Constantin Popescu: Atenţia criticii mă obligă şi mă sperie

N-a absolvit o şcoală de film. N-a realizat pînă acum decît un scurtmetraj, Apartamentul, care a făcut însă senzaţie, fiind selecţionat şi premiat la festivaluri româneşti şi străine. A scris şi un roman, Mesteci şi respiri uşor, pentru care a fost nominalizat la Premiile Prometheus şi care s-a epuizat rapid. La 31 de ani, Constantin Popescu (Tică, aşa cum îi zic prietenii) spune că Lucian Pintilie a fost singurul său profesor.

Iulia Blaga: Te consideri mai mult scriitor sau mai mult regizor? Care dintre cele două profesii ocupă primul loc în sufletul tău?

Constantin Popescu: Mă simt bine în egală măsură şi în pielea scriitorului ce mă doresc a fi, dar şi ca regizor. În ambele ipostaze creezi o lume sau cel puţin o modelezi, o răstălmăceşti, o adulmeci şi o prezinţi în faţa publicului. Scrisul e însă aproape pe gratis, pe cînd scenariul, platoul te limitează. Îmi place să cred că sunt un regizor care se îndeletniceşte cu scrisul în imagini. Sau cu filmatul gîndurilor din spatele lor. Sau aşa ceva.

I.B.: E un handicap sau un privilegiu să nu fi studiat la o facultate de film?

C.P.: Nu sunt convins că e un handicap, dar sunt convins că nu e neapărat un privilegiu. Mi s-a întîmplat să mă găsesc în faţa unui impas, cel puţin din punct de vedere tehnic, şi să-mi fi dorit atunci să fi participat la cursul care mi-ar fi putut da un răspuns. Dar a fost alegerea mea să nu urmez facultatea de film şi nu-mi pare rău că am făcut alegerea asta.

I.B.: Cum ai fost primit de cercul tinerilor regizori care, cu o singură excepţie, Cristi Puiu, au absolvit UNATC-ul?

C.P.: Foarte bine, zic eu. Îi cunosc şi le respect foarte tare munca. M-au încurajat de la început şi s-au purtat foarte deschis, deşi iniţial au fost - normal - mai reticenţi. Însă nu m-am sfiit şi nu o să mă sfiesc nici de acum înainte să le cer un sfat, o părere, o mînă de ajutor. Sper s-o pot face şi eu pentru ei dacă va fi cazul.

I.B.: Cum ai ajuns totuşi la film după un master în filologie?

C.P.: Poate pentru că tatăl meu lucrează dintotdeauna în domeniu (n. red. - Constantin “Titi” Popescu, producător la Filmex). Că veni vorba, el a riscat cel mai mult acordîndu-mi încrederea. Mama este filolog, de aici mi se trag dorinţa de a studia limbi străine şi pasiunea pentru alte culturi. Ea e omul căruia îi datorez totul şi căruia îi dedic viaţa mea. Microbul filmului a avut, însă, de cîştigat. Am început să lucrez într-o companie de producţie de film - Filmex. Aşa a început totul.

I.B.: Apartamentul nu arată a film de debut. Are o eleganţă pe care nici filmele celor care au făcut UNATC ul n-o au, fără să însemne că ar fi mediocre. E alt fel de cinema.

C.P.: Cum spuneam, am început să lucrez într-o companie de producţie de film şi, după ceva ani de răbdare şi lucru în cadrul echipei de filmare, am avut norocul să-mi fie acceptat un scenariu la concursul CNC. Istorioara mi s-a părut interesantă, cu toate că era cunoscută (n-am avut aroganţa să pretind că n-a fost aşa). Dar mi-am dorit s-o regizez aşa cum mi-am închipuit că s-ar fi întîmplat. Atît. Restul a fost o perioadă nebună. Nici acum nu ştiu cum am făcut filmul, de ce am luat o decizie sau alta. În tot cazul, “şcoala” mea se bazează pe filmele pe care le-am văzut, pe anii în care am stat pe platouri, dar mai ales pe experienţa unor cineaşti care mi-au permis să stau în preajma lor. Toată viaţa o să-i mulţumesc domnului Lucian Pintilie, din ale cărui secrete am încercat să fur cît am putut. Este singurul profesor pe care l-am avut, cu toate că nu numai dumnealui m-a ajutat.

I.B.: Apartamentul s-a întors recent de la Valladolid, unde a făcut parte din competiţie. Cum a fost?

C.P.: A fost primit cu căldură, aplauze, rîsete. Chiar mi s-a părut că s-au distrat spaniolii. Festivalul mi s-a părut primitor şi mai relaxat faţă de altele, mai scorţoase, la care am fost. Filme bune. În rest, a plouat mult, chestie care mă deprimă întotdeauna.

I.B.: Filmul la care lucrezi acum va fi diferit de Apartamentul?

C.P.: Am terminat filmările la scurtmetrajul Canton, după scenariul lui Cristian Mungiu (scenariu ce face parte din volumul 7 scenarii, apărut la Editura LiterNet.ro). Nici o legătură cu Apartamentul. Poate doar realizarea: cît am putut de atent, de calm, de meticulos, cu atenţie, răbdare şi multă muncă. Cum m-am priceput mai bine. Cu nebunie şi cu plăcere, cum îmi închipui că e munca la orice film. M-a ajutat o echipă fantastică. E o poveste care e senzaţional scrisă, ea se păstrează în nota răului palpabil pe care îl intuiesc peste tot şi despre care mi-ar plăcea să fac o mulţime de filme. Sunt convins că viaţa ne e guvernată strict de un echilibru aproape perfect între bine şi rău. E o poveste despre nebunia momentului în care suntem capabili să-i rănim mai ales pe cei pe care-i iubim.

I.B.: Ce cineaşti te inspiră? Ce pictori (mi se pare că în cazul tău vizualul primează, deşi te exprimi la fel de bine şi în scris). În ce relaţie eşti cu fotografia? Visezi în culori?

C.P.: Îmi place Terrence Malick la nebunie. Şi Lucian Pintilie, şi George Roy Hill, şi Fincher, şi Altman, şi Rohmer, şi Cassavettes, şi Jarmush, şi Truffaut, şi Chaplin. Şi alţii. Nu neapărat în ordinea asta. Nu ştiu dacă e corect să spun că mă inspiră. Le ador minuţiozitatea, răbdarea şi nebunia de a vedea lumea aşa cum vor. Aşa cum o vede Vermeer, în primul rînd. Nu ştiu cît de bine mă exprim în scris, ştiu că-mi place să scriu şi, mai mult, să arăt ceea ce văd eu. Dar în cinema nu pot face asta fără operator, care trebuie să fie cel puţin un bun fotograf. El decide amestecul de culori şi alege pînza. Echipa trebuie să se sprijine pe lipsa orgoliilor regizorului şi operatorului. Aşa văd eu lucrurile. Apoi vine aproape totul de la sine dacă povestea e bună şi crezi în ea. Important e ca fiecare membru să fie conştient că toţi ceilalţi lucrează împreună pentru acelaşi film. Aşa că relaţia mea cu fotografia şi cu imaginea e strîns legată de ajutorul întregii echipe. Mihai Mălaimare Jr., operatorul meu de la Apartamentul, trebuie că a fost destul de stresat la început, dată fiind lipsa mea de studii. Dar am avut încredere unul în celălalt. Îmi place cinematograful. E un joc superb al manipulării, al complicităţii pe care spectatorul îl acceptă sau nu. E o înşelătorie dulce, dar ingenuă şi nevinovată. De asta cinema-ul e locul în care mă simt cel mai bine şi bucurie mai mare n-am decît să văd filme. Şi nu, nu visez în culori, cu toate că mi-ar plăcea. Am doar o imaginaţie colorată. Dacă iubesc filmele, poate asta va duce mai tîrziu la vise colorate, cine ştie...

I.B.: Ai încredere să te arunci în lungmetraj? “Respiri mai uşor” acum?

C.P.: În nici un caz. Speram ca debutul meu să treacă mai degrabă neobservat. Ar fi fost poate mai bine. Atenţia criticii mă obligă şi mă sperie. Şi da, am emoţii. Teribil de mari. Proiectele pentru lungmetraj - două - sunt în faza de pregătire. Prefer să le pitrocesc decît să mă pripesc.

I.B.: Urmează să publici al doilea roman? Nu o să faci de-acum înainte filme după scenariile tale?

C.P.: Răul se numeşte următorul meu roman şi nu ştiu cînd îl voi publica. Mai am încă de lucrat la el şi la o nuvelă la care ţin foarte mult, Batalion. Sper din suflet să reuşesc să mi îndeplinesc visul de a regiza un lungmetraj după o poveste de-a mea. Însă nu sunt hotărît încă. Am găsit cîteva subiecte foarte bune şi vreau să pregătesc două ecranizări. Dar e mult de muncă, aşa că fac paşi mărunţi. După ce voi definitiva Canton, voi mai vedea. Timpul este cel mai bun autor. Scrie cele mai bune finaluri, nu-i aşa?

I.B.: Aşa o fi, dar nu el a terminat interviul nostru.

(Interviu preluat din România Liberă, noiembrie 2004)