Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nevoie faustică


Alberto Păduraru

10.12.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cutiile rudimentare.

Dacă închizi ochii într-un lift blocat între etajele 5 şi 6 îţi poţi închipui foarte uşor că peretele din faţa ta e alcătuit din roci de subzistenţă, uneori chiar din pietre pentru templul tău, sau că e pur şi simplu fostul vârf al unui munte, erodat ca tu să urci constant. Continuu. De obicei avem discuţia asta la telefon când te blochezi în liftul de pe Griviţei.

Cu toate astea, ai putea să anunţi pompierii. Sau să strigi până auzi o yală întorcându-se. Sau să împingi uşile vechi din lemn şi să încerci un buton la nimereală. Dar tu mă suni pe mine, ceea ce pare drăguţ şi cinic în acelaşi timp.

Câteodată respirăm împreună. Te întreb ce ai cumpărat. Îmi spui. Mă întrebi cum e la birou. Îţi spun. Apoi râzi. Auzi pe scară cum vecina aia bătrână e nevoită să urce până la etajul 8 pe scări cu patrupedul ei. Aşteptăm împreună să treacă zgomotul. Eu mă întorc la treabă. Ţie ţi se descarcă telefonul.

În lift nu miroase tocmai plăcut. În final, împingi uşile de lemn şi apeşi la 10. Nu ştii dacă o să cobori, dar cutia se pune în mişcare.

Liftul are o oglindă spartă, un bec incandescent. Nu e nimic mai mult decât o baie improvizată. Dar tu mereu zici că e linişte şi că îţi place să vorbim la telefon de acolo şi, cu toate astea, liftul e sonor, la răstimpuri. Muzica lui e o artă a succesiunii ce poate fi redusă la posibilităţile inerente materiei ei. Cel puţin asta bâiguiai în receptor aproape cu fiecare ocazie. Grotesc, până la asemănarea scârţâitului cablurilor cu o pasiune de Bach. Te aşezi cu totul în câmpul sonor al acelei muzici, îngăduindu-i să şi realizeze, prin inducţie, toate liniile ei de forţă în sufletul tău. E ascunzătoarea ideală. Ştii că nu va trebui să te justifici niciodată. Când vei coborî, în cele din urmă, vei spune că nu tu stăpâneşti mersul lucrurilor.

La început sunt îngrijorat. Mă gândesc cui să las locul la birou ca să ajung acolo cât mai repede. Apoi începi să îmi povesteşti, liniştită, parcursul zilei de până atunci. Nu te grăbeşte nimeni, niciodată. Mă simt străin când ascult, imaginându-mi-te în jegul ăla claustrant. Îmi tot repet că eşti mai liniştită decât ar cere situaţia. Că te complaci în a rămâne acolo pentru mult timp. Şi mă gândesc mereu de ce nu vorbim niciodată faţă în faţă aşa cum vorbim la telefonul cu linie unică Strada Griviţei - Birou central. De câte ori am adus vorba despre asta mi-ai spus că e pur şi simplu vorba de o notă vocală tandră când mintea mea ia contact cu îngrijorarea pentru tine. Mi-ai spus că bărbaţii puşi în situaţii limită sunt proiecţiile onirice ale oricărei femei. Tu îţi doreşti pe cineva a cărui voce să îţi amintească o cantată de acelaşi Bach. Şi acolo, în spaţiul ăla, când te delimitezi total de orice există concomitent cu tine, vocea mea devine o muzică ademenitoare.

Câteodată te ascult cu atâta interes încât mi-aş dori să trec după muncă pe la blocul turn. Să mă blochez pur şi simplu în liftul ăla. Să văd dacă totul s-ar întâmpla şi viceversa. De prea puţine ori, totuşi.

Când ieşi nu arăţi deloc plictisită. Vii înspre birou, mă iei şi ne plimbăm prin parc. Nu mai vorbim despre nimic. De parcă nu am mai avea ce să vorbim. De parcă toate discuţiile s-ar fi consumat telefonic, cât timp erai blocată între etajele 5 şi 6.

Nu e nimic altceva decât o baie publică liftul ăla. Şi încep să înţeleg că e singurul loc în care te simţi singură cu adevărat. Şi când te simţi singură cu adevărat simţi nevoia să vorbeşti cu mine. Nu ne-am spus 'te iubesc' până acum. Şi, dacă aş spune lucrurilor pe nume, poate că nu te-ai mai închide acolo. Sau nu ai mai simţi nevoia, cel puţin. Ştiu că, dacă mi-aş face curaj să îţi spun că te iubesc, vocea mea ar căpăta orizontul muzical mult aşteptat. Dar întrebările mărunte, lipsite uneori de afectivitate, delimitează două drumuri distincte. De fiecare dată când ne vedem mă tot întrebi ce s-a întâmplat cu vocea mea. Îţi recit - astrofic - vremea, minimalul din cum mă simt, ce aş vrea să gătesc, ce film am văzut. Nu emit judecăţi de valoare despre nimic. Câteodată te amuz. Alteori chiar te surprind râzând. Dar nu pot să nu observ imaginea tristă de ansamblu. Da, da. Părul îţi stă bine. Ochii îţi stau bine. Bluza ta începe să se schimbe într-un pastel sub ochii mei. Prea profund. Bluza ta e ok. Asta e ce aş spune. Fără să gândesc. Ai încercat noua lasagna de la nonstopul de pe colţ? Azi e joi şi sunt liber să sun în State dacă vreau. Nu ştiu, cred că aşa e abonamentul. Se percepe taxă inversă pentru Nevada, doar ca să ştii. Nu mă îngrijorează nimic. Nu mă perturbă nimic. Pare că îţi iau pulsul la fiecare privire. Nu vorbim despre problemele noastre înainte, în timpul sau după plimbare. Parcul e ok. Ăsta e adevărul. Plimbarea în sine e chiar ok. Lifturile sunt de căcat. Îmi răspunzi, parcă reanimată, că sunt mai interesant la telefon.

Mi-am dat seama că am nevoie de timp cu tine printr-o durere organică în coşul pieptului. În ziua aia am găsit înlocuitorul potrivit. M-am baricadat în casă. Am început să scriu despre tine. Am scris, din memorie, toate convorbirile noastre la telefon. Am scris, rezumativ, fiecare plimbare într-una stereotipală. Am scris că te iubesc, undeva între toate astea. Te-am sunat. Nu aveai baterie. M-am pornit înspre Griviţei, fiindcă ştiam că acolo am şanse să dau de tine. Liftul avea aprinse cifrele 5 şi 6. Am strigat că te iubesc. Nu ştiu dacă era vocea pe care o aşteptai, dar am venit special pentru asta.

*
Mefistofel şi-a încheiat activitatea pe twitter. Lumea e cu totul dată peste cap. Ţi-am lăsat o margaretă în faţa uşii de la intrare, dar nu cred că ai mai ajuns acasă de atunci. Şi câte un bileţel pentru fiecare convorbire telefonică cu tine. La finalul celei mai lungi şi mai cuprinzătoare plimbări prin parc ţi-am înmânat manuscrisul cu tot ceea ce nu am ştiut că simt până atunci.

Oamenii ar trebui să vină pe lume deja închişi în propriile lor lifturi. Deja singuri. Ai început să plângi, de parcă mi-ai fi înţeles frica de lifturi.

Cutii rudimentare. Conţin inele, sculpturi, declaraţii de dragoste, tot ce e vintage, paşoptismul, barocul, femeile, parfumul, hârtia igienică cu miros de piersici, naftalina, rocile de subzistenţă, filosofia, precambrianul, evoluţionismul, somnul de amiază, prizele de 220 V, ţestoasele, pisicile, caleidoscopul, magia, maşinile de spălat automate, părul facial, orchestrele simfonice, aliteraţiile, asonanţele, aglomeraţia de duminică. Şi cât de frumos răsuna vocea ta vorbind despre toate astea. Merita să fiu îndrăgostit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer