Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Oameni de pîslă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oameni de pîslă (IV)


Dan Recheşan

27.01.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Agentul principal Cornel Bălosu îl urmăreşte pe Drăgan Dragoviştean, suspectat de contrabandă cu cărţi. În ciuda faptului că are pretenţii de poet, Bălosu e cam agramat. Decide să angajeze o femeie care să îl ajute la filaj şi lasă pentru asta un anunţ la o agenţie matrimonială. Şeful lui, Răduleasa, este nerăbdător şi îi cere rezultate care să permită reţinerea lui Dragoviştean. Alături de Răduleasa, Bălosu încearcă să afle mai multe informaţii într-o cîrciumă frecventată de Dragoviştean, însă fără succes.

4.

De cîteva minute, agentul Bălosu se holba la un instantaneu făcut cu telefonul mobil. Scoase dintr-un plic cartonat cîteva fotografii şi examină atent cu lupa toate detaliile uneia dintre ele, în care apărea un tînăr brunet, slab şi mustăcios, îmbrăcat în slip, aşezat pe nisipul unei plaje pustii cu o chitară atîrnată de umărul gol. Compară cele două poze şi oftă.
"Da, el e, Dragoviştean, acu douăzeci de ani, minus mustaţa şi pletele!" mormăi cuprins de noianul amintirilor amare care-i inunda mintea.

În urmă cu două decenii era un simplu militar în termen cu grad de elev, cursant al şcolii de subofiţeri de la Băneasa cînd fusese trimis sub acoperire, într-o misiune la Costineşti. Toată vara suferise crunt, nu fiindcă trebuise să se infiltreze printre tinerii veniţi în vacanţă pretinzînd că este student la litere, ci fiindcă nimeni nu îl băga în seamă. Într-o noapte, cu două-trei zile înainte de plecare, se aşezase lîngă un foc de tabără aprins într-un coş din beton pentru gunoi. Se aflau acolo vreo zece-doisprezece tineri, băieţi şi fete în număr egal, veseli şi ameţiţi de băutură care rîdeau, recitau şi cîntau, iar printre ei se afla şi Dragoviştean care zdrăngănea la o chitară. Bălosu prinsese curaj după cîteva înghiţituri din sticlele cu vodcă care se plimbau din mînă în mînă şi-l întrebase:
"Marşul lui Iancu îl ştii?"
"Nu, nu-l ştiu!" răspunsese chitaristul şi careva din grup rîsese, uşor zeflemitor.
"Nici cîntecul ăla cu să ne iubim pe tunuri nu-l ştii?" insistă Bălosu.
"Ce gusturi poţi să ai!" spusese o fată zveltă, brunetă cu nasul în vînt şi plete negre pînă la mijlocul spatelui, al cărei trup armonios, cînd o urmărea aproape goală pe plajă, îl atrăgea mult.
"De ce, se apărase falsul student la litere, poetul Adrian Păunescu scrie mişto, iar melodia e faină şi ea..."
"Hai, cară-te, tu nu observi că nu te potriveşti în peisaj!?" se răstise la el, altul, un vlăjgan bărbos, cu părul lung prins într-o coadă cîlţuită de soare şi sare, îmbrăcat într-un tricou negru cu iniţialele AC/DC.
"Lasă-l, Bogdane, îi luase apărarea Dragoviştean, are dreptul să spună şi el ce gîndeşte!" şi continuă cu blîndeţe: "Îţi place, carevasăzică, Păunescu, da' poţi să ne spui şi nouă, un motiv-două pentru care-l admiri?"

Bălosu se bîlbîise şi se încurcase lamentabil în explicaţii dar nu părăsise grupul nici după ce răsăriseră zorile. La un moment dat, cu faţa îndreptată spre larg, acolo unde aurora răsărea trandafirie din valurile mătăsoase îi spusese brunetei cu timiditate:
"Ştii, poate nu s-a înţeles bine chestia cu Păunescu, dar şi eu scriu... poezii!"

Din nou, Dragoviştean intervenise, apropiindu-se de ei, aşezîndu-se pe nisip şi punîndu-şi protector braţul pe umerii fetei.
"Recită-ne una!"

Atunci, el se ridicase, clipind cu ochii cîrpiţi de nesomn şi începuse să recite cu o voce dogită şi tremurătoare:
"Arpegii colorate se umflă în adînc,
Miresmele de roze mă umplu de tăceri
Şi mi se-nfiripă în creieri înduioşatul gînd:
De ce nu mori iubire în recile peştéri,
De ce îmi chinui trupul de carne-n agonie
Cînd îmi răsar în cale sfioasele fecioare,
Cu pletele pe spate cu ochii-n veselie
Tu, calcă-mă cu ură în crîncene picioare,
Aşa să se sfîrşească un meritat destin
Scuteşte-mă, Părinte, de rana viitoare,
De dulcele şi-amarul dintr-al iubirii chin!"


Bruneta aplaudase ironică, lovindu-şi palmele mici ca şi cum şi-ar fi scuturat nisipul lipit de ele, iar Dragoviştean, cu chitara pe spate, ca un menestrel medieval, cu ochii sclipind magic îi apucase talia suplă, ajutînd-o să se ridice. Înainte de a pleca, se întorsese spre el şi îi spusese cu un surîs enigmatic:
"Nu e rău, la nivel de amator, bineînţeles... pe alocuri sună ca un miş-maş dintre Omar Khayam şi Octavian Goga... dar ai multe greşeli prozodice şi cam mult patos în gol, iar ca să scrii poezie adevărată, originală îţi trebuia ceva mai mult decît o emoţie desuetă şi simpla dorinţă de a împerechea rime, înţelegi?!"

Nu-l înţelesese, cuvintele alea parcă-l pălmuiseră şi îl urîse imediat dar nu reuşise să îngaime nimic în plus. Rămăsese singur pe plaja pustie, cu un nod strîngîndu-i gîtlejul privind prostit cum se îndepărtează, holbîndu-se la urmele paşilor lor îngemănaţi care lăsaseră urme vremelnice pe nisipul jilav. Se interesase atunci la centrul de cazare cine era ironicul chitarist dar nu reuşise să afle mare lucru, nici măcar un nume sau centrul universitar de unde venea. Trecerea anilor nu făcuse să dispară acea rană, iar acum, în faţa fotografiei simţi din nou arsura ei de buboi redeschis pulsîndu-i în vintre, urcînd fierbinte spre inimă.

Cînd sună telefonul, îi trebuiră zece-cincisprezece secunde ca să îşi vină în fire şi să răspundă:
"Da, Cornel la telefon, cine-ntreabă?"

O voce feminină, cu inflexiuni calde susurase în receptor.
"Eu, Bionsela... m-ai căutat nu-i aşa?"
"Nu, adică... nu cred că vă cunosc!" îngăimase încă zăpăcit.
"Nicio problemă, nici eu nu te cunosc dar aş vrea enorm să te. Dacă vrei şi tu, ne întîlnim azi la ora nouă-nouă şi-un sfert în faţă la Universitate... o să port ceva galben, ca să mă recunoşti mai uşor!"

Apucă să mai bîiguie "De ce galben?" dar tipa închisese deja, fără alte explicaţii. Se scărpină gînditor în urechea cu care ascultase misterioasa interlocutoare apoi, fiindcă i se făcuse foame, se îndreptă spre bucătărie şi deschise frigiderul. Starea materială a unui burlac se poate aprecia şi după conţinutul acestui aparat electrocasnic. În frigiderele celor înstăriţi, rafturile sunt ticsite cu semipreparate, brînzeturi, mezeluri fine şi delicatese scumpe, iar în cele ale bugetarilor strîmtoraţi de-abia dacă găseşti o oală cu resturi sleite de supă. După ce scoase din frigiderul său, două ouă, o jumătate de ceapă şi o bucată modestă de slănină, puse o tigaie pe aragaz şi începu să îşi prepare o omletă. Afară ploua din nou, neîntrerupt, coroanele copacilor se îndoiau de atîta umezeală, iar pămîntul chelfăia de apă ca într-o ţară asiatică în sezonul musonic.
"Cu ce naiba să mă-mbrac?" se întrebă după ce isprăvi prînzul frugal.

Deschise şifonierul şi alese singura ţoală elegantă pe care o poseda, un costum din stofă bleumarin, cu dunguliţe fine, gri deschis. Sacoul îi era cam scurt la mîneci, iar pantalonii prea largi în talie îl achiziţionase la reducerile de primăvară dar în rest îi venea bine.
"Nu, nu merge, e prea protocolar, reflectă, pentru prima întîlnire!"

După ce scotoci toate sertarele se îmbrăcă casual, într-o pereche de jeanşi din velur ciocolatiu şi un pulovăr gris-fer, rulat pe gît. Nu prea se asorta maronul cu griul, dar celălalt pulovăr oranj cu nisipiu avea o gaură mare în cot. Îşi completă ţinuta cu o pelerină cauciucată de ploaie şi ieşi din casă voios şi plin de speranţe.

Ajunse în staţia de metrou de la Universitate la opt şi treizeci şi şase. Coborî fără grabă din vagon, inspectînd peronul cu priviri curioase şi încercînd să îşi imagineze cum arăta tipa pe care urma să o întîlnească. Cu gîndurile aiurea se ciocni de siluetă scundă, şi cocîrjată, înfăşurată în bulendre soioase şi puturoase care îl abordă cu o voce plîngăcioasă:
− Domnu, domnu, nu aveţi, vă rog un leu, că n-am mîncat nimic de alaltăieri?!

Îl măsură neîncrezător pe vagabond, de sus pînă jos, apoi îl repezi dezgustat de duhoarea acră emanată de corpul acestuia:
− Şi ce-mi spui mie, du-te şi munceşte în loc să te milogeşti!

Individul ridică vocea, pînă în acel moment umilă şi plîngăcioasă şi îi arătă palma dreaptă, ciuntită, fără falange, ca un animal strivit:
− Idiotule, cine crezi că m-ar angaja?

Încercă să o dreagă ca să-l calmeze:
− Ăsta nu e motiv să cerşeşti, sunt facilităţi şi pentru handicapaţi! dar celălalt începu să ţipe:
− Boule, băga-te-aş în aia mă-tii de tîmpit cu tot cu facilităţile tale!

Cîţiva călători se opriră curioşi şi atunci Bălosu îi ripostă dur:
− Hai, cară-te pînă nu chem poliţia!

Ciungul scuipă pe dalele peronului la o palmă de pantofii lui bine lustruiţi:
− '¥Tu-ţi dumnezeii mă-tii de gabor împuţit, şi tot neamu' tău de lăbari, azi şi mîine! înjură el cu sete şi bătu în retragere spre scările rulante.
"Cum o fi ghicit că-s poliţist, că doar nu-mi scrie în frunte?" se miră Bălosu şi se îndreptă spre un chioşc unde se vindeau covrigi calzi. Cumpără doi, unul cu mac, celălalt cu susan şi o luă spre ieşirea din staţie. Ploaia contenise, iar trotuarele şi scuarul luceau ude în bătaia farurilor. Se învîrti o vreme prin faţa statuii lui Mihai Viteazu şi cercetă cu privirea rarii trecători. Un bărbat scund şi bătrîior cu o şapcă roşie de baseball îndesată pe capul încărunţit se postă dinaintea statuii cu un aparat de fotografiat. Execută cîteva instantanee, apoi i se adresă cu jovialitate:
− Întotdeauna m-a intrigat statuia asta a lui Carrier-Belleuse... aţi observat şi dumneavoastră că proporţiile sunt cam ciudate?
− Nu ştiu, n-am băgat de seamă! răspunse, încercînd să zărească în grupul unor tineri opriţi pe scări un accesoriu de îmbrăcăminte galben.
Da-da, aşa este cum vă spun eu fiindcă-s de meserie, continuă celălalt. Priviţi un pic... de la distanţa asta se vede că trupul domnitorului e destul de mic în raport cu volumul calului şi arată cam de efeminat, cu talia prea subţire, picioarele prea scurte, fizionomia redată formal... se bîrfea în acea vreme că sculptorul ar fi primit comanda unei statui ecvestre a Ioanei d'Arc, pe care, din lipsă de fonduri, n-a mai executat-o şi atunci, pe aceeaşi machetă l-a trîntit pe Mihai Bravu al nostru! Ce ziceţi de asta?
− Nimic, ce să zic?! bombăni Bălosu şi nici nu mă interesează!

Îl lăsă pe fotograf să boscorodească despre bronzuri, patină, monumentalism formal în maniera lui Rodin şi o luă spre scări. Se făcuse deja nouă şi unsprezece minute, iar gîndul că tipa îi trăgea clapa începea să-l sîcîie.
"Dacă nu vine pînă la şi-un sfert m-am cărat, ce-şi închipuie că am să stau stîlp toată noaptea aici?" gîndi agasat cînd, deodată, în spatele lui se auzi o voce caldă, cu inflexiuni adolescentine, aidoma celei pe care o ascultase la telefon:
− Bună seara, Cornele, mă aştepţi demult?

Se întoarse tresărind de bucurie. În faţa sa se afla o fată de optsprezece cel mult douăzeci de ani, zveltă, brunetă, cu buzele cărnoase, pielea arămie, nasul în vînt, şi un şal lung, de culoarea canarului înfăşurat în jurul umerilor. Un zîmbet şăgalnic îi ridică colţurile gurii bine conturate cu ruj cînd îi întinse mîna:
− Eşti Cornel, nu? De ce taci?
− Eu nu... adică nu ştiam că... în fine încîntat să vă cunosc! se bîlbîi Bălosu de abia atingîndu-i palma îngustă şi rece.

Fataa îşi aranjă cu un gest fermecător o şuviţă de păr care îi cădea pe faţă:
Spune-mi tu, ce naiba eşti aşa de formalist? Numele meu e Bionsela Ponce de Leon, de fapt e un nume de scenă, fiindcă cel adevărat Poncescu Analena suna cam aiurea!
− Frumos nume... şi, cu ce te ocupi, Bionselo? Stai nu-mi spune că ghicesc...

Îi întinse cei doi covrigi:
− În loc de flori... cu mac sau cu susan?

Fata rupse o bucăţică din covrigul cu susan şi o mirosi prudentă înainte de a o vîrî în gură:
− Dans modern şi contemporan... îţi place?
− Enorm, m-aş uita la dansatoarele moderne o noapte întreagă!
− Uite ce e, azi nu prea am timp, trebuie să plec la repetiţii, dar mai vorbim noi... am venit de fapt să-ţi dau asta!

Îi întinse un obiect mic, dreptunghiular şi lunguieţ, din plastic bleu, numită în mod curent memory stick. Bălosu îl învîrti mirat în mînă, nu avea acasă un computer.
− Să îl descarci cînd eşti singur da? O să-ţi placă ce-o să vezi... Bon, te-am pupat, acu' trebuie să fug, mai vorbim, pa!

Chiar îl pupă în fugă pe obrazul neras şi o luă repede cu paşi elastici spre parcare unde se urcă într-un crossover argintiu care demară în trombă, stropind doi-trei trecători neatenţi. Bălosu rămase încremenit, cu covrigii într-o mînă, cu cealaltă pe obraz, în locul sărutat de buzele fetei, Cînd, în cele din urmă se urni din loc murmura ca-n transă:
"Bionsela, bi-on-se-la, aş fi avut atîtea să-ţi spun!"

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer