Lecţia fotbalului umil şi extaziant

Ronaldo, Figo, Zidane, Raul, Roberto Carlos. Cinci jucători pentru o echipă. O echipă căreia presa iberică i-a găsit repede supranumele: "Los Galacticos". De cealaltă parte, un fost numărul unu al Europei, Sammer, un neamţ roşcat plin de încăpăţânare şi ambiţie. Borussia Dortmund trebuia să joace contra Realului. Sammer şi-a luat notiţe. Asta presupunând că, în faţa unor fotbalişti precum Ronaldo, Zidane, sau Raul, notiţele te ajută. Şi presupunând că ai ce notiţe să-ţi iei, astfel încât ele să te ducă spre descifrarea jocului pe care îl practică Real. Sammer n-are o echipă de vedete. Sau are o vedetă, pe "Mozart al fotbalului", aşa cum îl alintă ziariştii germani pe cehul Rosicky (trebuie să fii al naibii de bun să te alinte nemţii), numai că tocmai "virtuozul" lipsea de pe teren în faţa Realului, fiind accidentat. Hai să încercăm noi, înainte de a vedea ce a reuşit Sammer, să pregătim meciul cu Real. Stăm cam aşa: ei, ceilalţi, au toată linia completă. De la mijloc în sus, adică dincolo de tranşeele din faţa lui Casillas sunt "beton". Au Salgado – Figo pe banda dreaptă, Roberto Carlos pe stânga, face cât doi. Zidane, Makelele în centru, Ronaldo şi Raul în atac. Necunoscuta lor e al patrulea mijlocaş. Cu Real trebuie să te gândeşti prima oară cum blochezi zonele de teren. Şi jucătorii. Asta pentru că Real mai întâi atacă. Prima condiţie să rezişti este să alergi. A doua este ca jucătorii tăi să nu greşească. Ca să încerci să elimini greşelile, în faţa unora precum Figo, Raul, Ronaldo şi Zidane nu trebuie să faci marcaj individual. Joci în zonă şi în afară, le explici alor tăi cum şi ce să facă, te rogi. Uneori, rugăciunile îţi pot fi de folos în faţa madrilenilor. Să vedem cum stăm noi (am convenit că o vreme ne punem în locul lui Sammer). Păi, în primul rând, am jucat la Madrid cu o săptămână în urmă şi am pierdut cu 1-2. Metzelder l-a marcat pe Ronaldo, dar nu i-a ieşit. Aşa că schimbăm în apărare. Ca de obicei, Del Bosque îi va împinge pe ai lui spre margini, Roberto Carlos şi Figo urmând să caute des centrările din lateral. Aşa că blocăm acolo cu fotbalişti puternici. Unul, pentru partea dreaptă, e Metzelder, care a mai jucat fundaş lateral. În stânga îl coborâm pe Dede, despre care tot ziariştii nemţi au spus că e mai serios ca un german. Să-i credem şi să mergem pe mâna brazilianului. În centru va fi greu, însă Worns are experienţă. În plus, pe faza spaniolilor de atac, ne aglomerăm chiar în centru, unde coboară Khel şi Reuter. Teoretic, cu doi închizători, putem să-i blocăm pe Raul şi pe Zidane, rămânând şi cu un om în plus pentru dublaj. Acum pregătim atacul, pentru că dacă nu atacăm, chiar n-avem şanse. Evanilson pe stânga, e rapid, ştie să ţină mingea, îi putem surprinde pe urcările lui Roberto Carlos. Frings în dreapta, e puternic şi îl poate ajuta pe Dede. Ba chiar poate juca el fundaş stânga uneori. Koller e uriaş şi va juca pivot, împins între stoperii Realului. Din spate îl va sprijini Ewerthon. Cheia e triunghiul Evanilson - Frings - Ewerthon. Ei trebuie să închidă şi să deschidă rapid spaţiile, când n-avem sau când avem mingea. Dacă alergăm ca apucaţii, tot meciul putem să punem probleme. Ca să-i batem ne trebuie mai mult. Mai mult ăsta, din păcate sau din fericire, ţine de şansă.

Să vedem acum ce a făcut, de fapt, Sammer. Aproape cam ce am gândit şi noi. În plus, a surprins prin al doilea fundaş central, tânărul francez de 20 de ani Madouni. A fost aproape imperial. Iar când a greşit, Lehman a închis poarta. A mai surprins Sammer cerându-le elevilor săi să atace din start. E clasica tactică în faţa uriaşilor: rămân un pic descumpăniţi când te văd aşa mic şi totuşi îndrăzneţ. A fost 1-0 după o fază şnur, plecată de la Khel şi finalizată de Koller. Cehul, cel mai înalt jucător din Ligă, cu 2.02 metri, are clasă. Preluare şi şut sub transversală, din piruetă, cu Helguera lângă el. Marea mutare a lui Sammer vine după gol, când nu ordonă retragerea. E drept, Real găseşte spaţii, dar parcă tot nu-i vine să se arunce peste careul german. Ewerthon şi Evanilson pândesc periculos. La nemţi totul pare o chestiune de supravieţuire. Real e crispat de replica asta. La pauză se întâmplă însă ceva. Zidane şi Raul îşi aduc aminte că la Real învinge plăcerea de a juca. Figo începe să-l ameţească pe Dede cu schimbările de zonă, Zidane face piruete imposibil de descris, Ronaldo depăşiri astronomice. Golul nu vine pentru că Lehman pare jurat să apere orice. Minutele trec. Intră în scenă celălalt antrenor. Del Bosque schimbă pentru atac: iese Conceicao, mijlocaş defensiv, intră Guti, care poate juca şi vârf. Degeaba, nemţii rezistă, mai ales în centru, acolo unde curg centrările dinspre Roberto Carlos şi Figo. Del Bosque riscă tot. Iese Figo, intră tânărul Portillo. Cu trei minute înainte de final. Sammer face singura greşeală: îl scoate pe Dede şi îl bagă pe Amoruso. Un vârf pentru un fundaş, pentru a ţine jocul departe de careul propriu. Dar Real nu crede în defensivă. Aruncă totul în atac. Zidane pleacă exact pe zona unde nu mai e Dede, după o greşeală a lui Amoruso, centrează cârlig, la semiînălţime şi Portillo, la prima întâlnire cu mingea, marchează. Golul care trebuia să îndrepte lucrurile a venit. Firesc, meritat, muncit. Un 1-1 care nu înseamnă însă nimic faţă de ce a fost, cu adevărat, pe teren. Tactic, fizic, tehnic, un meci galactic. O demonstraţie de echilibru între două echipe dezechilibrate, cărora fotbalul le-a dat şansa de a fi egale. Încă nu ştiu dacă Borussia trebuie să se mândrească pentru că i-a făcut faţă Realului, sau Realul că a scos un egal în faţa unei trupe minunate într-o seară de marţi.