Organism, celulă, regenerare. Metabolism japonez (II)

Printre numeroasele proiecte ipotetice ale Mişcării Metaboliste se numără şi proiectul Clusters in the Air, o soluţie radicală care încearcă să răspundă la problema aglomeraţiei din Tokyo. Ignorând haosul din regiunea Shibuya, Mişcarea Metabolistă propune o serie de megastructuri, în care, pe un nucleu comun, sunt ataşate mai multe unităţi de locuit. Locuirea începe doar la limita superioară a înălţimii desemnată prin lege, pe care puteau să o aibă clădirile în Tokyo, în acea perioadă, şi anume 31 metri.
 
Helix City este proiectul inspirat de descoperirea şi publicarea recentă a spiralei duble de ADN, in care arhitectul Kisho Kurokawa propune, în anul 1961, o serie de structuri spiralate, alcătuite din sisteme modulare, care pot creşte dar se pot şi micşora atunci când este necesar, urmărind un tipar care se putea repeta la infinit. Fiecare spirală are capacitatea de a furniza unităţi de locuit pentru un impresionant număr de 10.000 de utilizatori, iar, în acelaşi timp, poate integra şi căile de transport în ansamblul său. Kurokawa integrează propunerea sa, în peisajul urban al metropolei Tokyo, propunând un ansamblu de structuri Spirală, conectate de o reţea de autostrăzi şi poduri, care se întind atât pe uscat cât şi pe mare.
 
În proiectul Dwelling City, designerul industrial Kenji Ekuan, profund afectat de drama familiei sale în urma atacului atomic de la Hiroshima, ia decizia să contribuie concret la schimbările ce trebuiau efectuate în Japonia, în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial.[1] Acesta propune o megastructura care este alcătuită, la rândul său, dintr-o serie de structuri formate prin alipirea a două piramide ce au ca latură comună baza lor. Unităţile de locuit sunt ataşate de exteriorul piramidelor, iar suprafaţa goală interioară este folosită ca spaţiu public. Astfel de structuri se pot multiplica ori de cate ori este necesar, formând micro-oraşe, în interiorul oraşului. Arhitectul propune acest experiment arhitectural pentru districtul Koto din Tokyo care este predispus, în mod frecvent, inundaţiilor.
  Comunităţile propuse de Kiyonory Kikutake, în proiectul Tree-shaped Community, sunt organizate în unităţi cu cinci etaje masive, terasate, de care sunt ataşate unităţi de locuit, îndreptate către un atrium dotat cu un parc interior. Una dintre sursele de inspiraţie ale arhitectului pentru acest proiect o reprezintă un studiu efectuat în cadrul Institutului de Cercetare al Clădirilor al Ministerului de Construcţii Japonez, în care se observase preferinţa copiilor care locuiesc mai sus de etajul cinci, în construcţii de mari înălţimi, de a nu se alătura celorlalţi copii în parcul din apropierea clădirii, mulţumindu-se doar să-i privească.
   
Proiectul Golgi Strucuture, al arhitectului Fumihiko Maki, din anul 1968, propune explorarea limitelor dintre teritoriul tehnic şi cel organic. Numele proiectului este dat de aparatul Golgi[2], care se regăseşte în celulele plantelor şi animalelor şi are rolul de a procesa şi de a transporta proteinele. Proiectul dezvoltă principala preocupare a arhitectului discutând relaţia dintre entităţile interdependente create şi spaţiul public existent. Mănunchiul de conuri suprapuse adăposteşte unităţile de locuit, iar utilizatorii capsulelor pot împărţi spaţiul rezidual rezultat care permite, totodată, pătrunderea luminii şi facilitează transmiterea informaţiei.
 
Pe lângă proiectul Nakagin Capsule Tower, al arhitectului Kisho Kurokawa, realizat în anul 1972, Sky House, al arhitectului Kiyonory Kikutake, reprezintă una dintre puţinele clădirile realizate, pornind de la principiile Mişcării Metaboliste. Dacă proiectul lui Kurokawa exprimă extrem de clar direcţia în care arhitecţii grupării propuneau să se îndrepte arhitectura (prin folosirea capsulei, într-un ansamblu gândit ca fiind organic), locuinţa lui Kikutake trădează influenţele puternice ale tradiţiei japoneze[3], exprimând o abundenţă spirituală într-un ansamblu caracterizat de prezenţa unui număr redus de elemente fizice. Timp de cincizeci de ani, clădirea finalizată în anul 1958, se modifică în funcţie de necesităţile ocupanţilor, Kikutake incluzând în strategia sa o serie de anexe temporare şi modificări permanente.
   
Compartimentarea proiectului Sky House este inspirată din modul în care era concepută casa în care arhitectul şi-a petrecut copilăria. Momentele importante (zile de naştere, nunţi, înmormântări, festivaluri) obişnuiau să fie sărbătorite alături de o mare parte din populaţia satului. Casa, a cărei compartimentare era realizată cu uşi glisante şi nu cu pereţi, devenea un spaţiu generos care putea adăposti mulţimea, atunci când era necesar. Născut şi crescut în Saga, cea mai prosperă regiune agricolă a Insulei Kyushu cu două recolte anuale de orez şi grâu, Kikutake a observat cum locuitorii acestei zone foloseau abundenţa produselor obţinute din natură pentru construcţia caselor, evitând, astfel, folosirea materialelor noi. Materialele folosite erau, de asemenea, reutilizate, fiind dezasamblate şi păstrate în condiţii adecvate. Alături de această experienţă, studiind structura pao, versiunea mongoleză a yurt-ului, (o structură care poate fi asamblată şi dezasamblată de nenumărate ori cu uşurinţă, care, datorită stilului de viaţă nomad al utilizatorilor săi, era necesar să aibă o greutate mică şi să poată fi ridicată rapid) arhitectul conturează punctul de plecare pentru esenţa Mişcării Metaboliste.
 
Locuinţa Sky House este proiectată ca un spaţiu deschis, de mari dimensiuni, bucătăria şi grupul sanitar sunt propuse ca unităţi mobile care pot fi înlocuite, la rândul lor, cu unităţi ce au alte funcţiuni. Camera copiilor arhitectului, care se numărau printre primii utilizatori ai arhitecturii Metaboliste, era o capsulă de mici dimensiuni,[4] ataşată de podea, accesul făcându-se printr-un decupaj strâmt prin pardoseală. Reflectând asupra deciziei de a aşeza camera copiilor într-o capsulă, în cadrul interviului acordat arhitectului Rem Koolhaas şi criticului de artă Hans Ulrich Obrist, pentru realizarea proiectului editorial Project Japan. Metabolism Talks, Kikutake admite că această idee a rezultat într-un eşec, deoarece activităţile copiilor săi necesitau un spaţiu cu dimensiuni mult mai generoase.[5]
 
Construit la o scară mult mai mică decât proiectele ipotetice ale Mişcării Metaboliste de până atunci, ansamblul Nakagin Capsule Tower propunea, în Japonia anului 1972, un nou vocabular arhitectural. Forma ansamblului se dorea a fi una naturală şi organică şi, deşi era prezentată precum o propunere pentru casa viitorului, deţinea puternice influenţe din cultura japoneză[6], aparatul Nakagin fiind bazat pe o reinterpretare a trecutului. Clădirea cu treisprezece etaje, cu funcţiunea de locuinţe colective, era descrisă ca fiind un simbol al debutului erei capsulei, oferind adaptarea în timp a formei[7].
Deşi în prezent nu mai locuiesc în Nakagin Capsule Tower decât aproximativ patruzeci de persoane[8], proiectul ansamblului conţine 132 de unităţi de locuit, distribuite pe două nuclee de beton, în care accesul se făcea vertical. De cele doua elemente verticale din beton erau ataşate, printr-un sistem de grinzi metalice şi cabluri, 68, respectiv 64 capsule de locuit. Parterul ansamblului are, în componenţa sa, un atrium de dimensiuni generoase şi un magazin, iar etajul unu este ocupat, integral, de spaţii pentru birouri.
   
Spaţiile din ansamblul Nakagin, localizat în districtul Ginza, ale metropolei Tokyo au fost vândute cu rapiditate salariaţilor companiilor din alte oraşe care căutau alternative ieftine camerelor de hotel, familiilor care doreau spaţii auxiliare pentru studiu sau locuri de joacă pentru copii lor şi chiriaşilor care locuiau singuri (suprafaţa capsulei fiind cu greu adaptată pentru mai mult de un singur utilizator). Fiecare capsulă a conţinut, în momentul proiectării, un birou, un televizor, un telefon, un radio, un grup sanitar echipat complet, toate elementele fiind ataşate de pereţii unităţii de locuit într-o compoziţie în care arhitectura şi aparatura se unesc.
 
Actualii locatari ai ansamblului Nakagin, deşi întâmpină o serie de probleme, aleg să îşi desfăşoare existenţa în acest spaţiul afectat de trecerea timpului (inundaţii, rugină, coroziune) atraşi de abundenţa de excentricitate, implicându-se activ în restaurarea şi remobilarea capsulelor pe care le utilizează. În momentul construcţiei, capsulele au fost izolate cu un strat cu o grosime de 3 cm de azbest, care împiedică actualii locuitori să folosească sistemului de ventilaţie propus de arhitect, conectat la fiecare dintre capsule. Singura fereastră a capsulei este fixă pentru a evita accidente, dar împiedică şi ventilarea naturală a spaţiului, din cauza acestui fapt spaţiul interior trece prin variaţiuni mari de temperatură. Fiecare capsulă a fost proiectată cu trei din cei patru pereţi îndreptaţi către spaţiul exterior, fiind necesar un încălzitor puternic plus un aparat adiţional de aer condiţionat pentru a face faţă schimbărilor de temperatură.
 
Expo '70 din Osaka. Declinul utopiei
Evenimentul Expo\'70 are loc la sfârşitul unei perioade optimiste şi fructuoase, care a încercat să repare efectele devastării, din timpul celui Doilea Război Mondial, asupra teritoriului Japoniei, şi doreşte să demonstreze creşterea industrială rapidă a ţării printr-un spectacol al tehnologiei moderne. Structura propusă de arhitecţii Mişcării Metaboliste, pentru desfăşurarea evenimentului, era o ramă cu o lungime de 300 metri care avea rolul să adăpostească lucrările expuse ale arhitecţilor invitaţi din toată lumea, având un acoperiş mobil, datorită vremii instabile din Japonia, pe perioada verii, cunoscută pentru precipitaţiile abundente[9]. Arhitectul Kenzo Tange a proiectat rama ansamblului, iar Arata Isozaki s-a ocupat de proiectarea echipamentului care era adăpostit de ramă, inclusiv de construcţia celor doi roboţi (cel suspendat şi cel mobil), rezultând un oraş instant (Isozaki a fost profund inspirat de proiectele Plug-In City şi Walking City realizate de arhitecţii grupării Archigram). Kisho Kurokawa şi restul arhitecţilor grupării Metaboliste au proiectat capsulele în care arhitecţi precum Yona Friedman, Hans Hollein şi cei din cadrul grupării Archigram şi-au expus proiectele .
 
După Expo '70, arhitectul Kenzo Tange, cel care jucase un rol important în reprezentarea arhitecturii japoneze pentru o perioadă lungă înainte de declinul din perioada anilor 1970, nu a mai primit niciun proiect din partea guvernului japonez, fiind nevoit să realizeze în mare parte proiecte în afara ţării sale. După recesiunea prin care a trecut Japonia în anul 1973, ideile despre oraşul viitorului dezvoltate de membrii Mişcării Metaboliste în perioada anilor 1960 nu şi-au mai găsit locul.
 
Bibliografie:
KOOLHAAS, Rem, OBRIST, Hans Ulrich. Project Japan. Metabolsim Talks. Köln: Taschen, 2011.
LIN, Zhongjie. Kenzo Tange and The Metabolist Movement Urban Utopias of Modern Japan. Londra: Routledge, 2010.
KAWAZOE, Noboru. Metabolism: The Proposals for a New Urbanism. Tokyo: Bitjutu Syuppan Sha, 1960
KUROKAWA, Kisho. From Metabolism to Symbiosis. Hoboken: John Wiley & Sons, 1992.
KUROKAWA, Kisho. Metabolism in Architecture. Londra: Studio Vista, 1977.