Cu mâinile legate

Dacă mi-ar fi spus cineva acum trei luni că, într-o după-amiază plăcută de toamnă, o să fiu pe bancheta din spate a unei maşini de Poliţie, speriat şi cu cătuşe la mâini, aş fi râs ca la o glumă bună. Doar că acum nu-mi venea deloc să râd, mai degrabă să-mi plâng de milă. Eram într-o situaţie de-a dreptul disperată. Culmea este că, în ciuda a ceea ce ştiam că se întâmplase, mă chinuia un puternic sentiment de vinovăţie. Şi îmi dădeam seama că sentimentul se va accentua, inevitabil. Oricât m-aş fi învârtit în jurul cozii, oricât aş fi pretins că, de fapt, fusesem victima unei înscenări, cătuşele reci din oţel cromat mă aduceau repede la realitate. Ele spuneau un singur lucru: că greşisem şi trebuia să plătesc!

Îmi era ciudă. Alţii ar fi protestat, s-ar fi dat cu capul de pereţi, şi-ar fi smuls părul, ar fi făcut un întreg circ. Însă eu preferasem să mă comport suspect. Suspect de calm, ceea ce nu mă caracteriza. Deşi nu-mi plăcea să recunosc, acel stupid sentiment de vinovăţie mi-ar fi putut fi fatal. Aproape că-l înţelegeam pe Rusu. Zece din unsprezece procurori ar fi procedat la fel. Cât despre judecător, ce să-i reproşez? Că nu manifestase suficientă empatie pentru un tip fără cazier? Că nu fusese acolo, să vadă cu ochii lui ce se întâmplase? Bullshit!

Mă dărâma gândul că îi dezamăgisem cumplit pe Mihai şi pe Daria. Prietenii, rudele, vecinii, foştii colegi, cunoştinţele de pe Facebook, duşmanii aflaseră cu toţii că eram un soi de monstru. Cei din urmă aşteptaseră evenimentul ca pe o confirmare a propriului instinct sau a unui sumbru presentiment. Stătuseră la pândă şi, iată, momentul venise. Răbdarea le fusese răsplătită cu vârf şi îndesat. Odată şi odată trebuia să iasă la iveală adevărata mea faţă. Alta decât cea de bărbat deseori antipatic şi pus pe harţă. Ceilalţi, prietenii sau indiferenţii, îşi ziseseră probabil că pe lumea asta trăiau mulţi psihopaţi şi că, într-adevăr, aparenţele înşelau.

De când începuse nebunia, uneori eram resemnat, îmi doream să mor, alteori îmi venea să urlu de nervi şi de neputinţă. Presiunea enormă, ochii care mă priveau în felul ăla acuzator, nu făcuseră decât să adâncească depresia. Crezusem că ultimele zile vor fi şi cele din urmă. Supravieţuisem printr-un miracol. Şi coşmarul de-abia începea, conştientizam asta. Ca să scap de el, aveam o singură cale: să-mi demonstrez nevinovăţia. Altfel, mai devreme sau mai târziu, aveam să cedez. Definitiv.

Maşina a oprit din nou în traficul infernal al Capitalei. Eram atât de absent, încât cu greu îmi dădeam seama unde mă aflu. De pe scaunul din dreapta şoferului, comisarul Manolache mă privea discret în oglindă. Parcă s-ar fi temut să nu fac vreo prostie, să-l lovesc pe colegul lui, să-l strâng de gât pe şofer şi să sar din mers, înainte ca maşina să oprească într-un stâlp de pe marginea străzii. Fix ca în filmele americane de duzină. Doar că aptitudinile mele fizice ar fi putut, în condiţiile alea, să mă ajute cel mult să încasez doi pumni în plină figură. Departe de mine cel mai mic gând să evadez.

Comisarul a răspuns la telefon. I-a anunţat pe colegii de la arestul Poliţiei c-o să ajungem în 10-15 minute. O să fie circ la televizor, ca de obicei când presa avea subiecte-bombă. Însă începusem să mă obişnuiesc. Eram pe jumătate vaccinat, găsisem antidotul, deşi era ultimul lucru pentru care să-mi fac probleme. Mă aşteptau situaţii infinit mai dure. Dacă nu voi fi pregătit, voi ceda foarte repede. Puşcăriile româneşti puteau fi iadul pe Pământ.

Pe lângă noi a trecut în viteză o Salvare cu sirenele pornite. Mă uitam cu coada ochiului la Ifrim, părea relaxat. Butona pe mobil, dădea impresia că are tot timpul din lume. Aerul său degajat, plictisit, făcea parte din războiul psihologic. Războiul nervilor, care pe care.

Maşina Poliţiei înainta încet, în coloană. Au depăşit-o doi ciclişti angrenaţi într-o cursă de curierat. Altădată i-aş fi invidiat, din postura de şofer prins în ambuteiaj; acum îmi erau indiferenţi. Cu cât ajungeam mai târziu, cu atât mai bine. În fond, unde ne grăbeam?

Am intrat în curtea Poliţiei pe poarta metalică grea, care culisa zgomotos pe roţile ruginite. O văzusem pe YouTube, imaginea ei mă bântuise în ultimele nopţi. După cum mă aşteptam, am avut parte de o primire rezervată VIP-urilor. În timp ce maşina oprea în faţa porţii, fotoreporterii şi cameramanii s-au repezit să prindă măcar un cadru cu vedeta arestului preventiv. Încercam să mă stăpânesc, să fiu calm. În alte condiţii, le-aş fi spus vreo două, le-aş fi tras şi câteva şuturi. Aveam multe de reglat cu şacalii care îmi săriseră la gât. Vânatul căzuse, fusese doborât, acum nimic nu-i mai putea opri. La câte aberaţii scriseseră despre familia Zaharia, nu era de mirare că mi se urcase sângele la cap. Deocamdată, am ridicat doar mâinile încătuşate şi le-am arătat degetul mijlociu. În timp ce poarta se închidea în urma noastră, inspectorul Ifrim m-a ajutat să cobor protejându-mi capul, grijuliu. Fotoreporterii se căţăraseră pe gard să mă pozeze. Povestea mea făcea toţi banii, ridicase ratingurile până la cer, devenisem subiectul must have al oricărei emisiuni de dezbatere. Jurnalele de ştiri începeau şi se terminau cu mine. Dacă mă putea consola cu ceva, devenisem aproape la fel de popular ca Simona Halep.

Ajunşi în mediul lor, poliţiştii râdeau la bancul porcos al inspectorului Ifrim. Un gardian mi-a verificat lucrurile personale: ceasul, verigheta, ţigările, bricheta, portofelul cu acte, carduri şi bani. A urmat amprentarea, apoi mi-au luat şireturile şi cureaua. Mi-au comunicat programul, orele de deşteptare şi de stingere, orele de masă, ce aveam voie să fac şi ce nu, câte vizite şi pachete puteam primi. Poliţistul care mă preluase să mă conducă în celulă nu fusese nici amabil, dar nici măgar. Ca toată lumea, aflase multe despre mine. Şi, dacă m-ar fi înjurat, n-aş fi avut replică, la ce portret îmi făcuse presa.

Voi sta o perioadă într-o cameră cu patru paturi suprapuse câte două. De cum am intrat, am remarcat duşul şi veceul pe dreapta. Mirosurile de clor şi de aer închis m-au izbit încă din uşă. De asta mă temusem cel mai tare, de primul impact. Colegii de garsonieră par nişte simpatici: doi găinari, hoţi de buzunare, recidivişti a enşpea oară, plus un contrabandist de ţigări. După tatuajele pe care le afişau, cu siguranţă nu urma să discut cu ei despre Pescăruşul lui Cehov. Găinarii par încântaţi să mă vadă, îmi zâmbesc de parcă vor să le dau un autograf. În schimb, contrabandistul, un tip musculos şi foarte grav, este mai reţinut, cu el s-ar putea să am mici probleme.

Mă aştept să nu pot închide ochii în primele nopţi. Trebuie să fiu tare, trebuie să rezist. Daria şi Mihai mă vor ţine în viaţă. Încă sper. Singura mea şansă este să am în continuare încredere. Şi să lupt până la capăt.


Bucureşti, cu 12 săptămâni înainte

Ajung cu întârziere în platoul televiziunii şi îl simt pe Marius, producătorul, cum îmi aruncă săgeţi. Scuzele cu traficul nu mai ţin, le-am tot folosit. Anca, roşcata de la make-up, mă preia din zbor în cabina de machiaj, înainte să ţipe Marius. Sunt probleme cu aerul condiţionat, unde dracu-i meşterul ăla? răcneşte producătorul, cu mobilul la ureche. După cinci minute, mă sună plin de nervi. Comut pe speaker.
- Hai, Dragoş, ne mişcăm şi noi mai cu talent?
- Imediat, şefu'... Gata, ultimul retuş.

Îi fac cu ochiul Ancăi, care îmi zâmbeşte în timp ce mă dă cu fond de ten. E o puştoaică de 21 de ani, învaţă din mers tainele meseriei şi tind să cred că alte calităţi au recomandat-o atunci când şi-a luat postul în primire. Altfel, i-aş fi recunoscător dacă după machiaj nu aş arăta ca un zombi.

Îi mulţumesc, îmi pun costumul de scenă şi ajung, în sfârşit, în platou. Sunetistul Nick face probe de microfon; le strâng mâna invitaţilor, iar pe colega de la UNATC, Cornelia, o îmbrăţişez. Schimbăm două vorbe, de complezenţă. Nu ne văzuserăm de ani buni, ea divorţase recent şi rămăsese cu doi copii. O întreb dacă să-mi pară rău sau nu. Îmi şopteşte că se simte uşurată, a scăpat de-o mare pacoste.

Regizorul de platou ne anunţă că mai avem 30 de secunde. De data asta era o emisiune înregistrată, mă aşteptam să am mai puţin trac. Ar fi trebuit să filmăm a doua zi, seara, în direct, însă, din motive care îmi scăpau, mă chemaseră inopinat la sediul televiziunii.

Pe monitorul de control începe să ruleze genericul, pe fundalul muzical live al trupei din platou. Dansez în ritm împreună cu asistenta Iulia. Îl aud în cască pe regizor, trag aer în piept.
- ...  şi 3, 2, 1, intrăm!
- Bună seara, doamnelor şi domnilor, şi bine aţi revenit la emisiunea-concurs Roata Norocului, numai aici, la VIP TV!

Timp de 90 de minute, încerc să fiu agreabil, mă rog, cât îmi permite textul citit de pe prompter. E un format de show pentru publicul larg, fără pretenţia de a revoluţiona divertismentul. Dintre cunoscuţii mei, nu se uită niciunul la Roata Norocului. De fapt, mulţi chiar au renunţat la televizor. Dacă vor să vadă vreo emisiune, oricare, o găsesc lesne pe internet. Cât despre mine, încerc din răsputeri să nu arăt publicului cât de tare mă dau în vânt după show-ul de la VIP TV în care am calitatea de gazdă.

Pentru un tânăr actor din Bucureşti, fără un contract pe termen lung cu vreun teatru, colaborarea cu un post de televiziune naţional e mai mult decât onorabilă. De fapt, simţeam că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Jobul mi-a oferit notorietate şi o satisfacţie materială greu de atins în breasla actorilor. Aşa că, indiferent de propria părere legată de Roata Norocului, când m-au sunat în urmă cu trei ani să dau o probă, m-a încântat ideea că aş putea să semnez contractul. În fond, câţi actori ajung să joace doar rolurile la care visează? Mulţi zic mersi şi pentru o simplă figuraţie într-o reclamă ieftină. Aşa că nu am motive să mă plâng. Iar Daria m-a liniştit atunci, în felul ei. Mi-a promis, ironic, că, oricât de slab ar fi show-ul, îl va urmări cu atenţie, duminică de duminică.

Răsuflu uşurat când pe ecran se derulează genericul de final. Invitaţii s-au mobilizat peste aşteptări - au glumit, au râs, s-au ciondănit amical, iar Cornelia chiar a câştigat şi ceva bănuţi de buzunar. Înainte să plece, mă invită la o cafea. Cu regret, îi spun că rămâne pe altădată, urmează şedinţa de analiză cu cei din staff. Fusese ultima ediţie a sezonului şi, ca de obicei, se trăgea linie şi se luau decizii: ce schimbăm, ce aducem nou în sezonul viitor, cum putem creşte ratingul, ce invitaţi-vedetă avem pe listă.

În afară de regizor, directorul de imagine şi producătorul show-ului, la analiză participa şi directoarea de programe, Sanda Lupu. De ea depindea cam tot ce mişca în televiziune. Sanda avea ultimul cuvânt în legătură cu orice emisiune nouă sau cu orice actor. Era deplin conştientă de puterea ei, pentru că la nivel naţional doar trei directori de programe contau cu adevărat. Trei posturi de televiziune încasau crema bugetelor de publicitate. Iar câştigurile din publicitate, vitale, influenţau în mod direct bugetele emisiunilor. De obicei, cu cât un program TV costa mai mult, cu atât cei implicaţi câştigau mai bine. Cu o singură condiţie: să aibă rating!

În ultimele trei săptămâni primiserăm semnale îngrijorătoare. Din păcate, după şase sezoane se întâmplase inevitabilul: publicul se cam săturase de Roata Norocului, iar asta se vedea clar în rapoartele de monitorizare a audienţei şi, implicit, în încasările din publicitate. Şedinţa începuse într-o atmosferă grea, încordată. Marius îmi împinge în faţă două foi cu cifre pe care le ştiam în mare. În ciuda antipatiei reciproce dintre noi, şi el avea de pierdut dacă treburile mergeau prost. Îi înţeleg cu greu expresia de satisfacţie de pe chip.

Mă priveşte lung şi lansează primul avertisment.
- Dragoş, ceva nu merge la show-ul ăsta...

Primesc lovitura cu graţie. Îi zâmbesc strâmb.
- Începem să pierdem bani, îmi explică el pe acelaşi ton sobru, ca unui tip picat din Lună. Costurile depăşesc încasările.

Colegii întorceau foile pe toate părţile, încercând să pătrundă dincolo de cifre. Se căuta un ţap ispăşitor, iar cel mai la îndemână era nimeni altul decât gazda emisiunii. Directoarea Sanda îmi cerea un punct de vedere, fie şi formal. O vedeam cum se foieşte. Simţeam că decizia fusese luată, doar că din procesul-verbal lipsea mea culpa.

Şi îmi sare ţandăra.
- Vrei să spui că oamenii nu se mai uită la Roata Norocului pentru că le-am devenit brusc antipatic?!
- Uite ce-i, n-am chef să ne certăm...

Că tot pornise balul, m-am gândit să le zic ce aveam pe suflet. Mi se părea incorect să plătesc doar eu oalele sparte.
- Dacă e să-mi reproşez ceva, Sanda, este că nu am reuşit să vă conving să schimbaţi la timp unele lucruri.

Directoarea mă priveşte de sus, aparent surprinsă.
- La ce te referi? m-a întrebat, cu ochii în telefonul mobil.
- Scriptul e foarte prost... Citesc de pe prompter numai tâmpenii. V-am rugat să mă lăsaţi să-mi scriu singur textul.
- Ai impresia că eşti mai talentat decât scenaristul nostru? rânjeşte Marius.
- Cu siguranţă! Punctul doi: formatul emisiunii este depăşit. La orice propunere de îmbunătăţire v-aţi făcut că plouă, stimaţi colegi.

Sanda, mirată, îşi ridică ochii din telefon.
- Ce propuneri?!
- Îţi spune Marius. Credeam că ţi le-a comunicat. Punctul trei: aţi ales invitaţii de capul vostru. Sugestiile mele au fost catalogate drept stupide.

Directoarea este surprinsă.
- Ce sugestii, Marius?!
- Ei... Prostii! A descoperit Dragoş roata în televiziune, îţi dai seama.

Arogantul şi deşteptul pământului ar fi meritat un pumn în plină figură. Reuşise să mă scoată din pepeni. Am încercat să mă abţin.
- Punctul patru: totul a mers bine până aţi luat decizia înţeleaptă de a programa emisiunea duminică seara, la concurenţă cu cel mai tare show. Ăla costă de douăzeci de ori mai mult decât Roata Norocului şi are un rating de patru ori mai mare. Ce vreţi de la mine, în condiţiile astea? Cum să mă lupt cu ei? Să-mi dau jos chiloţii, în direct?! Dacă nu investiţi, dacă vă doare-n cot de propunerile mele, dacă rămâneţi încremeniţi în aceleaşi proiecte prăfuite, cum să iasă altceva decât un mare fâs?!

Mă încinsesem şi explodasem. Aşteptam demult momentul, avea şi răbdarea mea o limită. Sanda îşi pusese mobilul deoparte şi îl ţintuia cu privirea pe Marius. Părea şocată că le-o spusesem atât de direct. Cine mă credeam? În fond, eram un biet actoraş, nu-i aşa?
- Din păcate, Dragoş, ne oprim aici cu Roata Norocului. Emisiunea iese din grilă. Astăzi am înregistrat ultima ediţie, spune ea cu falsă părere de rău. Primesc un SMS. E de la Daria: Să nu întârzii, te rog. Avem o surpriză! Orice surpriză îmi pregătise soţia, eu aveam una şi mai mare.

Producătorul ţinea morţiş să plătească nişte poliţe.
- Iar dacă te dai aşa deştept, lasă-te de meserie, prietene, că oricum nu ţi se potriveşte... Fă-te producător, da?

Calm, întind mâna, iau de pe masă paharul plin cu apă, beau o gură şi îi arunc restul în ochi lui Marius. Rămâne o clipă interzis, apoi sare ca ars, să mă lovească. Reuşesc să mă feresc, îi trag un pumn zdravăn, însă al doilea ratează ţinta, înainte ca regizorul să ne despartă. Figura îngrozită a directoarei face toţi banii. Se temea, probabil, să nu-i cârpesc şi ei vreo palmă.

Ies din sala de şedinţe sub o ploaie de înjurături. Marius îmi zbiera, printre altele, că mă dă pe mâna Poliţiei şi n-o să mai pup în veci un job în televiziune. Avea falca umflată, îl puteam înţelege. Colegii îl ţineau de mâini să se calmeze, însă zbaterea lui de pit bull turbat părea forţată. Dorinţa de a-şi lua revanşa fusese inhibată de teama că şi-ar agrava, inutil, situaţia. Ştia că avea şanse infime să mă atingă.

În parcarea din spatele clădirii văd că am pană, roata din stânga-spate se dezumflase. Ghinion. Dacă n-aş fi coborât rapid cu liftul, aş fi zis că la mijloc era răzbunarea tâmpitului de Marius. Îmi aprind ţigara, îmi suflec mânecile şi iau cricul din portbagaj. Asta e, o terminasem cu VIP TV, dar măcar mă răcorisem. Pur şi simplu mă scoseseră din sărite aroganţa şi tupeul lor, pe lângă faptul că mă dăduseră afară. Eram conştient că alţii în situaţia mea ar fi înghiţit în sec, le-ar fi dat dreptate şi şi-ar fi cerut scuze că ratingul o luase la vale, asumându-şi mare parte din vină, în speranţa că directoarea Sanda Lupu, în mărinimia ei, le va oferi o nouă şansă.

Mă aşteptam ca incidentul să aibă urmări. Ameninţările lui Marius aveau un oarecare temei, se bazau pe solidaritatea de breaslă. Producătorii TV, puţini câţi erau, se cunoşteau bine între ei. Şi chiar dacă nu se iubeau, puteau să mă facă să regret gestul. Nimeni nu avea nevoie, în propria curte, de un prezentator bătăuş. Iar dacă povestea ajungea cumva în ziarele de scandal, atunci cariera mea în televiziune se termina la fel de abrupt cum începuse.

Înainte să strâng ultimul şurub, îmi scot altă ţigară, sprijinit de capota maşinii. De nicăieri, apare un cerşetor care mă sperie.
- Ce faci, şefu'? Te ştiu de la televizor... Ai doi lei de-o pâine?

La întrebarea asta, de obicei rămân fără reacţie. Bărbatul insistă.
- Măcar o ţigară... N-am fumat de trei zile, să mor dacă te mint.

Continui cu roata de rezervă, strâng şurubul şi arunc cricul în portbagaj, împreună cu cauciucul spart. Îi resping apelul Dariei. Când dau să plec, omul face o ultimă încercare.
- Speak English? Deutsch?

Reuşeşte să mă amuze. Găsesc o bancnotă de un leu şi i-o întind. O ia şi o studiază în zare, ca şi cum ar fi bănuit că-i falsă. Pornesc motorul şi îl aud ca prin vis:
- Un leu?! Thank you, sir! Gura mă-tii de calic care eşti!

Mi-a plăcut. După o zi ca asta, m-a făcut să zâmbesc. Îl văd prin oglinda retrovizoare, îşi aprinde o ţigară, trage cu sete şi suflă rotocoale de fum. Totuşi, viaţa e frumoasă!

De la sediul televiziunii până acasă, în Voluntari, ajung de obicei în cel mult 20 de minute. Mi-era greu să-mi scot din cap întâmplarea din timpul şedinţei şi, mai ales, posibilele urmări. Însă până la consecinţe aveam o certitudine: aventura mea la Roata Norocului tocmai se încheiase spectaculos, cu un pumn în plină figură. Trebuia să recunosc, m-am simţit atât de bine când l-am pocnit pe Marius! Omul o meritase, adunasem prea multă frustrare în ultimii ani. Iar eu n-am fost nici pe departe primul actor care să se plângă de comportamentul individului. Din punctul ăsta de vedere, aveam puţine regrete. Colegii mă vor felicita.

Priveam în urmă fără mânie la perioada mea de glorie. Lumea începuse să mă recunoască pe stradă, să mă salute cu simpatie. În plus, cumpărasem casa din Voluntari, fusesem cu familia în concedii relativ exotice, ne permiseserăm mici extravaganţe. Până la şedinţa de astăzi, conştientizasem foarte puţin faptul că, la un moment dat, aş putea rămâne fără job. Cât lucrurile au mers bine şi am fost, cumva, pe creasta valului, trăisem cu senzaţia că totul va dura o veşnicie. Însă iată că am căzut pe neaşteptate de acolo, din vârf, iar acum existau şanse mari să mă doară mai tare decât aş fi crezut. Şi să-mi revin foarte greu. Sau deloc. Deschid porţile cu telecomanda şi, în timp ce bag maşina în curte, încerc să-mi imaginez cum o să decurgă discuţia cu Daria şi ce o să-i spun lui Mihai. Îi dezamăgisem de puţine ori.

În living - surpriză! Daria face o poză cu mobilul în timp ce eu mă uit lung la tortul de pe masă, pe care ard două lumânări cu numărul 80. Lângă tort, şampanie şi pahare. Mihai se amuză de figura mea tâmpă, fără reacţie. Sar amândoi pe mine şi mă strâng în braţe.
- Felicitări, Dragoş! Şi la cât mai multe emisiuni de succes!

Mă sărută scurt. Daria se ţinuse de promisiune şi urmărise fiecare ediţie. Cu cea de azi, se adunaseră optzeci în ultimii trei ani. Le ţinuse evidenţa într-un carneţel. Motiv de sărbătoare, nu-i aşa? Doar că, oricât aş fi încercat să-mi exprim bucuria, degajam doar nelinişte, supărare şi îngrijorare.
- Ce-i cu tine?! S-a întâmplat ceva?

Cad moale pe fotoliu, deschid şampania cu zgomot şi torn în pahare.
- Dragoş?!
- Mulţi ani! îi urez, cu un zâmbet chinuit.

Încerc să amân momentul. Ciocnim şi bem. Ea doar o gură, eu până la fund. Mihai abia aştepta să primească dulcele preferat, tortul cu cremă de nuci şi frişcă.
- Mama, vreau tort.

Daria îi dă o felie, în timp ce eu îmi torn încă un pahar de şampanie, înainte de a-i spune vestea cea mare.
- Azi am avut două ghinioane... Cu care vrei să încep?

Tonul meu nu prevestea nimic bun, aşa că Daria îl duce pe Mihai în camera lui, să-şi termine prăjitura. Când revine, eu deja sunt la al treilea pahar.
- Zi-mi despre ghinionul mare, mă îndeamnă Daria.

Îi povestesc cât pot de calm. Mă ajută mult băutura. Aş vrea să ies să fumez, dar întâi trebuie să-i spun tot. Pe măsură ce află, mă simt din ce în ce mai mic. Daria era total împotriva violenţei. De când ne căsătoriserăm, aflase despre două mici încăierări, ca între bărbaţi, niciuna cu consecinţe grave. De fiecare dată mă muştruluise zdravăn. Ştia că în anumite situaţii puteam fi foarte arţăgos şi încerca să mă tempereze.

Acum părea dărâmată. Vestea o întorsese pe dos, abia scosese două vorbe, deşi în împrejurări similare cu greu o puteam opri. Îi dăduseră lacrimile şi chestia asta mă doboară, aşa că mă apropii şi dau s-o îmbrăţişez.
- Lasă, ne descurcăm noi...

M-aş fi aşteptat ca încurajările să vină din partea ei. O sprijin, luând-o pe după umeri, dar ea mă respinge.
- Cum ne descurcăm, Dragoş?! Avem de plătit rata la casă. Îl avem pe Mihai... Cum, îmi spui?
- Câteva luni, până îmi găsesc ceva, ne ajung banii de la Roata Norocului... Ultimele patru ediţii.
- Tu glumeşti?! Să zici mersi dacă tipu' ăla nu-ţi face plângere la Poliţie.
- Ce legătură are una cu alta? Am un contract, Daria...
- Şi în contract scrie că poţi să-i baţi, să-i insulţi şi pe urmă să-ţi dea banii, nu-i aşa?! Eşti copil!

Trebuie să fumez, discuţia începuse să-mi dea dureri de cap. O las pe Daria plânsă, cu felia de tort neîncepută, îmi iau ţigările şi bricheta şi mă retrag pe terasă. Are dreptate, e posibil să rămânem fără banii ăia. Iar ca să-i dau în judecată, în afara onorariului pentru avocat, exista o probabilitate destul de ridicată de a pierde procesul şi aş putea fi obligat să le plătesc şi daune. De-abia acum realizam în ce rahat intrasem.

Şampania m-a ameţit cât să adâncească şi mai tare rana. Mă consolez că mâine, după un somn bun, o să privesc dezastrul cu alţi ochi. Dau să intru în casă, dar mă ciocnesc de Daria. Simte nevoia unor explicaţii suplimentare şi asta mă enervează. Cred că am încasat suficiente lovituri pentru o singură zi.
- Şi acum, ce urmează? mă întreabă senină, în timp ce-şi trage scaunul.

Pare să fi depăşit prima undă de şoc.
- Nu ştiu... Încerc la alte televiziuni.
- Tu auzi ce vorbeşti?! Ce televiziune te mai angajează după scandalul ăsta? M-ar mira să te primească şi la Godot... Ţi s-a dus buhul de recalcitrant, de bătăuş, de om care face probleme pe unde ajunge.
- Zău?! Chiar aşa?
- Ţi-ai găsit momentul să fii ironic. Degeaba ai talent cu carul, dacă te porţi ca un derbedeu.
- Tu n-ai fost acolo, Daria... Îi cunoşti prea puţin pe cretinii de la VIP TV. Ne tratează ca pe ultimii papagali.
- Crezi că are importanţă dacă-ţi dau dreptate? Vrei să schimbi tu lumea? Ştii bine, aşa merg treburile în showbiz. N-a fost ca şi cum ai fi vreun novice. Dacă iubeşti meseria asta, atunci acceptă-i regulile. Dacă nu, du-te şi dă cu mătura la teatru... Sunt convinsă că acolo n-o să te mai supere nimeni.
- Mda, bine... Fii sigură că nu mi-e ruşine să dau cu mătura, dacă-i nevoie.
- Dragoş, în meseria ta, alţii fac regulile. Pricepe odată! Bun, pot înţelege, te-ai răcorit, aveai o chestie personală cu Marius. Dar tocmai în public ţi-ai găsit, în sediul televiziunii, de faţă cu directoarea şi colegii lui?!
- Ai dreptate. Am greşit.
- Doar atât?! Sunt foarte curioasă cum o să ne descurcăm.
- O să-mi găsesc ceva. Orice... Dacă e nevoie, renunţ la actorie, bine?

Mă ridic rapid, intru în casă fără să-i aştept replica. În momentul ăsta, continuarea discuţiei ar agrava lucrurile. Ar isca un scandal domestic de care vreau să mă lipsesc.

Când trec prin bucătărie, Dariei îi sună mobilul. Era Vanda Roca, mama lui Tudor, băieţelul cu care Daria făcea meditaţii la engleză. Îi dau telefonul şi mă trimite să deschid poarta. Băiatul era cu un an mai mare decât Mihai şi se împrieteniseră de când Tudor începuse să vină la noi la meditaţii. Părinţii lui o găsiseră pe Daria printr-o recomandare, iar aranjamentul le convenea şi pentru că locuiau foarte aproape, tot în Voluntari.

O salut pe Vanda, după ce îşi ia rămas bun de la Tudor şi îi urează spor la treabă. Femeia urcă sprintenă într-un BMW X6 negru şi îmi face semn cu mâna înainte de-a pleca. Abia reuşesc să schiţez un gest, atât de dărâmat sunt.

În timp ce Daria îşi începe ora de engleză cu Tudor, îl rog pe Mihai să nu-i deranjeze şi mă retrag în biroul de la etaj. Pe site-ul OLX.ro găsesc sute de locuri de muncă. Le exclud din start pe cele legate de actorie, puţine la număr, foarte prost plătite şi cu minime cerinţe de experienţă sau talent. Până mă lămuresc dacă mai am vreun viitor în televiziune, ar fi bine să mă gândesc la variante. M-ar tenta, măcar temporar, să fac taximetrie la Uber, însă Golful nostru prăfuit nu se încadrează în exigenţele firmei. Joburile de instalator, electrician, zidar sau alt gen de meseriaş sunt şi ele excluse. Iar să muncesc în străinătate am urât dintotdeauna. Mai exact, am urât din momentul în care un foarte tânăr actor, bun prieten, altfel tonic şi pozitiv, a plecat disperat în Germania, pentru că nu-şi găsise un rost în ţară. Acolo, în scurt timp, s-a produs tragedia. Într-o clipă de depresie, s-a aruncat sub roţile trenului. Câteva zile am încercat să-mi dau seama ce i s-a întâmplat. Ce a fost în mintea lui Cornel? Cât de dureros trebuie să fi trăit sentimentul inutilităţii, al eşecului profesional? Cornel iubise teatrul, iubise nespus actoria. Îl măcinase încontinuu faptul că, sub presiunea constrângerilor materiale, acceptase orice, acceptase să joace în Bucureşti roluri minore, insignifiante, mult sub talentul său, să alerge tot timpul după puţinii bani de supravieţuire. Într-un cuvânt, se simţise umilit. La o bere, îmi povestise cu mult umor, dar şi cu amărăciune, cum încercase să intre prin concurs la două teatre de stat din Capitală, unde jocurile fuseseră deja făcute. Ieşise de la interviuri plin de furie. Sentiment pe care îl trăisem şi eu, cu ani în urmă. Lui îi plăcuse în mod special scena, contactul direct cu publicul. Televiziunea şi filmul îl atrăseseră doar din perspectiva banilor. Mult timp mă gândisem la ce însemna să fii un actor atât de talentat şi să-ţi găseşti sfârşitul într-o gară din Germania, departe de cei dragi, fără speranţe, dezamăgit de ce-ţi oferise viaţa.

Citind anunţurile cu locuri de muncă, mi-l imaginam pe Cornel. Îmi imaginam disperarea lui. Conflictul său interior. Lucrase ca muncitor necalificat într-un supermarket din Berlin, unde împingea cărucioare cu marfă, în timp ce visa la aplauzele spectatorilor. Mă cutremuram că aş putea ajunge în aceeaşi situaţie. Uneori, drumul de la extaz la agonie era atât de scurt! Şi de dureros.

Anunţurile de pe OLX mi se derulară prin faţa ochilor, dar parcă mi se pusese o ceaţă, le vedeam ca prin vis: consilier vânzări, mecanic auto, operator calculator, ospătar, operator pariuri sportive, arhivist, DJ part-time, model pentru mascotă, animator petreceri, solist de muzică uşoară, fotograf, manager club de noapte, coregraf, bucătar, copywriter... Deja obosit, riscam să mă cuprindă şi mai tare depresia. Încerc să rămân optimist. Mai erau şi alte televiziuni în afară de VIP TV. N-o fi dracul chiar atât de negru. La urma urmei, Roata Norocului avusese succes până de curând, iar succesul fusese, cumva, legat şi de numele meu.

Mă duc la geam şi-mi aprind ţigara. E foarte cald pentru sfârşitul lunii mai. Dincolo de gardul din spate al casei este o livadă de meri. Aparţine unei unităţi militare, de fapt Serviciului de Informaţii Externe, SIE. Când înfloreau copacii, era o plăcere să-i priveşti. Florile căzuseră şi pe iarbă părea că ninsese din loc în loc, unde vântul adunase grămezi de petale albe.

Nici nu ştiu cum a trecut ora de meditaţie. O aud pe Daria ieşind pe terasă la o cafea, împreună cu Vanda, care îl lăsase pe Tudor să se joace pe consolă cu Mihai. Fumez la geam mascat fiind de balcon, aşa că aud ce discută cele două femei fără să fiu văzut. Se înţeleg bine, prietenia dintre copii a contribuit decisiv la relaţia dintre mămici. Daria îi spune Vandei că Tudor face progrese la engleză. Dacă ar continua şi în vacanţa de vară, ar ajunge la un nivel intermediar de conversaţie. Vanda e bucuroasă de idee. Apoi o întreabă pe Daria dacă are probleme, că pare supărată.

După un timp de tăcere, Daria îi împărtăşeşte necazul.
- Cu Dragoş ar fi nişte... hai să le zicem, probleme. L-au anunţat că i se suspendă emisiunea din toamnă. Partea proastă e că ar trebui să primească banii pe ultimele patru ediţii şi... sunt şanse mari să nu-i mai vadă deloc.
- De ce?!
- Mă rog... e complicat. Mi-e şi jenă să-ţi spun.

Şi mie să ascult pe furiş, dar sunt foarte curios.
- Daria, dacă te pot ajuta, cu mare drag.
- Mulţumesc, e greu să mă ajuţi... Dragoş a făcut-o lată. L-a bătut pe producător, chiar în sediul televiziunii. Erau în şedinţă cu directoarea... Un întreg scandal, îţi dai seama.
- Dar ce s-a întâmplat?!
- S-au acumulat tensiuni. Plus o antipatie reciprocă. Plus anunţul cu suspendarea emisiunii. Plus firea războinică a lui Dragoş, pe care uneori nu-l înţeleg...

Nici eu nu mă înţelegeam de multe ori.
- Ar fi putut să se abţină... Dar e prea orgolios. Şi cu cine? Cu cei care-l plătesc?!
- Sunt convinsă că o să găsească altceva... E un actor foarte talentat.
Mersi, Vanda, eşti drăguţă.
- Poate lucra la orice televiziune, Daria. Are charismă, notorietate, un CV... doar nu-i un necunoscut de pe stradă.
Dragă Vanda, dacă mai continui mult cu complimentele astea, mă duc cu CV-ul direct la CNN.
- Încerc să văd dincolo de aparenţe - producătorii din televiziuni sunt o castă, Vanda. Îşi fură reciproc actorii, şi-i rotesc între ei, iar când apare unul ca Dragoş, care suportă greu mitocăniile şi are antecedente în materie de altercaţii... mi-e teamă că au de unde alege.

Punct ochit, punct lovit. Îmi era teamă de acelaşi lucru.
- Dragoş mai are vreun job, în afară de cel din televiziune?
- Nu. Colaborări sporadice... Rareori reclame, prezentări la câte un eveniment, spectacole de club într-o trupă de teatru independent. Nu ştiu cum o să facem cu rata la casă, sincer.
- Aş vrea să te încurajez să vezi partea plină a paharului, Daria. Sunteţi o familie reuşită, aveţi un copil extraordinar... Dacă totul s-ar reduce la bani, înseamnă că eu ar trebui să radiez de fericire, nu-i aşa?

Pe Vanda o văzusem oricum, dar nu nefericită. O brunetă senzuală, echilibrată, cu un uşor aer misterios, al cărei fizic ar trezi interesul oricărui bărbat cu pretenţii. Întâmplător sau nu, se nimerise ca soţul ei, Viktor Roca, să fie milionar, în Top 300 cei mai bogaţi români.
- Înclin să cred, fără vreo urmă de ironie, Doamne fereşte, că problemele tale sunt un pic mai uşor de suportat, îi replică Daria.
- Depinde cum priveşti lucrurile... Când sunt în joc chestiuni existenţiale, pierderea unui cămin sau asigurarea traiului zilnic, atunci da, se nasc tragedii... Dar crezi că aspectele care ţin de sentimente, de relaţia în cuplu, de respectul reciproc, generează altceva decât drame? Cunosc oameni cu bani de o mie de ori mai nefericiţi decât aţi putea fi voi doi acum. Fără să bagatelizez suferinţa voastră...Ca să nu mai vorbesc de cei bolnavi. Ştii cum e, mai bine cerşetor viu, decât rege îngropat.
- Să înţeleg că ai vreo problemă de...?
- A, nu, suntem sănătoşi, slavă Domnului! Şi eu, şi Viktor, şi Tudor... Însă unii bărbaţi manifestă un egoism exacerbat. Lipsesc cam toată ziua, uneori zile la rând, iar când vin acasă fie par absenţi, fie îşi descarcă frustrările în sânul familiei... Pe urmă spiritele se încing inevitabil şi Tudor suferă enorm... Din păcate, Daria, la nervi oamenii îşi pierd bruma de inteligenţă.

Aici m-a lovit în plin.
- Îmi pare rău să aud asta, Vanda...
- Ţi-am spus-o doar ca să vezi că există suficiente motive de optimism cât timp sunteţi sănătoşi şi vă iubiţi.

Habar n-aveam ce era acum în mintea Dariei, însă, în ce mă privea, greu mă puteam consola cu faptul că şi bogaţii plâng.
- Mi-e teamă de ce va urma. Am construit atât de greu căminul ăsta, ne-am bucurat de el şi dintr-odată... Cum o să-i spun lui Mihai?
- Poate n-o să fie nevoie... Încearcă să rămâi optimistă. Orice problemă are cel puţin o rezolvare, să ştii. Chiar şi micile mele contre cu soţul, de care-ţi ziceam adineauri.
- Dar eu nu vreau să mă întorc într-un apartament de bloc, Vanda. Nu vreau. Mai bine mă mut la ţară şi cresc animale. Serios!
- O să se rezolve, stai liniştită... Primul şoc emoţional este cel mai greu de depăşit. Mâine o să vezi lucrurile altfel, o să vezi imaginea de ansamblu. Sunt convinsă că Dragoş se gândeşte deja la o soluţie.

Da, sigur, eram plin de soluţii. Adevărul e că mă lăsasem în voia sorţii. Era evident că o să vină şi momentul ăsta, mai devreme sau mai târziu. Nu puteam ieşi la pensie de la Roata Norocului. Dar cumva trăisem cu impresia că voi trece, inevitabil şi firesc, de la o etapă la alta, de la un show de televiziune la altul, că voi face paşi înainte, nu înapoi. Doar că astăzi îmi complicasem singur existenţa.

Aş vrea să le întrerup confesiunile, simt că duc într-o fundătură. Cobor la parter şi ies pe terasă, salutând-o pe Vanda. Îmi fac de treabă cu un trandafir agăţător, pe care îl leg de suportul din lemn. Cum bănuiam, Daria e gata să plângă.

Vanda se pregătea să plece, se ridică şi o îmbrăţişează.
- Trebuie să ajung acasă... Sună-mă, te rog. Oricând.
- Bine, OK... Cu Tudor ne vedem marţi la aceeaşi oră?
- Da, sigur, marţi, la şase.
- Mulţumesc mult pentru...
- O să fie bine, ai să vezi.

Se îmbrăţişează din nou. Încep să mă simt penibil. Ce căutam acolo?! Vanda îşi ia rămas bun, îi răspund cât pot de politicos, apoi intră în casă cu Daria, să-l recupereze pe Tudor din living, unde juca FIFA 19 cu Mihai. Îl aud pe băiat protestând, ar vrea să mai rămână. Însă tonul Vandei e suficient de autoritar încât să-i înăbuşe eventualele insistenţe.

Suntem din nou singuri, pe terasă. Îmi aprind ţigara. Zilele astea o să fumez mult. Ne uităm unul spre altul, de fapt privind în gol. Parcă ar vrea să-mi accentueze sentimentul de vinovăţie, are nevoie de o descărcare emoţională şi nu ştiu dacă sunt pregătit.
- Ce facem, Dragoş?

Grea întrebare.
- Vrei un răspuns acum, pe loc?
- Bine că lui Marius i-ai putut da răspunsul pe loc... În plină figură.
- Iar începi?!
- Da! Suntem într-un mare rahat, Dragoş, înţelegi? Pot şi eu să mă revolt puţin sau trebuie să înghit cu noduri, în tăcere?
- Ai libertatea să faci ce vrei... dă-mi două palme, dacă te ajută.
- Nu fi mitocan!
- Nu sunt. Dar chestiile astea se întâmplă.
- Zău!? Da' unde te crezi, în comuna primitivă, când se reglau conturile cu parul? Erai altfel, Dragoş... De unde răbufnirile astea de mardeiaş de cartier? Ce nemulţumiri, ce neîmpliniri atât de profunde ai în viaţă? Ce se întâmplă cu tine?!

La ultimele două întrebări se ambalase cam tare. Cât să o audă Mihai şi să bage capul pe uşă.
- Iar vă certaţi?!

Daria îl linişteşte, ca de obicei.
- Nu-i nimic, Mihai, vorbesc cu tatăl tău. Hai, du-te la joacă.

Ca mulţi copii singuri la părinţi, Mihai reacţionează când ne certăm. Îi este teamă. Vrea să ne vadă fericiţi, orice dezechilibru îl clatină şi pe el. Ar fi prematur şi inutil să-l încărcăm cu problemele noastre, dar deja mă gândesc cu groază la momentul ăla.
- Ai putea să eviţi chestiile astea de faţă cu Mihai, îi atrag atenţia cât pot de împăciuitor.
- Şi tu ai putea să eviţi multe lucruri.
- De pildă?
- Vrei să-ţi desenez? Chiar am vorbit degeaba? Mă scoţi din sărite cu ironiile tale de doi lei!
- Nu înţeleg unde vrei să ajungi.
- Nicăieri! Aş ajunge la o mânăstire. Poate acolo îmi găsesc, în sfârşit, liniştea.

Pleacă în viteză, să n-o văd plângând. Dacă aş fi pierdut jobul pur şi simplu, fără alte incidente, oare ar fi fost aceeaşi atmosferă? Mă întreb de ce trebuia Daria să caute de fiecare dată un vinovat. Poate ca să scape de o parte din povara de pe umerii ei. Sau să se răcorească lovind într-un sac de box.

Prevăd c-or să vină zile grele.