Organism, celulă, regenerare. Metabolism japonez (I)

Luând naştere într-o perioadă de tranziţie a Japoniei, aflată în plin proces de reconstruire a peisajului urban distrus de-al Doilea Război Mondial, activitate care a avut drept consecinţă creşterea rapidă a economiei şi a condus la o puternică densificare urbană, Mişcarea Metabolistă şi-a publicat în anul 1960[1], în cadrul Conferinţei Mondiale de Design din Tokyo, manifestul radical: "The Proposals for New Urbanism". Grupului restrâns de tineri arhitecţi cu o viziune utopică asupra oraşului, Kisho Kurokawa, Kiyonori Kikutake, Masato Otaka, Fumihiko Maki, li se alătură şi criticul de arhitectură Noboru Kawazoe, designer-ul industrial Ekuan Kenji şi designer-ul grafic Kiyoshi Awazu. Deşi nu s-au alăturat niciodată oficial grupului, arhitecţii Kenzo Tange şi Arata Isozaki au fost implicaţi activ în activitatea grupării. După cum indică şi numele ales al grupării, arhitecţii îşi doreau să pună bazele unui "oraş asemenea unui proces organic", alcătuit din megastructuri flexibile, capabile să-şi modifice forma în funcţie de condiţiile schimbătoare ale peisajului urban. Reexaminarea tradiţiei japoneze a furnizat membrilor grupului fundaţia filozofică a întregii mişcări, arhitecţii propunându-şi să cerceteze o nouă abordare asupra arhitecturii şi a oraşului. Însă, scopul final al Mişcării Metaboliste era să se traseze un discurs urbanistic general, pe care arhitecţii să-l poată urma şi să se creeze o metodologie concretă de proiectare.
   
În proiectele ipotetice propuse de-a lungul activităţii lor, arhitecţii grupării considerau esenţial ca locuirea să nu se limiteze doar pe uscat, ci recomandă ca specialiştii să proiecteze habitate permanente folosind şi spaţiul oceanului sau spaţiul aerian. Membrii grupării punctează că oraşul viitorului, luând în calcul extinderea la care va fi supus, dar şi necesitatea acestuia de a se regenera, ar trebui, asemenea unui organism, să crească, să se transforme şi apoi inevitabil să se stingă din viaţă. Întâlnim şi de această dată, la fel ca în cazul grupării Archigram, dorinţa de a clasifica obiectele arhitecturale în două categorii: elementele permanente, precum infrastructura urbană şi elementele de tranziţie, reprezentate de locuinţe. Astfel iau naştere megastructurile fixe şi masive, considerate baze permanente de care se puteau ataşa unităţi de locuit, care pot fi înlocuite cu uşurinţă atunci când este necesar. Întreg ansamblul era capabil să se dezvolte crescător sau descrescător în funcţie necesităţile utilizatorilor spaţiului. Cuvintele cheie ale arhitecturii propuse de Metabolişti rămân mişcarea constantă şi efemeritatea, acompaniate de o tehnologie avansată, aducând în discuţie capsula de locuit, aşa cum o fac şi arhitecţii Archigram.
   
Membrii grupării au propus mega-structuri, "păduri" suspendate, care pluteau deasupra oraşului, aceste proiecte ipotetice fiind alcătuite din spirale, tetraedre stivuite, ramuri, conuri. Mega-structurile, alături de terenurile artificiale, formau elementele permanente ale oraşului, aflate în contrast cu locuinţele private şi spaţiile de birouri, care erau gândite ca module ataşate de structuri. Capsulele nu ocupau terenul artificial sau pe cel natural, ci erau ataşate de elementele permanente. Fiecare comunitate repartizată într-un proiect era bazată pe o structură spaţială gigantică, care adăpostea o populaţie cu un număr determinat de locuitori. Arhitecţii considerau că oraşele viitorului propuse în proiectele lor nu numai că răspundeau nevoilor utilizatorilor de a construi spaţiul de care au nevoie, dar asigurau şi o combinaţie armonioasă între libertate şi ordine sau între timp liber şi efort depus. Indivizii se vor readapta unui nou sistem, similar societăţilor guvernate de proprietari de pământ, arhitecţii considerând că lipsa proprietăţii fizice ar furniza utilizatorilor săi libertate.
 
Dacă în cazul arhitecţilor din cadrul grupării Archigram dezvoltarea unor noi modalităţi de a aborda arhitectura (amplasarea construcţiilor pe alte suprafeţe decât solul, mobilitatea acordată clădirilor sau importanţa implicării în procesul de proiectare a viitorului utilizator) provenea dintr-o dorinţă democratică de eliberare dar şi din entuziasmul care însoţea evoluţia tehnologiei, pentru arhitectul Kiyonori Kikutake, membru al Mişcării Metaboliste, noile propuneri proveneau dintr-un profund sentiment de revoltă. Arhitectul propune un exil aristocratic, după cum îl denumeşte Rem Koolhas în cadrul unui interviu cu Kikutake, un exil în aer, un exil în apă. [2] Arhitectul Kikutake, care aparţinea unei familii cu o lungă istorie de proprietari de pământ, începe o cercetare extinsă (bunicii acestuia făceau parte din a cincisprezecea generaţie de proprietari de pământ, deţineau proprietăţi în câmpiile fertile din Tsukushi[3] şi Kyushu[4], asigurând totodată un suport vital pentru întreaga comunitate, susţinând cultura, construind şcoli, baraje, sprijinind altarele Shinto[5] şi templele budiste).
   
Din dorinţa de a ignora complet pământul japonez, susţinând că arhitectura propusă are ca sursă principală protestul său şi considerând că "este incorect să afirmăm că cea mai sigură modalitate de a trăi înseamnă a construi exclusiv pe sol",[6] Kikutake propune, în anul 1958, Tower-Shaped Community (un ansamblu de clădiri cu o înălţime de 300 de metri, în care pereţii nucleului clădirilor erau consideraţi echivalentul unui "sol vertical", baza fixă de care erau ataşate unităţile de locuit) şi The Marine City (o platformă mobilă şi autonomă, cu un climat controlat). Arhitectul, asemenea unui proprietar de pământ, continuă să propună soluţii pentru o nouă verticală, care avea ca scop protejarea populaţiei japoneze de potenţialele calamităţi. Se poate observa că dorinţa de a evita dezastrele naturale pare să ia treptat locul cercetării utopiei. În anul 1961, Kikutake dezvoltă o propunere, nesolicitată de către statul japonez, Disaster Prevention City, pentru cartierul-oraş de mari dimensiuni Koto, din Tokyo, care trebuia să facă faţă în mod constant ameninţărilor de inundaţie, tsunami, cutremur şi incendiu. Proiectul conţine o reţea de diguri înalte de şase metri, fiecare dintre ele fiind capabile să susţină clădiri înalte de 20 de metri, urmând ca fiecare locuinţă care se afla pe suprafaţa propunerii să fie relocată în oraşul nou rezultat, înălţat de la sol. Shallow Sea Type Community, o nouă propunere, realizată în anul 1963, explorează încă o dată ideea terenului care este capabil să se deplaseze. Megastructura este localizată în Oceanul Pacific, dar rămâne conectată de Tokyo printr-un pod, jumătate amplasată pe fundul oceanului, jumătate plutind, înconjurată de diguri pentru a oferi protecţie în faţa inundaţiilor[7].
 
Bibliografie:
KOOLHAAS, Rem, OBRIST, Hans Ulrich. Project Japan. Metabolsim Talks. Köln: Taschen, 2011.
LIN, Zhongjie. Kenzo Tange and The Metabolist Movement Urban Utopias of Modern Japan. Londra: Routledge, 2010.
KAWAZOE, Noboru. Metabolism: The Proposals for a New Urbanism. Tokyo: Bitjutu Syuppan Sha, 1960
KUROKAWA, Kisho. From Metabolism to Symbiosis. Hoboken: John Wiley & Sons, 1992.
KUROKAWA, Kisho. Metabolism in Architecture. Londra: Studio Vista, 1977.