Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cred că ne bate aceeaşi inimă în piept


Alberto Păduraru

14.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Poate ar fi mai bine să ne scriem, să nu ne audă Sofi toată ziua cum ne certăm!
-...
- Dă-mi sarea, te rog.

Mă priveşte de parcă ar căuta o rană deschisă, de parcă nu îmi făcuse deja destul rău tăcerea asta a ei. Mi-o întinde în silă, într-un final, ferm, cu un gest aproape robotic, şi - profitând de moment - îi ating mâna încleştată. Mâncăm aşa - ca doi idioţi - cu mâinile împreunate, cu sarea între... Nu prea mă bucură - sare avem şi între suflete.

Se trezeşte târziu şi îşi trage mâna dintr-a mea, de parcă ar fi făcut până atunci o greşeală de neiertat.
- Scuze... mă aşteaptă jos... chiar trebuie să plec.
- Invită-l pe aici, spune-i că aş vrea nespus să-l cunosc! îi răspund, enervat de nonşalanţa cu care mi-a declarat cât de nefericită e aici, lângă mine.

Mă aşteptam, bunăoară, să fie ceva festiv. La urma urmei, mă uit ca prostul de câteva săptămâni bune cum coboară scările în fugă, se urcă în maşina roşie a tipului, care apoi demarează până în şoseaua principală şi dispare - dracu ştie unde - preţ de câteva ore. Rămân cu Sofi, care mă întreabă mereu, cu vădită îngrijorare: "Unde-i mami?"

M-am obişnuit să accept jocul cu păpuşile, fiindcă aşa nu e nevoie să îi mai răspund, sau să îmi mai aduc aminte că nu e. Ne concentrăm amândoi pe joc - a devenit, treptat, un fel de ritual - doar al nostru. Mi-aş dori să nu o las să crească, să o ţin lângă mine tot timpul, dar îmi vine în minte ziua când prietenul ei - cu maşină roşie - o să vină să o ia din faţa casei, ea o să coboare scările în grabă şi va pleca la un moment dat de tot, cu totul...

Un telefon cu statut de "important" îmi răpeşte cheful de a mai împleti codiţe păpuşilor. Mi-aduc aminte încet că am crescut - ştiu că e de datoria mea să răspund, dar îi promit Sofiei că mă întorc imediat ce termin. E avocatul, m-a anunţat că trece mâine seară pe aici să discutăm problema partajului.
- Iartă-mă, puiule, dar tati are ceva de rezolvat urgent.

Nu pare să se fi supărat, ba chiar înţelege şi mă ia strâns în braţe. Am minţit-o, doar nu voiam să mă vadă plângând, aşa că m-am încuiat în birou.
"Poate ar fi mai bine să ne scriem, să nu ne audă Sofi toată ziua cum ne certăm!" îmi răsună în minte, ca un ecou vag, dar totuşi tulburător al voinţei de a-i scrie. Iau o foaie goală din sertarul biroului şi încep să mă gândesc la cum s-ar putea răzgândi. Cel mai dureros lucru tocmai se întâmpla, iar eu mă agăţam cu disperare de cuvinte.

Draga mea,

Niciodată nu te poţi despărţi de un om cu tot sufletul. Nici măcar de omul din tine. Am înţeles, în sfârşit, că eşti nefericită aici, lângă mine, şi-mi pare rău. Îţi spuneam de suflet - un partaj echitabil ar însemna să-mi laşi jumătate, să-mi laşi jumătate din fericiri, să ştergi jumătate din paşii către uşă, să nu pleci - în definitiv. Dacă nu pentru mine, gândeşte-te la ce ar însemna pentru Sofi - a noastră, întreagă.

Nu mă supăr să iei trei sferturi de pisică, sau o treime din bicicleta mea - regret că nu am şi eu o maşină roşie cu care să putem dispărea fără ştirea nimănui. Îţi cer jumătate de suflet să-ţi dau la schimb un Te iubesc întreg, e tot ce am, e tot ce ştiu...

Lipesc, cu grijă, scrisoarea pe uşa frigiderului (ştiu că pe Sofi nu au interesat-o niciodată hârtiile de acolo), şi am încredere că EA va citi la întoarcere.

Sunt somat să mă duc la notar - avocatul meu spune că trebuie îndeplinite unele formalităţi. Cu paşi greoi se apropie divorţul, de care vreau acum să mă feresc. Îmi pun toată încrederea în bileţelul de pe frigider şi în întoarcerea ei la timp.

O scot şi pe Sofi la o plimbare, cu ocazia asta. Încerc să pară că nu mă deranjează nimic, că totul e bine, şi îi promit un nou joc cu prinţesele dacă va aştepta cuminte la coadă. Adevărul e că şi eu speram din tot sufletul să nu dureze o veşnicie...

Pe măsură ce soarele amiezii scotea viaţa din conul ei de umbră, eu - ignorând lumina - aveam senzaţia asta tot mai puternică în coşul pieptului că mă rătăcisem pe drumul către moarte, cu fetiţa mea de mână. Ajunşi în sala de aşteptare a notariatului, îmi rog prinţesa să aştepte cuminte întoarcerea tatei, pe scaunul rămas liber, apoi - dintr-un exces de zel - urmează o întreagă listă de interdicţii, încununată de "nu ai voie să vorbeşti cu străinii".

Gata, mă pregătesc să intru pe uşa mare din lemn, să legalizez toate căcaturile astea. Am o senzaţie ciudată că mi-am cumpărat un bilet doar dus, aşa încât mă întorc să o sărut pe frunte pe Sofi - doar ca să pot să merg mai departe liniştit.

Intru şi întreb o tipă de lângă un xerox scos din uz (încă nu ştiu cu ce scop stătea femeia aceea acolo) unde se pot legaliza nişte acte pentru un divorţ.
- Unde se legalizează toate actele, domnule! îmi răspunde, parcă exasperată că am accentuat cuvântul divorţ. Ce-i drept, îl pronunţasem de parcă aş fi cerut mila ei, aşa încât mi-am cerut scuze, reformulând...
- Nu vă supăraţi, unde se pot legaliza nişte acte?

Aşa mai merge - doamna începe să coopereze cumva...
- Mergeţi pe coridorul ăsta întunecat până vă împiedicaţi de un prelungitor. Uitaţi-vă atent după uşa cu plăcuţă aurie. Mult noroc! Ăăă, sigur o să vă împiedicaţi, toată lumea de aici s-a plâns de asta.
- Mulţumesc...

Pe măsură ce înaintez pe coridorul întunecat, gândul meu zboară la nevastă-mea - despre care speram acum să fi văzut bileţelul, apoi la Sofi - aici sunt sigur ca nu e nimic în neregulă, cu siguranţă mă aşteaptă cuminte pe scaunul pe care am lăsat-o. Îmi scot telefonul din buzunar să aprind lanterna - a dracului beznă pentru un notariat care se respectă - şi tresar. Dacă ar suna, prin absurd, femeia pe care o iubesc, ar putea să insiste cât de mult - până nu ies de aici nu am semnal... Halal dotări, auzi, tu, să trebuiască să te împiedici ca să găseşti o amărâtă de uşă!

Merg de kilometri buni şi niciun prelungitor. Devine din ce în ce mai întunecat, doar că se instalează şi disconfortul lipsei de umiditate. Mi-e dor de Sofi, mi-e dor să văd, vreau să mă împiedic odată, să ştiu că sunt bine.

Nevastă-mea ajunge acasă între timp şi, parcă presimţind intenţia mea de a-i scrie, cotrobăie prin toate colţurile casei până la întâlnirea frigiderului. Zâmbeşte, despătureşte cu grijă foaia, şi începe să citească. Aş fi vrut să fiu acolo să văd întreaga scenă - aşa, pentru amorul meu propriu. A şters numărul tipului cu maşina aia de lux imediat ce a terminat, vă vine să credeţi? Apoi a vrut să mă sune, dar nu a apucat încă să se îngrijoreze - în fond, ştia că nu aveam unde să plec cu Sofi pe amărâta mea de bicicletă. O iubesc, şi acum e conştientă de asta...

O iubesc, şi cu gândul ăsta îmi continui drumul prin coridorul întunecat - tot mai grotesc, cu fiecare pas. Nu am testat dacă mă pot întoarce, nici nu ştiu dacă ţin minte pe unde am venit - singura opţiune se arată să înaintez. Peste alte câteva sute de paşi, găsesc o uşă pe partea stângă. Asemănarea izbitoare cu uşa pe care a ieşit nevastă-mea cu nici nu mai ştiu cât timp în urmă mă face să îmi pierd minţile. Adunând lipsa de oxigen anxietăţii abia dobândite, mă întreb cum o să arăt când voi ajunge acasă, dacă - mai bine spus - voi ajunge acasă vreodată. Sper doar să nu o sperii pe Sofi la întoarcere, să-mi păstrez statura de om măcar până când o voi vedea din nou. Cine ştie cât m-a schimbat blestemăţia asta de tunel!

Adică, trecând peste transpiraţia abundentă a palmelor şi nodul imens din gât, realizasem că nu m-am gândit nicio secundă să-mi pipăi faţa, să văd dacă e neschimbată. Şi gândul ăsta îmi ajungea să mă îndoiesc că aş vrea să mă mai întorc - dar Sofi... Ea mă iubeşte mai presus de orice păpuşă - şi are unele de-a dreptul hidoase! Pentru Sofi, da.

Şi faţa mea de acum? E arsă, şi acoperită cu o crustă de sare - îmi imaginam că doare mai tare - asta înainte să fi început să plâng. Începe să mă usture inuman, o simt umflându-se şi străpungând întunericul. Pare că orice pas în plus adânceşte rana arsurilor şi reîntregeşte crusta de sare. Mhmm, nu mai pot - mă opresc aici...

Mhmm, mă opresc aici - nu mai pot. Nu cred că doamna aia ştia ce vorbeşte - în fond, stătea sprijinită de xeroxul ăla nefuncţional. Probabil că aştepta un prost ca mine de ceva vreme. Cel mai rezonabil lucru pare să văd ce se întâmplă în spatele uşii.

Cioc-cioc!

...

Cioc-cioc-cioc!

...

Tot nimic, pentru numele lui Dumnezeu!

CIOC-CIOC-CIOC-CIOC!!!!

Se aude un zgomot dinăuntru. Ceva ce seamănă mult cu sunetul unui scaun căzut, urmat apoi de un miros bizar de fum.
- Da?! Cine eşti şi cum dracu ai ajuns tocmai până aici?
- Căutam locul pentru legalizat nişte acte, mă puteţi ajuta?
- Nu îţi putem dezvălui nimic, omule. Moartea are regulile ei... Prima - noi nu deschidem decât la cinci bătăi în uşă. A doua - vizorul ăla de pe uşă e de formă. Nici nu îmi pasă cine eşti, te primim aici pur şi simplu, să te chinui cu restul.
- Uite, nu înţeleg cum s-a întâmplat una ca asta, am o fetiţă care mă aşteaptă de ceva timp. Vă rog, vreau să ştiu doar cum să mă întorc!
- Aăhăm... şi presupun că ai şi o soţie frumoasă care plânge acasă după tine, nu? Pretexte clasice...
- Plecasem de acasă să depun actele pentru divorţ, ştiţi...

Se aude iar un zgomot ciudat, de această dată ca o bătaie în masă.
- Hei, băieţi! Ăsta a venit prin notariat, nici nu ştiam că portalul ăla mai e deschis!
- Ce Dumnezeu tot îndrugi acolo?!

Uşa se întredeschide încet, şi o figură diformă scoate capul, mă examinează din cap până în picioare, apoi devine dintr-o dată serioasă.
- A treia regulă - nu pomenim niciodată de Dumne... înţelegi tu! e I-N-T-E-R-Z-I-S! Spune, te grăbeşti undeva? Vrei să intri?!
- Doar dacă cineva de acolo ştie cum să mă întorc...
- Uite, cred că e o cale... Oricum o să mai vină alţii şi n-o să avem timp să ne plictisim. Te duc înapoi la familia ta, dar ia aminte - dacă soţia ta va hotărî că vrea să divorţeze - trebuie să te întorci şi să-ţi accepţi soarta.

Era şansa mea să văd din nou lumina zilei. Mi-era dor până şi de doamna cu xeroxul defect, mi-era dor de Sofi şi de jocurile cu păpuşile, de tot...

M-a pus să clipesc des de câteva ori şi m-am trezit acasă. Dormisem cu actele pentru divorţ sub pernă - nelegalizate. Salivasem pe locul pentru semnătură, dar mă bucuram că sunt din nou acasă. Aproape instinctiv, mi-am aşezat palma pe faţa fierbinte, să văd ce mai pot recunoaşte din mine. Crusta de sare dispăruse, dar îmi rămase o cicatrice pe urma unei foste răni - acum închise. Cicatricea asta avea mai târziu să însemne că ar trebui să accept că - la un moment dat - Sofi va pleca de lângă mine de tot, cu totul...

Când m-am ridicat din pat, primul lucru pe care l-a întâlnit privirea mea a fost chipul scumpei mele fetiţe - fata râdea şi pieptăna una din păpuşile ei preferate - cea cu care obişnuia să se joace de-a mine în serile în care nu puteam fi lângă ea. Păpuşa căpătase o cicatrice stranie pe obrazul stâng (la fel ca toate celelalte jucării ale Sofiei - rând pe rând), identică celei ce mi-a fost dată mie - ca revelare a scopului unui părinte, or poate ca un blestem pe care va trebui să mi-l asum într-o bună zi.

Nevastă-mea a venit lângă pat, plângând. Mi-a spus că a citit biletul, că a şters numărul celui cu maşina roşie, că şi-a dat seama că am dreptate. Şi eu i-am mărturisit cu mâna pe inimă că dacă semnăm actele pentru divorţ o să mor literalmente. M-a crezut, surprinzător, şi nu mi-a cerut nicio explicaţie.

Acum îmi plăcea enorm să o văd pe Sofi crescând, îmi plăcea că reuşisem să mă împac cu neliniştile date de cicatrice, şi n-aveam absolut nicio teamă, ştiam că mă apropii încet de aceeaşi uşă, la care am mai bătut de patru ori acum mult timp.

Crescuse într-atât încât toate păpuşile ei începuseră să se joace singure de-a ea. Devenise visul propriilor fărâme de copilărie. M-a trecut un fior când, tuturor jucăriilor ei, pe lângă cicatricile apărute, începuseră să li se deschidă rănile - rând pe rând. Ştiam că urmez, ştiam că şi mie... Era doar o chestiune de timp, iar ea, ea continua să se desprindă, dar niciodată nu uita să îmi sărute seara obrazul stâng. Se făcuse o adevărată domnişoară, şi mi-a plăcut mult şi de tipul cu care a început - după insistenţele maică-sii - să iasă. Avea maşină albastră, destul de scumpă, dar preferau amândoi să meargă pe jos...
- Cât să fi trecut, o eternitate?
- Nici mai mult, nici mai puţin - o secundă.
- Stai liniştit, nu o să baţi niciodată de cinci ori. Cred că ne bate aceeaşi inimă în piept.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer