Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ceea ce e diferit la Orchestra Naţională Simfonică a României e faptul că totul e făcut cu un zâmbet pe faţă


Oltea Şerban-Pârâu, un interviu cu Cristian Măcelaru

25.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Oltea Şerban-Pârâu: New York, Cristian Măcelaru, ianuarie 2019, mijlocul turneului Orchestrei Naţionale Simfonice a României în America, un eveniment istoric, unic şi în premieră absolută. Cristian Măcelaru, te faci "vinovat" de faptul că acest eveniment s-a întâmplat, împreună cu Marin Cazacu. Când a apărut ideea şi cum aţi reuşit să o concretizaţi?
Cristian Măcelaru: Ideea a apărut cam acum doi-trei ani, când eu începusem o colaborare cu Orchestra de Tineret a României şi am început să am primele discuţii cu Marin Cazacu, amândoi dorindu-ne să facem un eveniment istoric, pe de o parte, dar şi un eveniment care să aibă un gravitas cultural, ca să spun aşa, pentru artiştii români. Mi-am dorit, nu atât de mult să fac un lucru pentru publicul american, cât am dorit, neapărat, să fie ceva educativ pentru artiştii români cu care colaboram încă de pe atunci. Aşa se face că am vorbit cu Wynton şi i-am povestit despre orchestră, i-am spus despre colaborarea noastră, iar el a oferit să ne ajute când venim în turneu să facem o colaborare prin care să explorăm împreună o piesă complexă scrisă de el. Am ştiut sigur că toţi cei care vor fi pe scenă, respectiv artiştii români din orchestră, vor avea mult de învăţat din această experienţă şi colaborare.

O.S.-P.: Într-adevăr, această piesă, The Jungle, a lui Wynton Marsalis este specială. Care este istoria exactă a acestei piese? Am înţeles că nu este tocmai o primă audiţie, pentru că a mai fost cântată parţial, dar în această formă, completă, este o primă audiţie absolută aici, la Rose Theater din New York.
C.M.: Într-adevăr, în această formă este primă audiţie, în sensul că piesa a fost scrisă în 2017 pentru aniversarea a 175 de ani de la înfiinţarea Filarmonicii din New York, a fost comandată de aceasta, dar, când concertul a avut loc, nu a fost destul timp pentru repetiţii astfel încât să se facă şi prima parte a lucrării şi atunci această primă parte, care e cea mai grea din piesă şi poate şi cea mai lungă, nu a fost cântată niciodată până. Noi vom cânta toate părţile, adică şase.

O.S.-P.: Într-adevăr, am văzut că pe scenă se află o orchestră simfonică mare şi un big band complet. Unde exact se poziţionează ca interpret Wynton Marsalis în această formulă?
C.M.: El, ca interpret, are mult de improvizat, mai ales la sfârşitul piesei, când termină piesa într-o manieră personală. Dar, de obicei, în maniera în care colaborează el cu big band-ul lui, Jazz at Lincoln Center Orchestra, cântă trompeta patru şi, într-un fel, conduce tot ansamblul din interior.

O.S.-P.: L-am văzut plasat în mijlocul orchestrei şi nu în faţă, cum ne-am fi aşteptat, la prima trompetă.
C.M.: Exact. E foarte interesantă diferenţa între ierarhia într-o orchestră de jazz şi o orchestră simfonică, pentru că în jazz band (eu am fost la repetiţii să-i ascult şi e foarte interesant, pentru că e extrem de democratică abordarea, adică fiecare spune ce aude din orchestră şi oricine poate să oprească, poate întrerupe repetiţia pentru a da o sugestie). Nu există practic o persoană care conduce. Nu există un şef efectiv. Am rămas foarte impresionat. Aşa sunt repetiţiile şi acum: eu sunt în faţa orchestrei şi dirijez, dar mă consult cu Wynton de fiecare dată când ne oprim, discutăm ce e necesar de făcut...


O.S.-P.: Artistic există doi poli: dirijorul din faţa orchestrei şi dirijorul insider.
C.M.: Aş spune că este unul important, care e Wynton, şi unul mai puţin important, care sunt eu. Eu sunt... "directorul tehnic".

O.S.-P.: Care coordonează, care face ca totul să se întâmple aşa cum trebuie... deşi atunci când una dintre componente este improvizaţia, nimic nu este cum te aştepţi.
C.M.: Exact. Sfârşitul piesei este un acord final din partea orchestrei, iar pe acel acord Wynton improvizează şi nu ştim niciodată când termină... Într-una din serile în care am fost a durat aproape 10 minute această ultimă improvizaţie.

O.S.-P.: Cele două concerte de la New York sunt sold-out, evident. Este un public nou, un public real, aşa cum am fost şi la celelalte concerte din SUA pentru că ceea ce a avut acest turneu foarte important şi foarte special dacă ne referim la un turneu al unei orchestre româneşti în străinătate, este faptul că se adresează unui public real, al locului respectiv, al mediului artistic local. Cum au fost cele trei concerte din Florida? Pentru că din ce am înţeles şi deja am transmis văzut în presă, a fost un entuziasm colectiv major? Este o chestiune obişnuită pentru publicul american sau nu?
C.M.: Publicul american este foarte obişnuit cu orchestrele simfonice şi este foarte critic la adresa acestora. Iar asta nu se întâmplă doar cu orchestrele locale, ci şi cu orchestrele care vin în turneu. Pentru că ei simt cânt o orchestră nu se deschide în faţa publicului, când rămâne din punct de vedere expresiv şi profesional închisă, îşi face treaba şi toată lumea pleacă acasă mulţumită. Ceea ce avem noi mult diferit şi ce mi-a plăcut mie întotdeauna la acest ansamblu, Orchestra Naţională Simfonică a României, e faptul că pentru ei totul este făcut cu dragoste, cu plăcere, cu un zâmbet pe faţă. Sunt şi tineri ceea ce este un avantaj...

O.S.-P.: Există acel sentiment de "once in a lifetime" pe care îl simţi la fiecare concert.
C.M.: Exact. Publicul a răspuns imediat la acest lucru, în afara faptului că din punct de vedere artistic este foarte, foarte matur. Muzica pe care ei o cântă, în felul în care o cântă, e la un nivel foarte înalt. Nu este vorba numai de un foc de paie, să spunem aşa. Există o energie deosebită, dar este şi o maturitate în ceea ce fac şi în cum cântă, un mod de a transmite numai "positive vibes". Şi atunci publicul imediat e foarte impresionat. În Florida, în general, publicul este mai în vârstă. Este un stat care are o populaţie compusă majoritar din oameni care au ieşit la pensie, vremea e foarte frumoasă, oamenii vin şi stau acolo să-şi petreacă anii de final ai vieţii şi să se bucure de lucrurile frumoase. Din experienţa mea, cu toate orchestrele cu care am fost acolo, la sfârşitul concertului - dacă e un concert extraordinar - se ridică lumea în picioare, se aplaudă în picioare. Dar, la noi, cu bucurie trebuie să spun că am avut aplauze furtunoase, adică cu oameni ridicându-se în picioare, unii din ei strigând, la fiecare piesă. Nu ştiu dacă toţi cei care strigau au fost românii din sală, dar mi s-a părut foarte entuziasmat publicul.

O.S.-P.: Înţeleg că a fost o experienţă plăcută şi pentru Cristian Măcelaru, ca dirijor, să aibă un astfel de public în America.
C.M.: Sigur, pentru toţi artiştii este. Noi aşteptăm să vedem cum reacţionează publicul faţă de efortul pe care îl depunem şi e frumos pentru toată lumea ca munca pe care o facem să fie recunoscută, într-un fel, de publicul care ne ascultă.

O.S.-P.: Aş mai avea o întrebare legată de istoria lui Cristian Măcelaru în relaţie cu Ochestra Română de Tineret respectiv cu Orchestra naţională Simfonică a României. Am înţeles că v-aţi cunoscut acum 3-4 ani, când aţi început colaborările în România. Pe ce linie aţi mers în colaborările cu ei, pentru că ştiu că aţi făcut împreună anumite concerte extrem de pretenţioase repertorial, cum sunt vocal simfonicele cu Messiah de Händel, Matthäus-Passion de Bach, dar şi un turneu simfonic naţional în România. Ce înseamnă pentru Cristian Măcelaru această colaborare cu Orchestra Naţională Simfonică a României, independent de turneul american?
C.M.: Pentru mine muzica barocă e una dintre cele mai dificil de făcut cu o orchestră. De ce? Pentru că felul în care gândesc eu muzica respectivă cere foarte multă atenţie la repetiţii, la a asimila un anumit stil... Este un anumit fel de a cânta această muzică şi de aceea mi-am dorit să o fac cu ei. Nu am făcut deloc altundeva acest gen de muzică în România, doar cu ei, pentru că am ştiut că vom avea timp ca să putem să explorăm acest stil.

O.S.-P.: Acest timp pentru repetiţii pe care îl are o orchestră de tineret dispare la orchestrele de profesionişti.
C.M.: Exact. Am început în acest fel şi a fost atât de frumos, m-a impresionat faptul că orchestra a apreciat pozitiv această manieră. Atunci am spus să facem şi ceva mai interesant, puţin mai diferit. Am făcut turneul cu Simfonia a XI-a de Şostakovici, care e mult diferit din punct de vedere artistic şi a fost iarăşi o experienţă extraordinară şi pentru mine şi pentru orchestră. Eu sper să putem continua, dar ce îmi doresc este să avem cât mai multă diversitate în programele pe care le facem. Aşa vom reuşi să creştem împreună, să clădim orchestra. Marin împreună cu mine avem aceeaşi abordare: dacă ne axăm pe un stil de muzică sau pe altul nu facem un favor artiştilor. În consecinţă, vom face şi muzică barocă şi clasică şi contemporană şi romantică. Îmi doresc, în viitor, să continue colaborarea pe toate planurile posibile.


O.S.-P.: În afara de acestui timp pentru repetiţii şi entuziasm, ce consideri că este cel mai important şi ce diferenţiază cel mai mult această Orchestră Română de Tineret sau varianta ei matură, Orchestra Simfonică Naţională a României de alte orchestre profesioniste cu care ai mai colaborat în România?
C.M.: Aş spune că diferenţa cea mai mare este faptul că absolut fiecare membru al acestei orchestre, în colaborările pe care le-am avut, am simţit că îşi doreşte să fie acolo, îşi doreşte să fie pe scenă, să cânte, o face cu pasiune, din dorinţă, nu ca pe un job, nu ca pe un lucru pe care îl fac în fiecare zi pentru că ăsta este salariul pe care îl primesc ca să fie pe scenă. Acesta este un fenomen care apare odată cu anii acumulaţi într-o poziţie pe care o avem. Nu este o critică la adresa orchestrelor simfonice profesioniste. Este doar o comparaţie numai. În orchestrele simfonice, câteodată, dorinţa de a da absolut totul nu e la acelaşi nivel. De exemplu, acum suntem aici, am venit cu o oră înainte de repetiţie şi deja sala e plină de oameni care studiază partiturile. Acesta este un lucru foarte frumos pentru un dirijor. Pentru mine nu există un compliment mai mare faţă de muzica pe care o cântăm, decât ca artiştilor să le placă şi să îşi dorească să cânte mai bine. Cu sentimentul de relaxare pe care îl aduce o astfel de colaborare, vine şi posibilitatea de a face şi totul mai bine, de a face totul mai frumos.


Wynton Marsalis despre Cristian Macelaru
(ianuarie 2019, New York)

"Este o onoare pentru mine să cânt cu Cristian Măcelaru, bunul meu prieten. Am o mare afecţiune şi respect pentru el. Pentru mine, şi pentru noi toţi, este o onoare să cântăm cu muzicieni tineri. Mulţi dintre noi predăm unor studenţi sau avem copii de vârsta lor. Îi iubim foarte mult, ne place spiritul şi trăirea cu care cântă. Aceşti muzicieni reprezintă România cu o demnitate extraordinară, cu stil, eleganţă şi suflet. Aşadar, totul a fost foarte natural pentru noi, ei sunt foarte fireşti... îi iubim!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer