Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cine eşti tu în lume?


Anda Cadariu, un interviu cu Lucy Thurber, Martyna Majok

18.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Invitate în cadrul Transylvania International Playwriting Camp, organizată în luna noiembrie 2018 de Universitatea de Arte din Târgu-Mureş în parteneriat cu Lark Play Development Center din New York, Lucy Thurber şi Martyna Majok sunt două dintre cele mai bine cotate autoare dramatice americane contemporane.

Lucy Thurber deţine un premiu OBIE, premiul pentru dramaturgie Gary Bonsorte Memorial Prize şi un Lilly Award. A predat la Columbia University, New York University şi Sarah Lawrence College. În prezent, predă scrierea dramatică la School of Drama (The New School
).

Martyna Majok, laureata premiului Pulitzer 2018 pentru piesa Cât te costă să trăieşti (tradusă în română şi maghiară în cadrul Masteratului de scriere dramatică al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş), este cunoscută pentru piese de teatru ale căror personaje sunt femei, imigranţi, persoane cu dizabilităţi. A absolvit Universitatea din Chicago, Yale School of Drama şi Juilliard School. Printre premiile pe care le-a primit se numără: The Dramatists Guild's Lanford Wilson Prize, The Greenfield Prize şi Helen Merrill Emerging Playwright Award.

Anda Cadariu: Sunteţi amândouă invitate ale Transylvania International Playwriting Camp la Universitatea de Arte din Târgu-Mureş. Piesele voastre, Săraci şi Cât te costă să trăieşti, au avut spectacole-lectură în limbile română şi maghiară. Vă rog să împărtăşiţi cu cititorii câteva detalii despre procesul scrierii acestor piese şi despre mecanismele care le-au generat.

Martyna Majok: Cât te costă să trăieşti a pornit dintr-un loc dureros. Pierdusem pe cineva drag în Polonia şi nu mi-am putut permite să călătoresc pentru a fi acolo la înmormântarea lui. Şi tot speram că o să-i văd fantoma, iar acesta a fost punctul în care piesa a început, în mod conştient, să se formeze. În aceeaşi perioadă, treceam prin mari dificultăţi financiare, eram în primul meu an la New York şi mai multe din evenimentele petrecute în acel an s-au concretizat în scene şi personaje. Primul a venit Eddie şi monologul său, apoi John, Jess şi Ani, şi mi-am dat seama că, în aceste bucăţi şi scene, personajele vorbeau unul cu celălalt într-un fel, aşa că am hotărât să le pun pe toate într-o piesă. Privind în urmă, cred că mă gândeam la singurătate şi la discrepanţele economice dintre oamenii care trăiesc în America, la clasă...

Lucy Thurber: Săraci este a treia piesă dintr-o serie de cinci. Seria este despre locul unde am crescut, despre oamenii pe care îi iubesc şi despre o tânără care părăseşte locurile natale - este despre aventurile şi greutăţile pe care le întâmpină cineva care e din două locuri simultan. Este şi despre cât de greu poate fi să nu aparţii niciunui loc. Când m-am mutat la New York şi am început să scriu teatru, îmi lipseau foarte mult oamenii lângă care am crescut, mă simţeam foarte vinovată că i-am lăsat în urmă - e similar cu ce spunea Martyna când am ajuns la Târgu-Mureş: când se întoarce în Polonia, îşi dă seama că ea e cea care a plecat şi că în cealaltă viaţă a ei, traduce constant. Şi când a spus asta, m-am identificat cu cuvintele ei, deşi eu nu sunt din Polonia, dar eu cred că America e compusă din două ţări. Şi în fiecare dintre aceste două ţări, există diferenţe concretizate în felul în care oamenii vorbesc, se îmbracă... dar asta e problema la noi în ţară acum: există două Americi şi locuitorii lor nu ştiu cum să vorbească unii cu ceilalţi. Şi cred că Săraci s-a născut din speranţă, dragoste şi singurătate. Am sperat că dacă scriu despre oamenii lângă care am crescut, vor fi văzuţi şi înţeleşi.

Anda Cadariu: Sunteţi aici, amândouă, datorită Centrului Lark din New York. Care este relaţia voastră cu Lark şi ce a făcut acest centru de dramaturgie pentru voi?

Martyna Majok: Lucy, după cum se poate observa, poartă o căciulă pe care scrie "Team Lark".

Lucy Thurber: Am fost destul de norocoasă încât să fiu invitată să fac parte din multe organizaţii care se ocupă cu dramaturgia. Lark e un loc minunat! Am participat de mai multe ori la atelierele de dramaturgie organizate acolo şi am terminat, astfel, o piesă la care lucram. Este vorba despre Transfers, cea mai recentă piesă a mea produsă la New York. Cred că echipa Lark are un mod extraordinar de a susţine fiecare autor. Felul în care e structurată organizaţia oferă un cadru care se adaptează la procesul creativ al fiecărui autor dramatic. Ajung să te cunoască foarte bine, observă cine eşti ca persoană şi ca artist, şi ajung să înţeleagă cum să te susţină ca autor dramatic. Lark investeşte atât în autori dramatici americani, cât şi în cei de peste hotare, oferă schimburi - iar acest lucru este benefic, având în vedere că suntem o ţară mare şi, uneori, suntem orbi la ce ne înconjoară - iar eu cred că eşti un autor dramatic cu atât mai bun, cu cât eşti mai conectat la întreaga lume teatrală.

Martyna Majok: Care e sloganul lor? "Plays in process for a world in progress?"... Centrul Lark a facilitat prima mea experienţă teatrală din New York. Eram pe punctul de a mă lăsa de scris teatru şi am început să mă întreb ce aş regreta că nu am spus prin teatru, aşa că în cinci zile aveam o nouă piesă: Ironbound. M-am dus la Lark şi am citit-o - nu-i cunoşteam. Şi nu ştiu dacă aş fi continuat să scriu, însă lectura a mers atât de bine, oamenii au fost atât de calzi şi piesa atât de bine primită, încât... De-atunci încolo, am ţinut legătura cu ei şi avem o relaţie foarte apropiată. M-au şi salvat, într-un fel: timp de un an, nu am avut o locuinţă stabilă. Aşa că am aplicat la bursa PoNY (Playwrights of New York) şi mi s-a acordat. Grantul consta într-un apartament unde puteai să locuieşti gratis timp de un an. Nu am mai văzut niciodată atâta generozitate. După o perioadă foarte grea, m-am simţit în siguranţă timp de un an - şi în acel an am reuşit să mă lansez. Aşa că nu voi renunţa niciodată la Lark.

Anda Cadariu: Aş vrea să aflu mai multe despre lumea voastră - ca autori dramatici. Atât despre lumea în care trăiţi, cât şi despre lumea revelată în piesele voastre.

Lucy Thurber: Acum mă simt foarte bine din punct de vedere profesional. Sunt mulţumită de punctul în care se află cariera mea. În America, mai ales pentru cineva aflat la începutul carierei, cronicile sunt foarte importante. Dar eu sunt, acum, într-un punct în care am ajuns după multă muncă - am avut destul succes încât să nu trebuiască să-mi fac griji prea mari în ceea ce priveşte reacţiile criticilor. Am relaţii cu teatre din New York şi din afara sa, am un grup de colaboratori pe care l-am construit în ultimii douăzeci de ani, mă simt norocoasă datorită faptului că, dacă scriu o piesă, nu mi-e frică pentru destinul ei. În New York, dacă rezişti, eşti luat în considerare. Ştiu că, prin lucrurile pe care le scriu, cer ceva de la publicul meu. De la publicul meu newyorkez. Le cer să călătorească în timp şi în spaţiu, le cer să privească persoana lângă care stau şi pe care uneori ei nu o văd. Am ceva de spus, şi uneori plătesc un preţ personal pentru asta, dar datorită faptului că am stat atâta timp în America şi mi-am construit acest grup de colaboratori, nu trebuie să duc singură această povară. În ultima vreme, m-am tot gândit la ce înseamnă să fii femeie - mişcarea #metoo are o amploare fantastică acum în America - şi cred că unele lucruri din ea sunt foarte bune, însă altele ridică o barieră în calea dialogului - dar sunt recunoscătoare pentru ce a generat la nivel social. M-a făcut să mă gândesc, de asemenea, la ce vreau şi la ce nu vreau să spun.

Martyna Majok: Am început să scriu teatru în ultimul an de facultate. Am scris mereu şi mi-am folosit imaginaţia, dar piese doar atunci am început să scriu. Pentru mine, scrisul nu e terapie, însă mă ajută să înţeleg lucruri pe care altfel le-aş ignora. Lucy spunea că cere anumite lucruri de la publicul ei, şi sunt pe aceeaşi lungime de undă. Când mă gândesc la ce aş vrea să scriu, mă întreb ce nu înţeleg despre mine în acel moment. Şi asta, de obicei, se întâmplă într-un dialog cu starea lucrurilor în lume - e ca o fuziune de evenimente politice, sistemice... personale. Pun lucrurile cap la cap şi văd cum comunică între ele. Poate fi un proces lung sau scurt - depinde. Profesional, am absolvit masteratul în 2012, am petrecut doi ani în Chicago după licenţă şi am încercat să învăţ singură să scriu teatru. Stăteam în bibliotecă jumătate de săptămână, iar în restul timpului lucram. Am citit foarte multe piese de teatru, apoi m-am înscris la master şi am scris mai mult, apoi am venit la New York. Timp de doi ani, am supravieţuit şi am scris teatru. După ce am terminat prima mea piesă, oamenii au început să aibă încredere în mine. Acum mă protejez - incubez mai mult, stau lângă oameni care mă susţin. Lucrez la un musical despre Cernobîl - sper să ajung în curând la ultimul draft. Eu şi Lucy suntem prietene, probabil fiindcă ne luptăm cu aceleaşi lucruri: am plecat, amândouă, din locurile natale, şi ne străduim să trăim în două lumi. America e un loc al definiţiilor - pentru mine, acest lucru este problematic şi complicat.

Anda Cadariu: Pentru că vorbeam despre definiţii şi identităţi - Lucy, tu deţii numeroase premii, iar tu, Martyna, ai câştigat premiul Pulitzer pentru piesa Cât te costă să trăieşti... Ce înseamnă aceste premii pentru voi?

Lucy Thurber: Nu ştiu... De fapt, e minunat să le ai. Un premiu înseamnă că vei avea contracte în continuare. Oamenii aud de tine, premiile te legitimează. Teatrul e o formă de artă bazată pe colaborare, aşa că, dacă tu câştigi, câştigă toată echipa.

Martyna Majok: Lucy e unul dintre cei mai generoşi oameni pe care-i cunosc. Premiile înseamnă şi bani. Mama mea câştigă în doi ani suma acordată ca premiu unui autor dramatic în unele ocazii. Banii pe care eu îi fac din scris, ea îi face în ani de zile. Acesta ar fi aspectul practic al premiilor. Revenind la Pulitzer, mi-am dorit acest premiu de când am aflat de existenţa lui. Mama îmi spunea: "Vorbeşti de premiul ăsta de când ai 15 ani!". Şi, la un moment dat, primesc un telefon. Care, de fapt, nu a schimbat nimic, şi acesta este un lucru bun. Sigur, părerile despre tine se schimbă - în bine sau în rău. Sunt convinsă că sunt mulţi oameni care şi-au dorit să nu iau acest premiu - nicio problemă, sentimentele sunt reciproce.

Lucy Thurber: Martyna e prietena mea şi o iubesc. Am glumit cu ea odată: a venit la una dintre repetiţiile mele şi i-am spus: "Dacă aş sta între tine şi un premiu, ştiu că mi-ai scoate ochii!" La care Martyna îmi răspunde: "Ţie nu, Lucy. Ţie nu."

Martyna Majok: Pulitzer-ul e la mine pe raft. Şi nu a schimbat... nu m-a schimbat pe mine. Preocupările mele au rămas aceleaşi, şi sunt liniştită din acest punct de vedere. Mă preocupă viitorul, ce las în urmă. Uneori mă gândesc că las acest premiu în urmă, dar apoi îmi spun că sunt mulţi oameni care l-au câştigat, şi nu ne amintim de toţi. Dar acum sunt într-o perioadă în care mă întreb: ce tip de viaţă vreau să trăiesc? Ce fel de persoană vreau să fiu?

Lucy Thurber: Cred că piesa Martynei, Cât te costă să trăieşti, e o piesă minunată. Din punct de vedere comercial şi al lumii producătorilor, o piesă care vorbeşte despre persoane cu dizabilităţi deschide o uşă. Martyna, eşti o scriitoare superbă. Şi ai creat ocazia ca aceşti oameni să aibă o viaţă în lumea artelor. Şi cred că toţi scriitorii încearcă să câştige timp. Premiile îi dau scriitorului mai mult timp să răspundă la întrebarea: "Cine eşti tu în lume?" În America, din cauza modului în care sunt structurate finanţele şi din perspectiva lumii producătorilor, autorul este identificat cu cea mai recentă piesă a sa. Pentru Martyna, premiul înseamnă şi că mai mulţi actori cu dizabilităţi fizice vor fi luaţi în considerare - pentru că piesa o cere. Iar ei îi dă timp să scrie mai departe.

Martyna Majok: Cât te costă să trăieşti a fost o surpriză pentru mine. Mă refer la felul în care a fost receptată. Este vorba de patru oameni, nu e o piesă cu distribuţie mare - nu e o piesă "grea". Iar poveştile despre clasa muncitoare sunt privite ca "uşoare", nesemnificative. Sunt încântată de faptul că această percepţie poate fi schimbată.

Anda Cadariu: Următoarea mea întrebare vine din perspectiva mea de coordonatoare a traducerii pieselor voastre în limba română. Cum vi s-a părut ritmul versiunilor în româneşte? Şi încă o întrebare: Martyna spunea că o traducere poate fi sau frumoasă, sau fidelă. Aşadar, ce părere aveţi despre adaptare - pentru că studenţii şi cu mine am adaptat titlurile pieselor voastre.

Lucy Thurber: Pentru mine, traducerea a fost şi frumoasă, şi fidelă. M-ai văzut suspinând. O să am nevoie de puţin timp şi de distanţă, şi nu pot să fiu pe-atât de coerentă pe cât aş dori. Spectacolul-lectură după Săraci a fost una dintre cele mai frumoase experienţe artistice din viaţa mea. Stăteam, priveam... şi vedeam şi auzeam exact ceea ce am intenţionat să transmit prin această piesă... în altă limbă. Iar asta este o experienţă remarcabilă. Am reuşit să urmăresc piesa pentru că traducerea a reuşit - ştii, căci şi tu eşti scriitoare - să păstreze ritmul limbajului din zona în care am crescut. Îi spuneam şi Martynei - felul în care versiunea în limba română a ajuns la public a fost extraordinar. Pentru prima dată, publicul a auzit exact ce am vrut să spun.

Martyna Majok: În America există foarte multe bariere legate de clasă. Aici, lumea de pe scenă s-a sincronizat perfect cu lumea din sală. Iar publicul este un barometru şi pentru traducere. Aşa mi-am dat seama că traducerea în limba română e foarte bună, iar actorii şi regizorul au respectat textul. Ritmul şi muzicalitatea sunt parte a poveştii în piesa mea. Traducerile pieselor noastre au păstrat ritmul. Să vezi publicul reacţionând cum te aştepţi este o recompensă foarte mare.

Anda Cadariu: Piesele voastre vor apărea, în curând, la Editura LiterNet. Ce aşteptări aveţi de la cititorii şi de la publicul - fie el specializat sau nu - din România?

Lucy Thurber: Sper că piesa mea va fi citită. Sunt încântată că oamenii vor citi frumoasa traducere pe care ai coordonat-o. Cu cât mai mulţi cititori, cu atât mai bine! Mă simt binevenită în această ţară şi mă consider norocoasă.

Martyna Majok: Sper ca distanţa dintre ţările noastre să se micşoreze prin acest proiect editorial. Mă întreb dacă piesa mea va fi citită de dramaturgii români, şi, în cazul în care o vor citi, dacă o vor aprecia, dacă le va confirma faptul că şi ceea ce scriu ei contează, pentru că poate şi ei au avut experienţe similare - de exemplu, senzaţia că poveştile lor nu sunt importante. Eu m-am împrietenit cu piesele de teatru la bibliotecă - acum, şi internetul e o bibliotecă, iar piesele noastre vor putea fi descărcate gratuit, ceea ce este minunat, pentru că în acest fel oricine este interesat le poate accesa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer