi condiţii de lucru asemănătoare cu cele din alte teatre. Dar am observat că sunt lucruri diferite: ca atmosferă, ca vibe, ca presiune pusă asupra ta, ca libertate pe care o ai în a încerca lucruri. Dar, mă rog, în punctul ăla mai degrabă îmi crea o anxietate decât să conştientizez privilegiul care mi se oferă.
Şi da, a doua oară a fost altfel. Eu cred foarte tare în a doua şansă, a doua întâlnire, în orice tip de relaţie. M-am simţit mult mai ca acasă, am ştiut care e repertoriul Reactorului, cu ce vin eu în acest repertoriu şi lucrurile astea mi-au dat o siguranţă în proces. Deci da, m-am simţit foarte-foarte bine a doua oară.
R.C.: Legat de prezenţa ta în procesul proiectului Drama 5? Cum s-a întâmplat?
D.A.M.: Onest-onest, după prima colaborare cu Reactorul s-a vorbit despre o a doua şi atunci mi s-au oferit nişte variante de proiecte în cadrul cărora să lucrez. Şi una din variantele care mi s-au propus a fost Drama 5.
Cumva, eu am avut nenorocul sau norocul să am contact şi cu alte concursuri de dramaturgie organizate de alte teatre, care mi s-au părut foarte... deznădăjduitoare, într-un fel. Adică mi s-a părut că nu suntem capabili să generăm, sau că ele nu decurg bine. Cele mai multe concursuri vizează texte gata scrise şi mi se pare că în 2018 oamenii nu se pun la birou să scrie o piesă, ci scriu pe necesităţile unui proiect, într-un context în care au de ce să scrie. Şi cumva ştiam că Drama 5 funcţionează altfel, că se pleacă de la o idee şi se oferă un cadru în care oamenii ăia să îşi dezvolte, într-un ritm organizat, cu nişte mentori, nişte texte. Şi am zis că, indiferent care va fi outcome-ul rezidenţei din 2018, girez concursul cumva, ca încredere. Cam aşa s-a întâmplat, am ales Drama 5 şi mi se pare că am avut noroc de o ediţie bună, m-am gândit serios la cel puţin trei din cinci propuneri, ceea ce mi se pare un procentaj mai mult decât bun.
R.C.:Şi cum ai ales? Ce te-a atras la textul Mariei Manolescu?
D.A.M.: Mi s-a părut că textul Mariei, din toate textele generate de acest Drama 5, mi-e cel mai apropiat ca teatralitate pe care o propune, ca mecanism de scriere, ca poveste, e unul din textele care mizează pe poveste. Şi am considerat că e un text aproape impecabil, am avut senzaţia când l-am citit că parcă a fost scris dintr-una. Genul ăsta de chestii sunt rare şi trebuie celebrate. Nu aveam încă un raport super-intens cu textul în momentul alegerii. S-a întâmplat ca, ulterior - chiar şi în momentul ăsta, să descopăr tot felul de nuanţe care să îmi confirme că textul e flawless.
Sunt două variabile importante pe care le urmăresc la un text, eu fiind un regizor de text. O dată, e vorba de calitatea scriiturii - şi aici mă refer la mecanismele scenelor, la structurile mari şi la ce estetică poate rezulta în spectacol pe baza textului respectiv. Şi apoi, contentul. Adică, efectiv ce spune textul. Şi în raport cu Micul nostru centenar, eu am fost satisfăcut pe ambele paliere.
Uite, o chestie care îmi confirmă că textul e foarte bun: nu simt nevoia să îl tai în niciun fel, nu simt nevoia să se rescrie anumite lucruri, e impresia aia că în momentul în care s-a pus ultimul punct acolo, s-a pus realmente ultimul punct. Sper ca textul ăsta să aibă parte de multe montări şi cumva sunt sigur că aşa va fi. Şi o să le văd. Sunt convins că vor fi diferite de a mea.
<Credit: Mihai Stanciu, design Dutzu&BOLD
R.C.: Şi dacă e să ne oprim asupra conţinutului? Despre ce e textul?
D.A.M.: Este o parabolă a României la centenar, spusă prin prisma unui centenar de familie românească. Trebuie să recunosc că, iniţial, m-a tentat tare ideea de a vorbi despre România la centenar în anul 2018. S-a generat un text bun şi nu ai cum să ocoleşti chestia asta. Dar, între timp, a devenit altceva pentru mine. Tot repetând şi petrecând ceva timp cu textul, a devenit mult mai mult despre familie într-un fel sau altul. Eu nu stăpânesc România ca întreg, mie nu mi-e clar care e trecutul istoric al acestei ţări, nu am săpat foarte mult, nu îmi dau seama pe ce premise s-a construit statul ăsta în cei o sută de ani, nu cred că sunt super conştient de care sunt relaţiile românilor cu trecutul şi cu viitorul lor, dar pot să văd din perspectiva asta a familiei felul în care ne uităm în urmă şi cum ne uităm înainte. Şi mi se pare că textul propune o reconciliere a noastră cu trecutul, sau o judecată un pic mai puţin drastică a părinţilor noştri, a bunicilor noştri, a străbunicilor noştri şi readuce un awareness asupra faptului că, oricât de mult încercăm în prezent să evităm judecăţile viitoare, tot vom fi supuşi lor. Şi cred că ne putem raporta mulţi la asta, când mergem acasă ni se pare că tot ce fac părinţii noştri este greşit, că tot ce au făcut vreodată este greşit, că ceea ce facem noi este corect şi că, eventual, copiii noştri se vor gândi altfel la noi. Ceea ce cred tot mai mult că nu se va întâmpla. Mi se pare că textul surprinde foarte bine, cu umor, lucrurile astea.
Apoi, cuvântul ăsta, centenar, îţi creează o imagine di grande, aşa. Şi în peisajul cultural s-au încercat chestii grandioase în anul centenarului. Nu ştiu, s-au amenajat chestii în pieţe publice şi la Palatul Culturii de nu ştiu unde şi la muzeul nu-ştiu-care. Şi mi se pare că atât titlul, cât şi contextul, creează premisele unei atenţii sporite. Faptul că e un mic centenar, într-un mic teatru, anulează din start ideea de pişcot şi şampanie şi creează un alt tip de expectativă.
R.C.: Cum ziceai şi tu, se regăsesc în text tema familiei, tema centenarului, teme importante zilele astea...
D.A.M.: Da, mi se pare interesant faptul că în ziua referendumului (7 octombrie 2018) avem premiera unui spectacol despre o familie care pledează pentru uniune şi care, de fapt, e foarte dezbinată. Nu m-aş duce într-atât încât să spun că e un manifest pro sau contra familiei, că nu e. E foarte nuanţat. E şi cu foarte multă iubire, e şi cu foarte multă furie, e şi cu foarte multă ură... Mie mi-a plăcut mult fragmentul Mariei din descrierea evenimentului de Facebook. Mi se pare că surprinde foarte exact asta: vorbim despre unire, dar de fapt suntem foarte-foarte dezbinaţi. Unele lucruri trebuie construite, ca în orice fel de relaţie. Nu poţi să aştepţi ca ea să fie de la sine într-un fel, dacă îţi propui un tip de relaţie, trebuie să o construieşti şi să o întreţii.
Şi da, textul mai are o chestie foarte importantă când vorbim de familie. Sunt două personaje în extreme, o străbunică de 100 de ani şi un strănepot de 12, dar cei care nuanţează conflictul dintre trecut şi viitor sunt exact părinţii, personajele intermediare. Acolo sunt nuanţele cele mai abrupte şi grăitoare pe tema pe care o propune textul. Şi da, România ca o mare familie care se ceartă la ceas de sărbătoare, cum scrie Maria.
R.C.: Cum a fost colaborarea cu ceilalţi artişti din proiect? Ai lucrat pentru prima oară cu unii dintre ei.
D.A.M.: Am mai lucrat la M.I.S.A.PĂRUT cu scenografa Anda Pop şi cu muzicianul Danaga, dar dintre actori am lucrat cu toţi pentru prima oară. A fost o provocare la un moment dat şi o întrebare: ce distribuţie faci pe un astfel de text, care propune un personaj de 100 de ani şi unul de 12. Sunt două variante previzibile - una în care cauţi actorii cât mai aproape de vârstele respective şi una în care mergi pe convenţie. Şi mi-era clar că, administrativ, convenţia era cel mai la îndemână. Şi altminteri, cred că şi în altfel de condiţii tot pe convenţie aş fi mers. Mi se pare că nu e relevant cine ce vârstă are acolo, dar în schimb trebuie să găseşti un amestec energetic optim. Dacă sunt texte unde ai nevoie de voci pe care vrei să le omogenizezi, să ai oameni care să se asemene într-un fel, aici am căutat un fel de diversitate. Energetică, fizică, din toate punctele de vedere am încercat să fie cât mai pestriţi, cumva. Şi cred că, într-un fel sau altul, i-am găsit. Mie îmi face mare plăcere să lucrez cu ei şi de foarte multe ori nici nu simt nevoia vreunui tip de compoziţie. Felul în care se completează şi felul în care sunt puşi unul lângă altul îi face să funcţioneze just like that!
R.C.: Dacă există ceva ce aştepţi de la spectacolele tale să provoace în spectatori, care ar fi principalele lucruri?
D.A.M.: Îmi dau seama că îmi place mereu să merg împotriva contextelor în care sunt. Culmea este că în teatrele de stat îmi place mereu să provoc un pic. Nu îmi iese neapărat. Am făcut un text, de exemplu, care vorbeşte despre apariţia vibratorului şi e cu multă nuditate, sexualitate. Şi mă aşteptam ca lucrurile astea să scandalizeze un pic, să provoace. Nu s-a întâmplat, publicul s-a deschis foarte tare. Cred că cele mai mari controverse le-am stârnit cu un Beckett, culmea. Care a scos, realmente, zeci de oameni din sală. Erau nişte texte scurte, de anduranţă, ale lui Beckett - brilliant piesuţele - pentru care publicul din 2018 nu s-a dovedit a fi pregătit. Şi acum, la Reactor, fac un spectacol de teatru în adevăratul sens al cuvântului. În locul în care aş fi putut să fac orice altceva, fac cel mai clasic spectacol din toate câte are Reactorul în repertoriu.
R.C.: Da, sigur, cred că există peste tot - indiferent de cât de experimental e profilul unui spaţiu de teatru - multă lume care apreciază oricând o poveste bine scrisă, absolut corectă.
D.A.M.: Da, pe de o parte e greu să ne luptăm cu mecanismele de gândire pe care le dobândim în şcoală. Mi s-a întâmplat şi mie, dacă eram întrebat despre ce e textul, formulam răspunsul în termeni de comentariu de la Limba şi Literatura Română. Mulţi ani mi-a luat să pot să îmi articulez în termeni proprii despre ce e textul ăla. Am reuşit să fac asta şi acum încerc să ies din ce m-a învăţat facultatea. Din tot ce înseamnă structuri clasice, mecanisme comice, din tot ce înseamnă elemente de meşteşug ale acestei meserii. Care, pe de o parte, m-au super-ajutat de-a lungul timpului, dar de care am început să mă plictisesc deja. Adică mă gândesc că nu o să pot să repet o viaţă o serie de mecanisme, că nu mai îmi oferă satisfacţia de la început.
R.C.: Pe de altă parte, mă gândesc că e nevoie în arta contemporană să conceptualizăm şi să ne dăm deliruri şi aşa mai departe, dar că există o chestie basic undeva, că avem toţi nevoie de narativ şi de poveşti, de fapt.
D.A.M.: Dar vezi că, de fapt, toate spectacolele au poveste, problema e cum o decodifici şi cum faci ca din nişte cuvinte la întâmplare să se înţeleagă că e de fapt tot o poveste, dar că e spusă în alt fel. Mi se pare că avem nevoie de un fel de a înţelege că nu trebuie să cauţi mereu sensul.
Uite, ce m-a făcut prima oară să înţeleg non-naraţiunea a fost un spectacol de-al lui Castellucci care se numea Hey Girl, într-un FNT, care părea un delir total, nu avea nicio legătură cu ce ştiam eu despre teatru, ce vedeam eu la teatru. Şi undeva pe la jumătatea spectacolului a existat o imagine pe care eu am decodificat-o şi din momentul ăla le-am decodificat pe toate care au urmat. Şi în momentul în care am înţeles-o, am avut acelaşi tip de emoţie ca la o poveste, doar că a fost emoţia revelaţiei. Ştii? Am simţit emoţia pe care o simţi şi când asculţi un monolog dramatic bine scris şi bine spus.
Da, o imagine poate să îţi dea emoţia, tot poveste e.
R.C.: Şi o ultimă întrebare: cum te defineşti ca artist din punct de vedere politic? Şi ce tip de atitudine ar trebui să avem ca artişti la problemele care există în societate?
D.A.M.: Eu încerc ca pe scenă să nu spun alte chestii decât alea în care cred. Dacă eu cred că nu trebuie perpetuat un anume stereotip, o să fac tot posibilul să nu bag în spectacol un astfel de moment, doar pentru că ştiu că va produce râs. Atât pot să controlez. Orice pui acolo, transmite o memă culturală. Sunt conştient că reprezint nişte oameni, reprezint nişte categorii de oameni, dar încerc să nuanţez. Nu sunt atât de radical politic. Da, eu pot să diger umorul incorect politic, stand-up-ul nu ar exista fără el. Dar mi se pare că e tot într-o exorcizare şi gustul final trebuie să fie tot ăla al binelui. Mi se pare că poţi să râzi de nişte lucruri, dacă rămâne la final conştiinţa că e greşit să râzi de acele lucruri. Poţi să fii incorect politic prin artă, dacă ce laşi la final e că ceea ce ai făcut acolo e greşit.
Mi se pare că se propagă foarte-foarte repede aceste meme culturale. De exemplu, dacă spui că rochia de mireasă trebuie să fie albă, afirmaţia asta devine la un moment dat memă şi devine cultură. Şi mi se pare că aruncăm cu tot felul de meme de-astea şi că alimentăm ceea ce înseamnă cultura unei populaţii într-un anumit moment. Şi cultura, pe cât e de importantă, pe atât de nocivă poate să fie. Încerc tot felul de lucruri. Încerc să echilibrez scena prin prisma genului personajelor şi tot aşa. Sau să arăt mereu grotescul gândirii rasiste şi să fiu atent să nu o perpetuez. Să fiu atent la ce vrea textul ăla să spună, dacă spune chiar ceea ce spune sau dacă ochiul ăla din spate vrea să spună exact contrariul.
Apoi, în momentul în care o chestie e soluţionată, concluzionată, eu nu mai găsesc sensul în a lăsa finalul deschis. Dacă eu ştiu că unele lucruri sunt clare, nu vreau să perpetuez aceleaşi lucruri negative la nesfârşit.
Şi cred că trebuie să avem speranţă. Există, în Micul nostru centenar, două monoloage - unul al lui Toma şi unul al străbunicii, care mă emoţionează de fiecare dată. Şi da, cred că ăsta e primul meu spectacol cu happy end. Nu happy end în sensul ăla, dar e un final care trebuie să ne dea speranţă, mi se pare că trebuie să credem în continuare.
R.C.: Cu ce gânduri pleci de la Cluj, după acest proiect? Eşti cu speranţă, la fel ca spectacolul?
D.A.M.: Îmi asum, ca mantră, ultimele rânduri ale textului. Mi se pare că tot ce-şi poate asuma fiecare dintre noi este să facă ce poate mai bun ca lucrurile din el şi din jurul lui să funcţioneze. Dar, acuma ştii cum e. Fiecare are definiţii diferite ale binelui. Şi toată lumea a crezut că face bine până în momentul în care a făcut rău.