Stephan's Dom şi apoi mult râvnitul MAK (Museum of Applied Art). Gândit cu tavan de sticlă în stil art nouveau, pentru a lăsa să pătrundă lumina, muzeul nu mi-a înşelat aşteptările. Mobilier din perioada imperialistă sau modern, machete de arhitectură, bijuterii. Într-una din săli coexistă scaunele de la curtea regală cu benzile electronice care afişează succint informaţii despre epocă sau câte o părere a artistului care a conceput designul încăperii. Asta în ideea că piesele de mobilier, dar şi cuvântul scris facilitează înţelegerea epocii. Mi-a plăcut asocierea, chiar dacă neobişnuită.
Din machetele de arhitectură am remarcat-o pe cea a lui Daniel Liebeskind, un muzeu dedicat holocaustului în Berlin, cu o clădire în zig-zag, vizitatorii fiind forţaţi să iasă şi pe afară pentru ca apoi să reintre. Nu e bine să vezi astfel de muzee dintr-o perspectivă confortabilă. Când am ajuns la Rudolf M. Schindler discuţia cu ghida noastră, inexplicabil de emotivă şi timidă, cu o engleză îndoielnică, s-a mai animat. Eram 4 vizitatori: un bătrân, prezenţă discretă pe tot parcursul turului nostru, o tânără doamnă, minionă, nu ştiu ce naţie, dar genul acela care dă din cap plin de interes, indiferent despre ce e vorba şi un american, culmea!, informat (să mă scuze americanii care citesc aceste rânduri). El a fost şi cel care a animat discuţia pentru că a împărtăşit cu noi experienţa sa de ghid la reşedinţa arhitectului, în L.A. Dincolo de aspectele tehnice, ne-a povestit şi evoluţia atitudinii vecinilor, la început deranjaţi că o astfel de reşedinţă uriaşă (pe orizontală) se află în imediata lor apropiere, iar apoi privirea plină de interes când arhitectul a devenit celebru şi sute de turişti îi vizitau locuinţa. Un design aparte m-a încântat peste măsură în spaţiul dedicat anilor art nouveau, unde erau numai scaune expuse, dar în dosul unor paravane, luminate de undeva de jos, încât puteai să vezi doar umbra exponatelor.
Kunsthaus - tot o clădire dedicată artei, dar într-un spaţiu mai intim decât MAK, strâns legată de numele lui Hundertwasser. Plăci de faianţă multicoloră, podele vălurite, o grădină de vară decorată la vreme de toamna cu bostani uriaşi şi multe plante. Artistul se încadrează cu succes în perioada hippie, atât prin luminozitatea compoziţiilor cât şi prin crezuri: coabitarea urban-natural (este şi o macheta cu case construite "în" nişte dealuri) şi pretutindeni verdeaţă. Pe seară m-am repezit să prind ultimele minute din săptămâna cărţii, organizată de primărie, o alternativă plăcută la balurile pentru pensionari specifice proiectelor autohtone. Seara târziu, o scurtă vizită prin târgul de Crăciun tot de pe lângă primărie, plin de kitsch şi totuşi, fermecător, plin de decoraţiuni, punch şi dulciuri.
Dimineaţa, din nou la drum. De data asta, Albertina Platz şi pe urmele lui Otto Wagner, decisă să văd ce înseamnă Jugendstil în Viena. Agentul de la Oficiul de turism nu ştie de acest arhitect autohton, nici de lucrările sale, căci mă îndrumă pe un drum greşit. Eu căutam Postsparkasse, o clădire a poştei proiectată de el şi într-un moment de inspiraţie intru într-o poştă oarecare şi întreb un funcţionar de acolo care mă lămureşte. Prea departe şi, din păcate, trebuie să renunţ, cum am făcut de altfel şi cu vila Fuchs, aflată şi ea, în alt colţ al oraşului.
Expoziţia temporară Tamara Lempicka. Nu m-am hotărât încă ce mi-a plăcut mai mult: expoziţia sau ora de artă în compania unor copii. Expoziţia nu o s-o comentez, mie mi-a plăcut. Cât despre lecţie, a fost minunată! Fiecare copil avea câte un cerc de cauciuc pe care lua loc, pe jos, în faţa câte unui tablou. Profesoara ducea o lădiţă cu block-notesurile lor şi cu alte materiale adiţionale: diapozitive, fotografii, obiecte cu care să stabilească conexiuni. Ei participau cu impresii şi se vedea că erau deosebit de motivaţi. Apoi s-au spus câteva domenii de legătură cu pictura: fotografia, designul, moda, critica şi s-au împărţit pe grupe în funcţie de interesele lor. Unii, cei cu textul, îi chestionau pe vizitatorii rătăciţi ca mine printre încăperi. Au fost şi alţii care se retrăgeau prin colţuri şi fără să vorbească cu cineva, desenau.
Am ieşit în stradă bulversată, fără să disting prea bine din ce pornea încântarea mea (expoziţie sau lecţie). M-am trezit meditând că mi-ar plăcea să ştiu că o să am copii care vor învăţa aşa, că nu m-am hotărât nici până acum dacă rămân în ţară sau nu, că în fine, cu toate lecţiile lor bine puse la punct, nu mi se par ca naţie, superiori spiritual, ci doar civilizaţi. Dar şi asta e o formă de superioritate... Mă enervează că dilema: a sta sau nu în ţară tinde să devină esenţială.
De librăria Hintermayer m-am despărţit cu greu. Am rostit o temă şi mi s-au adus 5-6 cărţi. Primesc şi o carte de vizită nominală din partea librarului cu rugămintea de a reveni (nu vă imaginaţi că am făcut cumpărături valoroase, dar pur şi simplu e înţeleasă noţiunea de serviciu. Dacă eram în Turcia, probabil că aş fi băut şi un ceai de mere.)
Şi următoarea destinaţie a fost îndelung aşteptată de mine, Biblioteca Naţională. Văd Prunksaal şi o expoziţie foto. Cu atât mai bine. Vecinul meu are rame de ochelari alb-negru şi priveşte fotografii alb-negru. E şic. Fac şi o descoperire importantă pentru istoria mea personală: în această sală a bibliotecii am acelaşi sentiment ca şi în catedrale. Ceea ce atribuiam elementului religios, simt şi aici şi realizez că e măreţia arhitectonică cea care mă emoţionează.
Nu am timp sa mă gândesc prea mult la descoperirea mea. Mă îndrept spre casa Alfred Loos, celebrul lor arhitect. Nu este accesibil decât solul cu expoziţia de design maghiar şi mă întreb pe când una a designului romanesc (deh, întrebări retorice, orgolii). Cea pe care o am în faţă are umor şi simţ practic. Design industrial.
Merg pe jos spre campus şi mă bucur că nu fac parte dintr-un grup de 30 turişti care-şi asculta orbeşte ghidul. Hoinăresc pe unde vreau şi mă opresc când vreau. Zăresc uneori pe strada genţi inscripţionate: Viennale. Mai e şi luna fotografiei. Îmi place identitatea bine conturata a unor instituţii / bănci: Camera de Comerţ sau Hypo Bank. Când am trecut pe lângă geamurile băncii, am crezut întâi că e o galerie de artă, dar nu, dincolo de holul de primire erau birouri şi funcţionari îmbrăcaţi în culori vii.
Museum Quartier. Sunt obosită, e seară şi decid să merg doar în cafenelele diferitelor muzee. O alegere inspirată. Încep cu Centrul de Arhitectură şi localul său Una. Design minimalist şi tavan curbat umplut cu mozaic. Alegerea, povestită, nu pare cea mai fericită, dar autorii (Anne Lacaton şi Jean Philippe Vassal) au ştiut să găsească o soluţie încântătoare.
Leopold Café, clasic, muzică de piano bar, atmosferă caldă. Kantine, lângă magazinul de cărţi, canapele într-o nuanţă ciudată şi urâtă, dar un loc plăcut de odihnă printre cărţi şi din care, prin pereţii de sticla, poţi privi vizitatorii rătăciţi printre rafturi. Un fel de spectacolul străzii, dar la alt nivel.
La MQ arhitectura este fermecată. E păcat să alergi dintr-un muzeu în altul fără să admiri întregul. Am rătăcit câteva minute prin curţile interioare şi mă simţeam ca Alice în ţara minunilor. Din nou îl zăresc pe bărbatul cu rame alb-negru de la prânz. Urcă spre cafeneaua de la Leopold.
E noapte de-a binelea şi trebuie să-mi iau rămas bun de la oraş.