The Lost Ladybug Project

Atelierul de buburuze al domnului Lindegard e aici de când lumea. Pentru cei mai mulţi dintre noi, cel puţin. Cei mai tineri nici măcar nu mai ştiu cine e domnul Lindegard. Nu se mai întreabă nimeni de ce e nevoie de un atelier de aşa ceva. Tot ce trebuie să înţelegi când intri în oraşul nostru e că oamenii zâmbesc puţin când aud numele ăsta. E - poate - mai cunoscut decât numele aşezării în sine. Un fel de stereotip care s-a infiltrat puţin câte puţin în fiecare sistem. A ajuns să se predea în şcoli ca nouă materie. Copiii găsesc în asocierile cu domnul Lindegard imaginea unui salvator, a unui protector al locului. De asemenea, învaţă istoria manufacturii buburuzelor şi le sunt citite poveşti care ar părea de necrezut pentru oricine altcineva.

Oraşul X. Cu aleile Y, Z şi T de-a lungul cărora se întind clădiri de birouri, restaurante, case vechi, case noi, biserici, spitale, case de pariuri. Cele trei alei sunt tăiate de două străzi mari. A şi B. Poate sună totul ca o problemă de matematică, dar adevărul este că nimeni nu ştie cum se numesc cu adevărat. Singurul loc care poartă un nume cu adevărat este Atelierul de buburuze al domnului Lindegard. Implicit, singurul nume pe care o să îl auzi vreodată pronunţat, şoptit, strigat, anagramat e Lindegard. Familiile cele mai comune din orăşel - şi, totodată, cele care au cel mai mare succes în afaceri - sunt Gardelind şi Dinlegard, uneori Drangedil, dar net inferior celorlalte două.

Există o piaţă publică de defilare şi una de legume. Câteva hosteluri în care poţi să stai o noapte fără niciun ban, atâta timp cât nu ai pretenţii la mâncare. Un parc şi un loc comun de întâlnire - un fel de hală renovată. Bisericile nu sunt frecventate niciodată. Există un teatru, o farmacie, un supermarket. Toate fără nume şi - obligatoriu - câte o clădire din fiecare. Investitorii sunt primiţi foarte greu în braţele orăşelului, pentru că asta ar însemna să vină la pachet cu un nume. Oraşul ăsta are o economie prosperă din exportul de buburuze. Nu există nimic în afară de asta. Locurile de muncă sunt denumite "dezvoltări" şi - în principiu - cei mici sunt educaţi să îşi dezvolte oraşul. Cu toţii înţeleg că arta de confecţionare a buburuzelor este singurul viitor.

Cam aşa arată mecanismul de funcţionare al oraşului, în mare.

Doamna Gardelind - fostă Elise Gardelind, înainte de reforma numelor - se ocupă de administraţie. Ea e în comitetul donaţiilor. Tot ea e în comitetul salariilor. De ea nu se plânge nimeni niciodată. Este speaker motivaţional în hala mare sâmbăta. Le vorbeşte frumos orăşenilor despre istoriile domnului Lindegard. Toate sunt culese în "manualul cu instrucţiuni de folosire" al oraşului. Doamna este bine văzută de opinia publică, fiind soţia "dezvoltatorului" Gardelind - fost Hank Gardelind, înainte de reforma numelor. Domnul are atribuţiile unui primar, dar se prezintă umil. Tot ce are de făcut face dezinvolt. Nu prin meserie.

Cei doi se iubesc, pentru că avantajul oraşului e că asta este una dintre valorile promovate. Dictonul clasic este: "Iubiţi-vă şi faceţi buburuze!" - îndemnul la a iubi şi a nu neglija munca.

Întreaga ideologie proprie micului oraş provoacă deseori curiozitatea când vine vorba despre legile exterioare. Efectul fluturelui este o blasfemie. Totodată, nicăieri în altă parte nu mai sunt omagiate buburuzele.

Familia Dinlegard. Formată din domnul Dinlegard - fost Frank Dinlegard, înainte de reforma cu numele - şi doamna Dinlegard - fostă Anna Dinlegard, din motivele deja înţelese. El este un preot cu experienţă, reprofilat pe vânzarea de aripi - fabricate în propria locuinţă, legal. Ea este medic la spitalul central, cu o influenţă deosebită în rândul celor din jur prin simpla existenţă a numelui ei de familie.

Iubirea celor doi a avut ca rezultat un mic Dinlegard, care acum învaţă procesele de manufactură la clasa a patra. Micuţilor le este permis să îşi păstreze numele mic până la începutul clasei a cincea, din raţiunile unei identificări mai uşoare, întrucât li se insuflă o lipsă clară de discernământ până la noua treaptă. Numele mic trebuie strigat doar în cazuri extreme, iar copilul trebuie învăţat - în prealabil - să răspundă numelui de familie (asta dacă are norocul să poarte unul). În cazul pierderii, pentru familiile necunoscute se apelează la recunoaşterea vizuală, urmată de mustrarea fără adresare.

Domnul şi doamna Drangedil - foşti Max şi Ela Drangedil - filosofi de factură filistiniană. Co-autori ai "Tratatului contra ordinului Lepidopterelor" - ajunşi celebri pentru concepţia lor cu caracter de generalitate. Tratatul a devenit esenţial în educaţie - fiind noul manual al claselor a noua. Deşi se iubesc foarte mult, preocuparea filosofică nu le-a permis să aibă urmaşi, dar sunt angajaţi şi ca "dezvoltatori" ai raionului de culoare pentru buburuze - ceea ce e oricum pe placul tuturor.

Cu toată munca din spatele micului oraş fără nume, nu există buburuze libere pe nicio alee. Nu există buburuze deloc, mai curând. Toate sunt destinate exportului. Asta doar pentru a fi tratate ca specie pe cale de dispariţie şi pentru a fi respectate de către toţi ca emblemă a industriei. Un motor foarte bine pus la punct. Dar inuman.

Imaginaţi-vă viaţa fără să cunoaşteţi niciodată buburuza roşie cu nouă pete negre. Apoi, imaginaţi-vă să vă jucaţi cu aşa ceva în copilărie, urmând ca într-o zi să dispară subit şi să le căutaţi toată viaţa.

Domnul Lindegard - Faustus Lindegard - cunoscător al botanicii, al lumii vii. Contemporan cu locurile cu nume. Cu oraşele cu nume. Cu oameni cu nume şi prenume. Contemporan cu legi mai puţin idioate. Martor al buburuzei roşii cu nouă pete încă de dinainte de dispariţia ei. De dinainte de posibilitatea de a fi recreată în atelierul său. Orientat către naturalism, către filosofie şi religie, cunoscător al conceptului de "Butterfly Effect". Unicul autor al "The Lost Ladybug Project". Contemporan cu marea criză a gândacilor din lume. Tot atunci s-a născut şi atelierul său. Buburuzele au început să scadă treptat în număr, iar explicaţia era instalarea progresivă a gândacilor şi a altor insecte parazite - care consumau hrana lor fără să aducă niciun beneficiu. Studiul său s-a finalizat cu analiza populaţiei statistice de buburuze, urmată de exterminarea gândacilor. Dorinţa de recreare a buburuzelor în atelier a venit nu ca semn al unei noi ideologii, ci ca simplă întoarcere la normal.

Procesul de confecţionare s-a răspândit uşor prin orăşel, întrucât era uşor de realizat de către oricine, cu sau fără experienţă.

Se fabrică toate părţile componente ale buburuzei din materiale biodegradabile, care să permită totuşi funcţiilor vitale să se calibreze. Prin confecţionarea sistematică, Lindegard a descoperit că speranţa de viaţă a buburuzelor este aproape dublă. La toate acestea s-a adăugat vopsirea celor nouă pete cu ajutorul unui lac protector. Asta ar fi trebuit să adauge rezistenţă în anotimpurile reci. Finalul consta în tehnica de animare. Se întâmpla pe serii. Fiecare serie venea ca o binecuvântare şi buburuzele reuşeau să supravieţuiască în mediul extern în proporţie de 85%. Primele opt serii au acoperit un ciclu de patru anotimpuri.

Primarul oraşului care atunci avea nume s-a hotărât să se concentreze pe exportul buburuzelor către zonele în care erau pe cale de dispariţie. Desigur că toată această iniţiativă ar fi dus la inexistenţa buburuzelor în propriul oraş, iar Lindegard s-a opus cu desăvârşire.

Zvonurile spun că a fost executat la puţin timp după aceea - păstrându-i-se metoda de fabricare până în ziua de astăzi.

Micuţul oraş a reuşit să prospere pentru mult timp, dar preţul plătit capitalismului cu buburuze a fost degradarea sa din interior. Nu primeşte niciodată inspectori, vizitatori, oameni cu dorinţă de lucru, investitori. Nu primeşte nimic din toate astea pentru că, încet - încet, a încetat să mai existe.