Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Diagnostic


Alberto Păduraru

03.12.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
L-au internat să-l facă om, au spus. Să fie normal. Să ştie mai puţin. Să nu ştie, într-un final, nimic. Să fie un multiplu. Un submultiplu, un punct. O apă şi un pământ cu orice masă purtătoare a unei semivieţi blestemate. Singur, în salonul lui separat, luxos, spaţios (cât pentru o întreagă singurătate), steril, cu baie proprie, chiar ieşire în holul principal. Singur.

Acolo e mâncare fără sare, fără piper. Supa e scăzută, umplută cu lacrimile celor care încă mai înţeleg ceva. Acolo masa vine de câte ori pe zi e solicitată şi interschimbă garniturile neînsemnate. Toată procedura se desfăşoară în felul ei policar. Degetul mare al mâinii drepte e feedbackul zilei în ansamblu. Ponderea mulţumirilor, mai curând decât cea a nemulţumirilor, adaugă urme de sare la răstimpuri. Lent, orice gust se atrofiază.

În fiecare marţi, la prânz, mazărea primită se prelinge pe geamul salonului în care a fost adus. Întotdeauna în acelaşi sens, acoperind, pe rând, vârful blocului de vizavi, apoi partea superioară a felinarului, apoi acoperişul staţiei de autobuz. Ajunge la marginea de jos a ferestrei. Până la podea întâlneşte caloriferul. Rece. Trece.

A fost închis pentru o boală contingentă. Necontagioasă, dacă ar fi să dăm crezare spuselor vreunei pustietăţi de doctor din spital. A fi. A nu fi. Nici măcar nu e o boală adevărată. Doar o condamnare a boemului în termeni cât mai fruşti cu putinţă.

Vorbeşte numai în versuri. Nu deranjează pe nimeni, e adevărat. Dar ei tot vor să îl facă om. Câteodată neologic, romantic, expresionist, avangardist, post-post modernist. Alteori post...

Îşi refuză mazărea în fiecare marţi. Mai curând pare că ar avea foame de gust pur şi simplu. Şi nu gustul medicamentaţiei absurde.

Nu are pe nimeni. Aşa i se spune. I se anesteziază câte o concepţie imposibil de refuzat. Este învăţat că supravieţuirea derivă în nevoile primare. E împins să mănânce. Mult. Cât mai mult. Tot. Chiar dincolo...

Muzica nu izvorăşte din pereţi. Câteodată geamurile se deschid. Asta în special noaptea. Dar muzica există, prin sunetele ritmice alte vieţii de afară. Când liniştea e singura opţiune, el adoarme legănat de bătăile inimii sale.

Luni e ziua supei cu fidea. E ziua în care îşi aminteşte că e îndrăgostit. Ziua în care se duce cu totul crusta întărită de mazăre de pe geam. E ziua în care se vede totul. Ziua premergătoare nopţii cu singurele vise.

O asistentă bătrână deschide Cartea cu moace. Citeşte de acolo. Prost. Cu goluri. Cu scăpări. Liniar. Dar cuvintele ei trezesc gânduri apropiate de fericire. Sinestezii. Cartea aia veche e singurul semn că boala lui nu e adevărată. Că oamenii au ştiut, ştiu şi vor şti întotdeauna. Aceeaşi asistentă îi face perfuzii cu timp. Pe timpul nopţii. O şansă în minus să înnebunească sau să îşi piardă răbdarea.

Luni e singura zi în care revine la dragostea lui. Totul e repetitiv, până în punctul în care îi scrie. Nimeni nu e în stare să te facă om. Mereu o să îţi ia câte ceva. Mereu o să te îmbeţi cu poezii scrise în crusta de mazăre a semivieţii tale.

Câteva plimbări pe coridoarele pe care ei (ni) le numesc străzi. Câteva moduri prin care să fluieri fără să îşi dea nimeni seama ce faci acolo. Alte câteva întâlniri cu oglinzile, în treacăt. ) Se întreabă de ce nu ar inversa cei ce ştiu parantezele moralizatoare (. Ca lentila biconcavă prin care privim. Idealul - aberaţia sferică. Rezumativ - totul.

Existenţă latentă fără cântec. Artă din mila bătrânilor şi dragoste luni după-masă.

I-am zis directorului
Spitalului de Umbre
Că eu m-am născut
Să-ţi fiu rază de lumină -
Contează să ştiu
Că te trezeşti cu mine-n
Colţul genelor - în fiecare
dimineaţă
A zis că nu mă externează
Şi că nu are el nicio vină:

Fac perfuzii cu timp
- pe timpul nopţii -
Dacă le sistez mi-a şi spus
Că am o şansă-n plus
Să-mi pierd răbdarea
Ieşim de câteva ori pe zi,
Dar suntem doar nişte
Figuranţi desfiguraţi
Pe o stradă pustie,
făcând colţul
către o altă stradă pustie
Şi nu ne dorim decât
Să ne întoarcem
La supa noastră cu fidea.
Ieşim doar pentru că
- în fiecare minut din zi -
Se aude marea...
Lucru care mă face tot mai mult
Să mă gândesc că sunt
Ultimul ciob de nisip risipit
Înainte de sticlă -
că sunt un ghimpe în coasta
din care ai apărut tu

După ce trec zorii se întâmplă
Nişte lucruri incredibile pe aici
Trei asistente vin - cu pumnii
plini de lut moale - să aibă de ales
fiecare un chip
ori să îl peticească
Pe ici-colo
pe cel de-acum o zi

Până la apus oricum
nu te mai recunoşti
Şi se repetă totul
şi se repetă totul...

Am sistat perfuziile cu timp
acum 34
sau 35 de minute
- sunt un om liber
Mi-au spus că pot
să plec oricând
şi oriunde,
dar eu mai rămân, fiindcă
Imediat după ce se închide
cerul zilei
Asistenta bătrână
de pe secţie vine
Şi ne citeşte
din Cartea cu Moace
Şi - nu o să mint -
îmi place mult
să o aud
Mă face
să mă gândesc la tine

Mai stau aici doar pentru că
Vreau ca măcar odată
Să respecţi şi tu
Programul de
Vizită
(*)

Am pierdut noţiunea timpului
Acum vreo două-trei răsărituri
Mi-am amestecat chipul
În supa cu fidea -
Ca să se închege mai bine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer