Aminteşte-i Stelei-praf

Din colţul întunecat
Să nu ne-ncheie
Copilăria paşilor
Din spatele uşilor cu cheie
Din lemn de stejar
Scorojite
Şi roase de carii
De oameni crescând
Şi de eternitate.
Aminteşte-i că ţi-am zis
Că nu vreau să cresc
Doar pentru că vreau
Ca acel Te iubesc
Să devină ecoul
Copilăriei noastre
Acolo - amestecându-ne
Între haine şifonate şi întuneric
Ne ascundeam unul de altul
Împreună.
A urmat inevitabil
Să nu mai putem respira
În acelaşi dulap
Regret şi acum că l-am închis
Cu totul în urma mea
Nu am acceptat nici până azi
Pentru că încă ştiam - amândoi
Regulile jocului ciudat
Şi nu l-am mai jucat...
Creşteam acum departe
Unul de altul
Şi altele vedea acum dulapul
Şi nu mai părea joc
Am sperat mereu că undeva
Poate în altă lume
Poate cu altă ocazie
Vom continua să creştem împreună
Adânc oftat -
Din spatele uşilor cu cheie
Distingeam acum glas de femeie
Miros de praf şi mucegai
În colţul întunecat şi umed
Nu erai tu
dar mă îndrăgosteam...
Îţi mai aminteşti declaraţia
Abia târziu luată în serios
Cu Steaua-praf martoră
Şi liniştea cu gust de întuneric?
Atunci ai râs de mine
Acum, când te-am chemat aproape
Plângeai că nu te mai cunosc
Şi totuşi te iubesc.
Şi eu eram altul
Când cimitirul ce-şi aştepta Steaua
Căpătase un cu totul alt statut -
Dulap şi atât -
fără pereche
Departe de ce ne-am promis -
Umeraşe de vise se încovoiau
Sub greutatea cămăşilor
Purtând însemnele bolii
Sub greutatea naftalinei
sufletului meu cu molii.
A început să plângă şi anticarul
Când am vrut să ucid orice amintire
Aducând -
pe-atunci -
doar un alt obiect de mobilier
M-a rugat să-l deschid din nou
Şi-n spatele uşilor cu cheie
Am simţit mirosul tău
Şi am zâmbit pentru o secundă
Era al tău, l-aş fi recunoscut oriunde
Scorţişoară şi esenţă de rom.
Am realizat că te-am pierdut
Definitiv
Că nu o să te întorci nici să mă scuipi
Am rămas orb
Mi-ai spânzurat lumina
De ultimul nod de cravată
Şi Steaua-praf a sclipit atunci
Pentru ultima dată.