Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Comicopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

The Comic Architects (II)


Genţiana Dumitraşcu

06.12.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
În lucrările arhitectului Yona Friedman, banda desenată a înlocuit, în mod repetat, reprezentarea convenţională de arhitectură, această metodă alternativă de a discuta proiectul de arhitectură fiind folosită de către Friedman şi în mecanismul proiectării clădirii. Arhitectul francez consideră că banda desenată este o modalitate care face apel la un limbaj universal de comunicare, această modalitate de exprimare fiind profund conectată, în opinia sa, de relatarea felului în care se realizează ceea ce el numea arhitectura flexibilă: o construcţie în care viitorului utilizator i se acordă o libertate mare pentru a participa la proiectarea şi realizarea clădirii pe care urmează să o folosească. În propunerile conturate de arhitect limitele definiţiilor arhitect şi utilizator sunt rescrise. Friedman reuşeşte să ofere, în prezentarea proiectelor sale, informaţiile necesare pentru precondiţionările tehnice, problemele care pot apărea, dar, cel mai important, discută despre posibilităţile care îi sunt oferite clientului şi oferă consiliere.
 
Pentru expoziţia Une utopie réalisée din anul 1975, Paris, arhitectul Yona Friedman a ales banda desenată ca mijloc de exprimare a ideilor sale. Cele şapte secvenţe care susţineau grafic demersul arhitectului punctau următoarele probleme:
  1. 1) din imposibilitatea de a comunica adecvat şi în detaliu, a expertului (în cazul acesta arhitectul) cu viitorul utilizator al spaţiului, poate rezulta o proiectare defectuoasă;
  2. 2) viitorul utilizator al spaţiului este capabil să îşi alcătuiască singur planul proiectului;
  3. 3) care sunt paşii necesari pentru a contura ceea ce Friedman numea auto-planificarea;
  4. 4) infrastructura noului proiect poate fi cadrul clădirii deja existente, atunci când este cazul;
  5. 5) prezentarea paşilor detaliaţi ai modului în care se poate derula procesul de auto-planificare;
  6. 6) efemeritatea decorului;
  7. 7) faptul că arhitectura ar putea să devină flexibilă.[1]
 
Prin procesul de auto-planificare, arhitectul Yona Friedman propune ca orice individ, fără pregătire de specialitate, ar putea să îşi traseze singur planurile pentru programul de arhitectură pe care îşi doreşte să îl realizeze. Acest demers ar putea fi îndeplinit dacă îi sunt aduse la cunoştinţă câteva noţiuni de bază şi este îndrumat să poată înţelege consecinţele alegerilor făcute, încă din etapa proiectării. Arhitectul sugerează folosirea unui manual pentru a-l învăţa pe viitorul utilizator ce înseamnă auto-planificarea, încurajând volumul experimental scris şi desenat de el. Lucrarea prezintă metoda prin care utilizatorul poate învăţa să-şi creeze singur planurile clădirii pe care doreşte să o ridice, devenind el însuşi propriul său arhitect, auto-planificatorul.
 
Bandă desenată realizată de arhitectul Yona Friedman.
 
Auto-planificarea susţine că poate limita apariţia spaţiilor proiectate de arhitect, nesatisfăcătoare uneori pentru client din cauza unei comunicări defectuoase, care, în cazul unor proiecte, lipseşte complet dintre viitorul utilizator şi expert. Prin soluţia propusă de Friedman viitorul utilizator îşi conturează planurile programului de arhitectură pe care doreşte să îl realizeze, în timp ce ia în calcul şi acceptă, totodată, erorile care pot să apară în urma proiectării (erori care vor fi conştientizate doar în momentul în care va începe să folosească obiectul creat). Friedman recomandă această abordare, susţinând că în cazul în care utilizatorul foloseşte un expert, acesta din urmă poate să interpreteze în mod greşit cerinţele clientului şi astfel, pot rezulta, şi în acest caz, erori. Astfel de erori se înmulţesc atunci când este vorba de a lucra pentru un număr mai mare de clienţi, (de exemplu în cazul locuinţelor colective). În cazul acesta, arhitectul, aflându-se în imposibilitatea comunicării cu fiecare dintre clienţi, va proiecta un spaţiu pentru un individ abstract. Acest proces va conţine, în rezultatul său, o serie de erori, ce produc insatisfacţie utilizatorilor viitori. Însă, dacă utilizatorul va învăţa limbajul propus de Friedman, lăsându-i arhitectului doar rolul de tehnician, va reuşi să comunice creativ cu el însuşi (observând care sunt limitele procesului creativ, realizând când să insiste sau când să cedeze) sau cu alţi utilizatori interesaţi de acelaşi program de arhitectură ca el.
Procesul de auto-planificare se desfăşoară având grijă să se îndeplinească următorii paşi:
  1. 1) utilizarea unui cadru existent pentru infrastructura obiectelor de arhitectură propuse;
  2. 2) realizarea unui nou tip de oraş, format din unităţi de locuire, individuale, ataşate de structură, lăsând solul liber pentru circulaţii;
  3. 3) obţinerea unei compoziţii, a noului ansamblu arhitectural, care să permită luminarea adecvată a fiecărei unităţi de locuit;
  4. 4) folosirea spaţiilor goale, rezultate din compoziţie, ca spaţii verzi (grădini, terase)[2].
 
Friedman propune folosirea unei clădiri existente, căreia i se poate folosi structura, restul de material fiind înlăturat, pentru a fi utilizată drept cadru pentru viitoarele unităţi de locuire, proiectate de utilizatori cu ajutorul procesului de auto-planificare. Rezultatul acestui exerciţiu poate fi considerat un oraş de sine stătător. Arhitectul îşi întăreşte demonstraţia cu proiectul pentru Centrul Administrativ din Dubonnet, din oraşul Ivry, Franţa, din anul 1974. În procesul de proiectare al clădirii au fost invitaţi să participe şi viitorii utilizatori, care au fost instruiţi cum să opereze cu diagramele, astfel putând să-şi manifeste opţiunile pentru spaţiul pe care aveau să îl folosească. Odată ce clădirea existentă a fost "dezbrăcată" complet şi a rămas doar structura, noile propuneri urmau să fie realizate din materiale uşoare, pentru ca, în viitor noul ansamblu rezultat, să poată suporta cu uşurinţă alte modificări. Din păcate, propunerea lui Friedman nu s-a realizat, deoarece compania ce deţinea clădirea a fost vândută înainte ca proiectul să fie finalizat, iar noul proprietar nu a dorit să aducă modificări construcţiei.
Însă, la sfârşitul anilor \'70, clădirea pentru Liceul Berson[3], din oraşul Angers, a fost realizată conform conceptului de auto-planificare, Yona Friedman reuşind să demonstreze că ceea ce mulţi au numit, cu scepticism, utopie, putea să fie, de altfel, o propunere viabilă[4] (Friedman îşi denumeşte, de fapt, proiectele, "utopii fezabile"). Arhitectul foloseşte din nou banda desenată pentru a explica etapele în care trebuie să se construiască o structură care are o formă neregulată, atunci când proiectează Muzeul de Tehnologie din oraşul Madras, din India.
 
Nu este surprinzător că propunerile arhitectului Yona Friedman au fost întâmpinate şi cu ostilitate, însă abordarea sa, completată de conceptele inovative şi modalităţile de exprimare, au deschis calea către o nouă manieră de proiectare, având un limbaj aparte. Dacă în prezentarea tradiţională de arhitectură proiectul rămâne inflexibil, Yona Friedman consideră că eliberarea arhitecturii de inflexibilitatea hârtiei, se poate dobândi prin folosirea benzii desenate: "Hârtia omoară arhitectura. Este adevărat că arhitecţii desenează pe hârtie, dar, după aceea, realitatea este complet diferită, iar eu încerc să abordez exact acea realitate."[5]
 
Bernard Tschumi. Manhattan Transcripts
Încă din primele rânduri ale volumului Manhattan Transcripts se subliniază diferenţa dintre cărţile de arhitectură şi cărţile despre arhitectură.
Cărţile de arhitectură îşi conturează propria logică, şi nu au ca scop direct să ilustreze prin imagini, desen arhitectural sau diagrame, clădiri şi oraşe, ci reprezintă o căutare a formelor prin care pot evidenţia obiectul de arhitectură. Se dezbat proiecte teoretice, sau eforturi abstracte de a explora limitele teoriei arhitecturale, dar şi pentru a oferi ocazia cititorului să ia parte la un anume tip de cercetare. Conţinutul lucrării are un ritm clar stabilit de întoarcere a paginilor, caracter secvenţial, dar nu implică neapărat şi apariţia naraţiunii.
 
Manhattan Transcripts este alcătuit din patru episoade, care sunt ilustrate printr-o sumă de cadre, ce conturează o cercetare arhitecturală, fără ca această formă de exprimare să fie considerată un rezultat final, ci mai degrabă o schiţare a unei unelte, o etapă a unui proces. Ilustrarea proiectelor din această lucrare, se face, îndeosebi, cu ajutorul desenului, căci acesta, după cum subliniază autorul, reprezintă atât mijloc cheie al cercetării arhitecturale cât şi o limitare a acesteia, iar scurtul text, care însoţeşte episodul, are doar rolul de a anunţa abordarea temelor arhitecturale care urmează să fie discutate.
 
The Manhattan Transcripts, au fost create între anii 1976 şi 1981 reprezentând o prezenţă specială, cu o structură aparte, în desenul de arhitectură folosit până în acel moment. Undeva la limita dintre proiect real şi fantezie, arhitectul Bernard Tschumi foloseşte, ca mijloc de exprimare, fotografia, planurile, secţiunile şi diagramele. Scopul acestei reprezentări era de a transcrie o interpretare arhitecturală a realităţii, iar fiecare secvenţă avea un rol bine delimitat. Fotografia stabilea cadrul care era martor la un eveniment, iar planurile, secţiunile şi diagramele subliniau spaţiul şi indicau mişcările protagoniştilor, cei care modificau decorul arhitectural. Acest tip de experiment a fost considerat un dispozitiv, care avea scopul de a reproduce elementele care adesea ajung să fie eliminate din reprezentarea de arhitectură convenţională. Se observă relaţia complexă dintre spaţiu şi modul în care acesta este utilizat, între decor şi scenariu, între obiect şi eveniment. Prin modul de exprimare grafică se încearcă un nou tip de citire arhitecturală, în care spaţiul, mişcarea şi evenimentele sunt separate, dar sunt conectate printr-un nou tip de relaţie, rezultată din descompunerea componentelor arhitecturale convenţionale şi reconstruirea acestora după alte axe[6].
 
Secvenţe din episodul 1, "Parcul", din lucrarea "The Manhattan Transcripts", realizată de Bernard Tchumi.
 
Primul episod, MT1, Parcul, compus din douăzeci şi patru de suite a câte trei cadre, ilustrează, prin desen şi fotografie, o crimă. O parte din evenimente sunt anunţate schematic, în textul introductiv. Întreaga acţiune, delimitarea cadrului, fuga victimei, crima, căutarea indiciilor care culminează cu capturarea criminalului, sunt conectate puternic cu o arhitectură legată în mod profund de evenimentele la care este martoră. Cele trei pătrate descompun informaţiile, le sintetizează şi ne ghidează prin cadrele arhitecturale veşnic schimbătoare, până în punctul capturării criminalului. Fotografiile, alternând între cadre de detaliu şi cadre de ansamblu, direcţionează acţiunea, planurile evidenţiază manifestările arhitecturale iar diagramele indică mişcările protagoniştilor. Toate elementele care alcătuiesc relatarea poveştii depind unul de celălalt, şi numai împreună pot defini spaţiul arhitectural al Parcului.
 
Dacă MT 1 este inspirat din Central Park, aflat în New York, naraţiunea celui de-al doilea episod, denumit Strada, este bazată pe o stradă anume a metropolei (42nd Street) şi detaliază succesiunea de lumi diferite, care se înşiră de-a lungul traseului parcurs de cele două personaje principale controversate. Arhitectul îşi îndreaptă atenţia, de această dată, nu asupra succesiunii de contexte diferite, ci asupra limitelor care se află între acestea, conturând spaţiile. În acest episod, fiecare limită devine un spaţiu în sine, cu evenimentele sale, străbătut de mişcarea personajelor participante.
În episodul MT 3, denumit Turnul (Căderea), aglomerarea de programe arhitecturale adăpostite într-o singură clădire (locuinţe, birouri, închisoare, hotel, azil) este explorată dintr-o perspectivă inedită, spaţiile fiind analizate în timpul căderii unui utilizator al turnului. Succesiunea de desene, scheme şi fotografii conturează perspectiva alterată pe care rezidentul clădirii o are în timpul căderii sale în gol de pe acoperişul construcţiei din Manhattan, parcurgând toate modificările aduse atât spaţiilor cu funcţiuni diferite, precum şi grădinilor interioare.
 
Blocul este al patrulea şi ultimul episod al volumului The Manhattan Transcripts. În cele cinci curţi interioare ale unei clădiri de locuinţe colective se desfăşoară o serie de evenimente contradictorii, ce dau naştere unei serii de imposibilităţi ale programelor de arhitectură care ar trebui să se contureze în cadrul construcţiei pentru a adăposti activităţile care au loc. În mod surprinzător în aceste spaţii sunt descrise activităţile simultane ale unor acrobaţi, patinatori, soldaţi, dansatori, rezultând un şir de disjuncţii între mişcările personajelor, programele de arhitectură şi spaţiile analizate.
Structura celor patru episoade ale lucrării The Manhattan Transcripts nu este definită ca o succesiune întâmplătoare de evenimente, ci, mai degrabă, cele patru experimente au o compoziţie atent controlată, caracteristica principală a acestora fiind modalitatea în care se utilizează secvenţa. Succesiunea de cadre analizează, totodată, spaţiul, mişcarea şi evenimentele, fiecare dintre acestea deţinând o structură anume şi un set bine definit de reguli. Naraţiunea episoadelor este lineară (se regăseşte în episodul MT 1 "Parcul" şi în MT 2 "Strada"), disociată (în episodul MT 3 "Turnul" sunt ilustrate două evenimente care nu au nici o conexiune) şi caracterizată de deconstrucţie (în episodul MT 4 "Blocul" arhitectul Bernard Tschumi descompune, în secvenţele ilustrate, programe, forme şi mişcări, apoi adaugă, repetă, acumulează şi distorsionează noi elemente).
 
Bibliografie:
FRIEDMAN, Yona. L'architecture de survie. Une philosophie de la pauvreté. Paris: Édition del l'éclat, 2003.
FRIEDMAN, Yona. L'architecture mobile. Vers un cité conçue par ses habitants. Tournai: Casterman, 1968
TSCHUMI, Bernard. The Manhattan Transcripts. Londra: Academy Editions, 1994.
VAN DER HOORN, Mélanie. Bricks & Ballons, architecture in comic-strip form. Rotterdam:010 Publishers, 2012.
 


[1] [1] l'impossibilité de la communication ne permet pas à l'expert de pouvir planifier, [2] l'utilisateur futur est capable de faire ses propres plans, [3] comment l'autoplanificationpeut-elle se faire?, [4] l'infrastrycture peut être l'ossarure de bâtiment déjà existants, [5] déroulement du processus de l'autoplanification, [6] le décor éphémère, [7] l'architecture peut être mobile.
Yona Friedman, L'architecture de survie. Une philosophie de la pauvreté, (Paris: Édition del l\'éclat, 2003), 41-47.
[2][1] "utiliser une ossature existante en tant qu'infracstructure; [2] étabilir sur cette infracstructure des groupements libres de pièces individuelles (<>) et laisser le sol aux voitures; [3] praqtiquer des ouvertures dans les dalles de l'ossature afin d\'obtenir pour chaque piecè l'ensoleillement approprié; [4] utiliser les suprafaces libres entre les groupementd de pièces comme jardin-terrasses.
Yona Friedman, L'architecture de survie. Une philosophie de la pauvreté, (Paris: Édition del l\'éclat, 2003), 44.
[3]După finalizarea proiectului, utilizatorii Liceului Berson i-au declarat arhitectului Yona Friedman:"Dacă tu, ca arhitect, ai fi conceput acest proiect, l-am fi refuzat. Dar l-am făcut noi, ştim ce am realizat, şi acesta este cel mai important lucru. Este foarte important ca autorităţile să nu impună [obiecte de] arhitectură oamenilor, ci să le ofere instrumentele necesare pentru a o realiza." Când Friedman a creat acest proiect, Ministerul Educaţiei a impus doar două restricţii: era necesar să se încadreze în bugetul alocat şi era important ca viitoarea clădire să poate să fie modificată pentru a răspunde necesităţilor viitoarelor generaţii, care aveau să o utilizeze. "If you, as the architect, had come up with this project, we would have rejected it. But we've made it ourselves, we know what we've done, and that is what it's all about. It is very important that authorities do not impose architecture on people but leave them to their own devices instead."
Melanie van der Hoorn, Bricks&Ballons. Architecture in comic-strip form (Rotterdarm: 010 Publishers, 2012), 200.
[4] Banda desenată, în opinia lui Yona Friedman este un impuls social şi artistic. Arhitectul face apropierea dintre crearea unei benzi desenate despre arhitectură şi realizarea, cu elemente de improvizaţie a unei reţete culinare: "Există un punct de plecare, însă, având acest punct de plecare în minte, oamenii pot să improvizeze aşa cum îşi doresc, adăugând mai mult zahar, sau mai puţină sare."
[5] "The paper kills the architecture. It is true that architects draw on paper, but after that the reality looks completely different and what I'm trying to do is approach that very reality."
Mélanie Vand Der Hoorn, Bricks&Ballons, architecture in comic-strip form, (Rotterdam: 010Publishers, 2012), 201.
[6] Bernard Tschumi, The Manhattan Transcripsts, (Londra: Academy Editions, 1994), 7-8

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer