Rezultatul celor patru ani de peregrinări s-a concretizat pe site-ul www.teleleu.eu, un episod a fost surprins în cadrul documentarului Ultimul căldărar, iar o sinteză fotojurnalistică s-a materializat în volumul Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, publicat la Editura Humanitas.
Elena Stancu şi Cosmin Bumbuţ au participat la ediţia 2018 a Salonului de Carte Bookfest Tîrgu Mureş, unde au prezentat cartea, au dialogat cu publicul, au semnat cărţi şi au acordat un interviu unui jurnalist care le priveşte viaţa şi munca cu un amestec de admiraţie, stupoare şi dorinţă de a prelua ceva din libertatea lor autentică şi din nebunia lor constructivă.
Andrei Vornicu: Sunteţi mulţumiţi de cum a fost primită cartea până acum?
Elena Stancu: Da, suntem bucuroşi că primul tiraj s-a epuizat în două luni, iar acum suntem la al doilea tiraj ceea ce, pentru piaţa de carte din România, e foarte bine. Am primit şi foarte mult feedback, nu ne aşteptam la atât de mult feedback la această carte.
Cosmin Bumbuţ: Am primit şi premiu pentru memorialistică.
E.S.: Da, am primit la Premiile Observator Cultural un premiu pentru memorialistică. Şi am primit foarte multe mesaje, majoritatea pe Facebook, dar şi mailuri. Erau foarte mulţi oameni emoţionaţi de poveştile din carte şi, ceea ce ne-a bucurat foarte tare, erau oameni mobilizaţi, adică spuneau că au citit cartea, i-a emoţionat foarte tare şi simt nevoia să facă ceva. Chestia asta m-a bucurat. Ne sunau şi ne întrebau ce pot să facă sau cum pot să doneze sau că vor să se implice undeva.
A.V.: Ideea asta, de a vă lua lumea-n cap şi de a colinda ţara şi lumea într-o rulotă, a venit oarecum brusc sau a fost o idee veche şi care s-a reactualizat la un moment dat?
E.S.: Întâi am luat maşina, la începutul anului 2013, în ideea că o s-o folosim în vacanţe şi pentru materialele la care lucram în paralel. Eu atunci eram redactor-şef adjunct la Marie Claire, iar Cosmin făcea fotografii de modă şi publicitate. Am folosit maşina de câteva ori în vara respectivă. Nu cred că am vorbit de mutat în maşină, o ţineam doar pentru astfel de călătorii, dar în toamna din 2013 am câştigat o bursă dată de Centrul Carter din America pentru a face un proiect multimedia despre violenţa domestică în România. Bursa nu era foarte mare, valora 5.000 euro, noi mai avea nişte bani, dar nu foarte mulţi, şi ne-am dat seama că financiar vorbind nu avem cum să călătorim prin toată ţara şi să ne păstrăm în acelaşi timp garsoniera închiriată din Bucureşti, şi eu oricum nu mai am cum să lucrez full time dacă o să călătoresc atât, aşa că a fost o decizie practică, economică.
"Avem privilegiul de a nu fi presaţi de deadline-uri dintr-o redacţie şi stăm într-un loc până când terminăm de documentat subiectul"
A.V.: Dimensiunile autorulotei au fost foarte reduse şi v-au comprimat cumva universul. V-aţi gândit dacă faceţi nişte economii sau obţineţi o sumă de bani mai consistentă să vă mutaţi într-o autorulotă de dimensiuni mai mari?
C.B.: Păi, tocmai am vândut-o pe cea veche. După carte am făcut o şedinţă de redacţie şi am spus că am terminat un capitol fiindcă am încheiat cu o carte şi un film. Ce urmează? Ce ne-a lipsit şi ce vrem să facem mai departe? Ne-am dat seama că ne-a plăcut în aceşti patru ani în rulotă şi lucrând aşa, şi că vrem să continuăm. Singura problemă pe care am întâmpinat-o a fost o mică chestie de confort: un pat care să nu coboare din tavan şi să acopere aragazul. Bucătăria e inutilizabilă când cineva doarme. Atunci următoarea noastră maşină va avea un metru în plus, adică va avea 6 m, nu 5. Există maşini mai mari şi mult mai luxoase şi sunt comparabile ca preţ, dar nu vrem să atragem atenţia pe unde mergem.
A.V.: Disconfortul creat de condiţiile în care locuiţi v-au îmbunătăţit calitatea muncii? Scriai în carte că de când v-aţi mutat în autorulotă şi aţi călătorit ai scris mai bine decât ai făcut-o vreodată, iar Cosmin a făcut cele mai bune poze din viaţa lui. Care e relaţia între ceva ce pierzi şi ceva ce câştigi?
E.S.: Nu am scris mai bine sau n-am făcut fotografii mai bune pentru că am trăit într-o autorulotă, ci pentru că avem timp. Înainte, Cosmin era freelancer şi era plătit cu ziua, aşa că revista prefera să îl plătească o zi, să nu îl angajeze mai multe zile, pentru că era mai scump. Nici reporterii nu mergeau foarte mult timp pe teren pentru că, dacă era afară din oraş, te costa deplasarea şi era totul pe fugă, haide, bagă interviurile şi du-te înapoi la redacţie. Atunci, ce-am câştigat a fost timp de stat pe teren. Nu mai suntem presaţi că ne costă dormitul la hotel sau că trebuie să mâncăm la restaurant, pentru că totul e foarte ieftin: dormim gratis în maşină şi mâncăm ce ne gătim noi, de la supermarket. Acest timp ne-a ajutat să ne facem treaba mai bine decât o făceam înainte, nu neapărat traiul în maşină. Practic, avem privilegiul de a nu fi presaţi de deadline-uri dintr-o redacţie şi stăm într-un loc până când terminăm de documentat subiectul.
A.V.: Probabil că aţi primit şi opinii invidioase, de la oameni care v-au spus că şi-ar dori să aibă curaj să îşi ia lumea-n cap şi să călătorească la fel ca voi.
E.S.: N-am primit foarte multe. Foarte mulţi au zis că n-ar putea trăi aşa, nu că şi-ar dori să trăiască şi ei aşa.
C.B.: Că suntem curajoşi şi inconştienţi.
E.S.: Totuşi, noi trăim foarte low-cost, cu foarte puţini bani, avem nişte venituri foarte nesigure. Noi trăim din donaţii fiindcă n-am vrut să primim publicitate şi atuncea, o dată pe lună, trimitem o vedere şi o scrisoare oamenilor care ne donează nişte bani. Dar sunt fonduri instabile, eu nu sunt asigurată medical, de exemplu, adică nu e ceva de invidiat: aş vrea să trăiesc într-o rulotă, să mă spăl pe cap într-un lighean, să nu ştiu dacă o să am bani şi luna viitoare, să nu ştiu unde o să dorm la noapte, nu e ceva atât de boem cum poate că pare de dinafară.
O nouă carte, legată de migraţia românilor în Europa
A.V.: Care este planul următor după ce vă achiziţionaţi noua autorulotă? V-aţi stabilit un traseu?
C.B.: Avem un nou contract semnat cu Editura Humanitas. Facem o nouă carte, legată de migraţia românilor în Europa, pentru că au plecat milioane în ultimii ani, 200 şi ceva de mii numai în 2017, şi vrem să documentăm treaba asta foarte la firul ierbii, cum am făcut-o şi cu celelalte materiale. O să căutăm nişte români din Europa, din diverse medii şi clase sociale, şi o să vedem ce-o să iasă.
E.S.: O să petrecem timp cu ei, exact ce-am făcut şi până acum.
C.B.: Proiectul se va numi "Plecat".
E.S.: Sau "Plecaţi", încă nu ştim sigur. O să călătorim în Europa în căutarea românilor şi o să vedem ce lucrează, ce mănâncă, cum arată comunităţile de români de-acolo, cum îşi petrec timpul liber, unde merg la şcoală copiii lor, de ce-au plecat din România, ce i-ar face să se întoarcă, toate întrebările astea pe care le-am pus noi, cei rămaşi acasă.
A.V.: Ce ţări vizaţi în primă instanţă şi cât timp credeţi că vă va lua proiectul?
C.B.: Teoretic, ar trebui să ne facem un plan legat de traseu, ca să economisim combustibil şi să nu mergem în zig-zag prin Europa, ci să acoperim câte o ţară şi apoi să mergem mai departe. Dar ca să fim foarte practici în legătură cu clima, o să încercăm să stăm iarna în părţile de sud ale Europei, şi vara în părţile de nord. Depinde când vom începe proiectul. S-ar putea să îl începem în ianuarie-februarie-martie, încă mai avem nişte calcule de făcut, şi o să dureze cam un an. Atât ne-am alocat. Dacă o fi mai mult...
E.S.: De fapt, noi am pornit de la un interval între şase luni şi un an, dar la cum ne cunoaştem pe noi, ne tot lungim şi tot stăm într-o comunitate.
C.B.: Nu se ştie cu cine o să ne întâlnim şi o să stăm cinci luni acolo, aşa cum s-a întâmplat cu căldărarii, unde am stat şase luni. Dar ne-am luat marjă de un an.
"Ne gândim să rămânem aici şi să reparăm ce-i de reparat"
A.V.: O diferenţă pe care am constatat-o faţă de materialele precedente e că veţi ieşi din zona marginală a societăţii şi veţi aborda şi oameni din straturi sociale superioare.
E.S.: Da, fiindcă nu vom căuta doar clase sociale care au nişte suferinţe sau se confruntă cu nişte lipsuri. O să căutăm de la oameni care lucrează în construcţii şi până la manageri de top.
A.V.: V-aţi gândit vreodată să emigraţi, fie şi temporar?
E.S.: Niciodată, doar acuma ne sperie situaţia politică actuală şi ne sperie ce se va întâmpla la alegerile următoare, dar ne place foarte tare ţara asta şi nu ne gândim să plecăm. Ne gândim să rămânem aici şi să reparăm ce-i de reparat.
C.B.: Până la alegerile următoare, apoi vom mai vedea.
A.V.: Cum credeţi că puteţi repara ceva în ţara asta, în afara faptului că mergeţi la vot sau la câte un protest?
E.S.: În primul rând, oamenii au început să fie foarte implicaţi social. De fiecare dată când noi publicăm câte un articol despre o comunitate săracă, oamenii ne scriu şi ne întreabă ce pot face ca să ajute. Noi îi punem în legătură cu asistenţii sociali din comunitatea respectivă sau cu un ONG, dacă găsim unul. La Satu Mare am găsit un mic ONG care lucra cu oamenii străzii şi cei care au citit poveştile au fost foarte emoţionaţi şi au dorit să doneze. Au donat tot felul de lucruri. Discutăm foarte mult despre rasism şi foarte mulţi oameni, după ce-au văzut filmul nostru Ultimul căldărar, ne-au spus: "Uite, ne-aţi făcut să ne schimbăm punctul de vedere faţă de felul în care îi vedeam pe romi până acuma. Acuma i-am văzut într-o altă perspectivă, mult mai apropiată de noi, şi am înţeles că de fapt între noi şi ei nu există nici o diferenţă, nu există noi şi ei, suntem doar noi, care ne lovim de aceleaşi probleme, zi de zi." Vara asta, de exemplu, am vândut maşina veche şi aşteptăm maşina nouă, şi atunci am avut o pauză în care ne-am oprit în Alba Iulia, în mansarda unui prieten. Vara asta, dacă tot am stat acolo, am zis că vrem să facem ceva. Din 18 iunie, până pe 9 septembrie 2018, chiar duminica înaintea începerii şcolii, am făcut un atelier de gândire critică cu elevii de liceu din Alba Iulia şi ne-am întâlnit cu ei de două ori pe săptămână. Eu i-am învăţat să scrie, Cosmin i-a învăţat să fotografieze, ne-am uitat împreună la documentare, am vorbit despre politică, am vorbit despre sărăcie, am vorbit despre educaţie, i-am învăţat să se implice. De exemplu, în Alba Iulia este foarte scump abonamentul la autobuz. Elevii trebuie să plătească 75 de lei şi le este decontat 50% doar în lunile de şcoală, nu în vacanţe, şi primesc banii pe urmă, nu primesc reducerea pe loc din cei 75 lei. Prin comparaţie, Matei, băiatul lui Cosmin, în Bucureşti plăteşte 25 lei şi primeşte reducerea pe loc. Şi i-am învăţat: OK, adunaţi-vă şi hai să schimbăm treaba asta. Hai să vedem unde se poate schimba şi ce poţi face tu. Aşa că sunt un milion de lucruri pe care noi le putem face ca să facem România mai bună. Fiecare om în parte are posibilitatea să facă ceva, chit că se apucă să meargă la un program de afterschool şi să facă temele cu nişte copii ai căror părinţi nu pot să-i ajute. Iar dacă-i mizerie la tine-n oraş, să suni la primărie şi să întrebi de ce e mizerie în oraş sau de ce se-ntâmplă aia. Să mergi la şedinţele Consiliului Local, unde ai tot dreptul să participi. Fiecare om poate să schimbe România.
A.V.: În momentul în care aţi interacţionat cu o nouă comunitate, cum a fost cea a romilor căldărari, nu v-aţi depăşit la rândul vostru nişte prejudecăţi? Aţi avut prejudecăţi legate de acei oameni?
E.S.: În orice subiect porneşti cu nişte prejudecăţi, dar cumva am fost foarte deschişi. Când eram jurnalist la o revistă, nu îmi plăcea fiindcă mi se părea că plec cu subiectul de-acasă fiindcă ştii care va fi abordarea, ştii ce urmează să scrii, şi atunci când ajungeam noi pe teren, agenda era albă şi tu puteai s-o umpli cu orice. Sigur că găseai lucruri care te surprindeau, nu neapărat prejudecăţi, habar n-aveam cât de obsedaţi de curăţenie sunt căldărarii, habar n-aveam că ei, de exemplu, nu-şi pun cana sau sticla pe scaun, unde stau cu fundul, sau pe jos, unde stau cu picioarele. Cănile şi sticlele stau doar pe masă. Sau că ei nu îşi spală hainele din partea de sus a corpului laolaltă cu hainele din partea de jos a corpului. Lucruri de genul ăsta n-ai cum să le ştii dacă nu-i cunoşti pe nişte oameni şi nu stai acolo.
"Atâta timp cât n-o să ne fie bine la toţi cei din ţara asta, n-are cum să îţi fie ţie bine"
A.V.: V-aţi mai putea întoarce la modul de viaţă dinainte? Aţi putea trăi iarăşi într-un apartament sau într-o casă?
C.B.: Trăim de trei luni într-o mansardă la Alba Iulia şi de două luni nu mai putem să stăm...
E.S.: Şi nu e numai asta, dar eu nu mai pot să fac jurnalism de birou. Eu nu mai ştiu să mai lucrez aşa. Gândeşte-te că noi, când ajungem într-un loc, în prima zi nu începem să lucrăm propriu-zis. Cosmin are aparatul la el, eu ţin telefonul cu care înregistrez pe masă, şi doar învăţăm numele oamenilor, stăm de vorbă, le povestim cine suntem noi, ce facem. Atunci nu mă mai pot întoarce într-o redacţie, nu mai ştiu să lucrez în ritmul ăla, nu mai pot să lucrez în ritmul ăla.
A.V.: Numiţi-mi trei lucruri fundamentale pe care ar trebui să le schimbe societatea românească pentru a funcţiona la parametri normali.
E.S.: Primul e educaţia, clar. De-acolo porneşte totul. Dacă reuşim să reparăm educaţia, ne rezolvăm foarte multe probleme sociale legate de sărăcie, violenţă domestică, recidivă, şi altele.
Al doilea e sănătatea, pentru că sistemul de sănătate din România e praf, şi când mă refer la sistemul de sănătate nu mă refer doar la spitale, ci mă refer la comunităţi întregi care au tot felul de boli care sunt legate de alimentaţia lor şi de lipsa educaţiei alimentare. Am fost, în judeţul Gorj, într-o comunitate în care parcă era epidemie de diabet şi de hipertensiune, care era strict legată de alimentaţie, de prostiile pe care oamenii aceia le mâncau şi de care nu ştiau că sunt în neregulă. Prietenii noştri căldărari nu ştiau că pâinea şi franzela pe care o mănâncă îngraşă, şi doctorul le-a recomandat să mănânce mai mult carne slabă, pui şi peşte, şi ei îşi cumpărau pui şi peşte şi le prăjeau în untură, pentru că nu ştiau că ar trebui să le facă la cuptor. Şi atunci când mă refer la sistemul de sănătate, mă refer înglobat la politici de prevenire a unor boli, la accesul la sănătate a unor categorii defavorizate şi, bineînţeles, la ceea ce se întâmplă în spitalele româneşti.
Iar al treilea lucru este, clar, lipsa empatiei. Suntem atât de împărţiţi în atâtea bule pentru că nu suntem în stare să ne punem în pielea celorlalţi şi nu suntem în stare să fim empatici cu o categorie sau alta. Fie că eşti în tabăra #rezist, fie că eşti în tabăra votanţilor PSD, nu e OK să te urăşti unul cu altul, pentru că nu despre asta e vorba, pentru că suntem cu toţii aceiaşi români, aceiaşi oameni, care avem aceleaşi interese, la fel cum nu e normal să urăşti o anumită categorie socială, o anumită orientare sexuală, nişte oameni pe care tu nu-i cunoşti sau despre care ştii prea puţin. Şi asta e din cauză că nu învăţăm empatia nici la şcoală, nu învăţăm empatia nici în familie, suntem foarte concentraţi la noi înşine şi la ce se întâmplă cu noi - "Să-ţi fie ţie bine, mamă, să-ţi fie ţie bine!" - şi nu suntem atenţi la binele general, al tuturor celor care trăim în ţara asta. Şi atuncea, atâta timp cât n-o să ne fie bine la toţi cei din ţara asta, n-are cum să îţi fie ţie bine, la tine-n bulă, pentru că suntem o ţară.
C.B.: Primul şi al treilea coincid, dar la sănătate mă gândeam la chestia de seriozitate şi punctualitate. Deci, pe locul unu e educaţia, iar pe trei e empatia, omenia.
A.V.: A fost vreun moment în viaţa voastră în care v-aţi gândit să vă schimbaţi complet domeniul de activitate, să renunţaţi complet la jurnalism sau la fotografie?
E.S.: La mine, nu. Nici nu m-am gândit că aş putea face altceva, nici nu mi-a trecut prin cap.
C.B.: La mine, la fel. Nu mă văd făcând altceva.
A.V.: Ce s-a schimbat profund în voi în aceşti ani de când aţi plecat pe drum?
C.B.: Suntem mai relaxaţi.
E.S.: Suntem mai implicaţi.
C.B.: Nu ştiu dacă suntem mai implicaţi fiindcă am plecat sau ca urmare a contextului, mai ales politic, de acuma. Suntem mult mai empatici. Mi se pare că am mai mult timp pentru orice, pentru tot, şi că pot să simt. Aproape fiecare clipă sau fiecare lucru pe care îl fac are altă intensitate acum.
E.S.: La fel (râde).
C.B.: Suntem, probabil, mai toleranţi cu noi, cu toţi.