Omul-fluture

M-a scos din starea aia metamorfică doar cu o palmă şi ceva care mirosea a zeamă de murături. Bâiguiam nişte tâmpenii cum că o să îmi crească o pereche de aripi şi apoi fiinţa mea nu o să mai fie la fel. Mi-am închis geamul ca totul în jurul meu să se transforme în vid, pur şi simplu. Apoi mi-am aţintit privirea către lumina ce cobora din lampa de pat, m-am aşezat perpendicular sub ea, după care am aşteptat să mă doară pupilele de la prea multă lumină.

Tata asculta muzică clasică şi fuma, aplecat peste boxa mică de pe biroul balconului. Nu se prea auzea mare lucru, dar faptul că tata fluiera concomitent linia melodică era de-a dreptul liniştitor. Ascultam prin pereţi cum prinde contur 'Păstrăvul' lui Schubert. Aveam senzaţia că vine de nicăieri, pentru că mă uitam în jur şi îmi imaginam că e un infinit care mă separă de toate. De orice.

Cerul s-a stins destul de repede în seara asta. Atât de repede încât mici planete iluzorii începeau să orbiteze acum în jurul becului de la veioză. Eram stăpân peste universul de acolo, din clipa aia.

Mama mi-a deschis uşa cu zgomot, iar eu am închis ochii din reflex. Planetele au continuat să orbiteze în întuneric. Vocea ei peste cvintetul cu pian din balcon mă anunţa că e ora mesei. I-am zâmbit şi i-am zis că dragostea e o cină reuşită.

Apoi i-am mărturisit că simt de multă vreme că o să mă transform în ceva nemaivăzut. Că o să îmi crească nişte aripi uriaşe. Sau ceva de genul ăsta. Ea m-a privit încruntată, de parcă încerca să înţeleagă ce tot îndrug acolo. Subit, a râs tare, fiindcă s-a gândit să îmi amintească să îmi tai unghiile. 'Auzi la el, aripi imense!' Apoi mi-a făcut un semn care nu putea să însemne decât că se răceşte pilaful. Am râs amândoi. Ştiam că nu e supărată.

Am ajuns în bucătărie. Eram încă ameţit de la adunătura de fotoni de mai devreme. Toate galaxiile închipuirii îmi coborau, treptat, cu picioarele pe pământ. Tata şi-a scos urechea din boxă şi s-a uitat la noi cum mâncăm. Părea că povesteşte ceva. Poate despre cum a fost ziua lui. Poate despre fotbal. Eu începusem să aud greieri, aşa că nu l-am urmărit.

În zilele bune, ne mâncăm unii pe alţii. E ca un cvintet de cuvinte cu pian în la minor. Cuvinte nevertebrate. Care se târăsc şi se zgârie. În zilele bune nu distingi Schubert prin pereţi. Sau asta să fi fost în celelalte zile?

Auzeam greierii din ce în ce mai tare. După masă, tata a schimbat registrul. Eu m-am întors în vid, iar mama a mai deschis pentru ultima dată uşa vidului. Voia să îmi spună noapte bună.

I-am zâmbit şi i-am spus că cina a fost aproape la fel de bună ca dragostea însăşi. Am început să citesc Shafak. Primisem din întâmplare cadou legile sale. Părea genul laborios, dar nu înceta să îmi înşele aşteptările. Îmi părea rău doar că acum se auzea prin pereţi Nana Mouskouri din boxa tatei. Parcă nu mai era linişte în jur. Totul se materializa zgomotos.

Am adormit aşa. Destul de greu, ce-i drept. Am visat că vorbeam cu mama despre cum o să mă transform în curând. Starea metamorfică începuse. Mama mă asculta, dar ştergea câteva borcane cu un prosop care mirosea a zeamă de murături. Îmi răspundea câte ceva despre borcanele ei, la răstimpuri. Şi părea că discutăm pe două linii paralele.

Borcanele au fost concepute de oameni pentru uz intern. Cu asta vreau să spun că mereu a contat conţinutul lor. Începeam să mă întreb dacă o să mă transform în ceva demn de conţinutul unui borcan. Sau, bineînţeles, dacă o să îmi placă să fiu captiv în aşa ceva. Ca idee, nu părea la fel de ofertant ca vidul meu de acasă. Simţeam tot mai mult că o să devin ceva literalmente liber.

A început să mă doară umărul stâng. Apoi să transpir şi să mormăi ceva neînţeles. Totul se întâmpla concomitent cu visul. Amorţeam. Deschideam ochii în interior şi distingeam un sistem solar reconfigurat. Era din ce în ce mai frig. Şi în vis, dar şi în realitatea imediată. Orice barieră dintre cele două înceta să mai existe încet şi sigur. Subit - amestecul lor mi-a trezit dureri de cap. Orice acţiune părea un imens déjà-vu. Recunoşteam sunetul distant din coşul pieptului meu. Dar îl simţeam gol. Apăsător.

Apoi am avut senzaţia că plutesc pe raze de lumină. Fiecare respiraţie se succeda în două planuri. La fel ca fiecare reacţie la realitate. Până în clipa în care m-am hotărât cărei lumi să aparţin.

Am deschis ochii şi am dat să mă întind. În afara faptului că mi se părea că plutesc deasupra patului şi că lampa îşi proiecta lumina sub mine, de acum, ziua avea potenţialul uneia obişnuite.

Problema mai mare era că mi-a luat ceva să mă răsucesc, fiindcă stăteam înfipt în două aripi imense prinse de saltea. M-am uitat la mâinile mele şi nu mai erau aceleaşi. Mi-am atins faţa şi nu se simţea la fel.

Tot ce am presimţit s-a dovedit a fi adevărat. Am deschis geamul, plasa de ţânţari, apoi am zburat odată cu lumina. Până şi vidul îşi pierduse statutul. Universul se modifica sub aripile mele.

Acum că nu mai conta cum o să explic ceea ce nici mie nu îmi explic, devenise mai puţin important inclusiv gândul de a-mi ascunde noile producţiuni cornoase ale pielii de pe spate. Spectaculoase, demne de blestemele incomodităţii. Imense şi goale. Frumoase prin simplitatea construcţiei lor. Iniţiate în zboruri la care până acum nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Am să mă mint constant că sunt într-o continuă schimbare. Că într-o zi o să dispară şi o să mă surprindă altceva. Dar până atunci o să rămân Omul-fluture. Sau măcar o să mă mint şi despre asta. Iar celorlalţi am să le spun că dragostea chiar e o cină reuşită.

Cât timp am stat înfăşurat în coconul existenţei umane? Un proletar descătuşat al profanului. O omidă abjectă strivită sub pleoapă. O mamă care se ocupă de toate şi încearcă să se apropie de copilul ei. Alături, un tată care devorează cărţile, muzica. Care îmbibă pereţii de Bach şi spune poveşti despre oamenii cu adevărat norocoşi pe lume.

Cât timp am stat aici, am admirat. Am citit despre zbor din alte locuri. Mi-am făcut ceai. Şi patul. Am epuizat natura atât cât m-a lăsat firea mea. Mi-am pus întrebări despre adevărate non-sensuri. Cel puţin pe atunci. M-am trezit ignorându-mi cu desăvârşire picioarele. Asta e o funcţie vitală, de ce i-aş da atâta importanţă? Şi acum? Acum am nişte aripi pe care nu am cum să le ignor. Pentru că ele sunt expresia sublimului. Metaforă a dorinţei mele de a fi liber. De a călca cerul. De a căuta şi de a mă opri din căutat. Sunt planul paralel al existenţei de până la ele.

Coconul existenţei. Eşti liber să te mişti, dar nu poţi explora destul. Eşti liber să te forţezi, dar ajunge să doară. Nu poţi să zbori. Habar nu ai cum. Singur - vreau să spun. Eşti captiv în camere. Lifturi. Oraşe. Ziduri. Timp. Mătasea asta fină nu te îngreunează cu nimic. Continui să crezi că eşti liber. Apoi, cu prima ocazie, te plângi că nu eşti niciodată liber. Speri din tot sufletul să te transformi în altceva. Să fii stăpânul propriei tale existenţe. Nimeni nu ajunge până acolo cu adevărat. Vezi nişte aripi într-o vitrină de librărie. Te gândeşti că o să ai o fetiţă cândva, în viitor. Că i-ar sta bine cu aripile alea oriunde ar merge. Ţi le doreşti pentru ea. Nu se întâmplă niciodată să te gândeşti cum ar fi dacă de mâine ar trebui să porţi nişte aripi adevărate. Tu. Pentru tine. Şi - dacă ai un vis - nu eşti constant în asta. Metamorfoza ta poate începe oricând, dar - cel mai probabil - nu o să înceapă niciodată.

Data viitoare când îţi apare un coş pe spate nu îl ignora pur şi simplu. Ceva îmi spune că de acolo pleacă totul.