Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Scopul şcolii: să facă literatura să devină importantă


Andrei Vornicu, un interviu cu Attila Bartis

08.02.2019
Bistos.ro - Scriitori la şcoală, septembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scriitorul Attila Bartis s-a aflat la Târgu Mureş pentru vernisajul expoziţiei personale de fotografie la Palatul Culturii, intitulată "Pe insule", şi a acceptat invitaţia Asociaţiei Podium de a participa la o întâlnire cu elevi de liceu, în timpul orelor de literatură maghiară, în cadrul proiectului "Scriitori la şcoală". Gazdele lui Attila Bartis au fost doamnele profesoare de limba şi literatura maghiară de la Liceul de Artă din Târgu-Mureş, Kozma Edit şi Szabó Erzsébet. În cadrul celor două ore, renumitul prozator a vorbit despre traseul său scriitoricesc, mecanismele creaţiei, provocările şi satisfacţiile vocaţiei sale, adaptările pentru scenă ale unora dintre textele sale, importanţa literaturii în societatea contemporană, dar şi despre pasiunea pentru arta fotografică. Elevii au fost încurajaţi să intervină cu întrebări personale, la care Attila Bartis a răspuns cu plăcere şi sinceritate. Toţi cei interesaţi au putut adresa întrebări, iar la finalul orelor au cerut dedicaţii şi autografe, pe care scriitorul le-a oferit cu generozitate.
Attila Bartis şi-a găsit pe urmă timp să povestească şi cu organizatorii, şi să ofere un interviu cu această ocazie. Deşi limba română nu mai este demult vorbită frecvent, scriitorul şi-a găsit cuvintele şi a comunicat în maniera sa specifică, calmă, gravă şi profundă, marcată însă şi de o detaşare în care s-au contopit optimismul şi dragostea de viaţă.



Andrei Vornicu: Scrii pentru o anumită categorie de public sau de vârstă sau consideri că ceea ce scrii e oportun şi pentru tineri sau elevii de liceu?
Attila Bartis: Când scrii literatură nu poţi să o faci pentru un anumit public. Poţi să scrii SF pentru un anumit public, dar nu literatură. Dacă scrii pentru public, atunci te-ai sinucis pur şi simplu. Atunci ceea ce ai scris va fi în cel mai bun caz important numai pentru acea categorie de public, dar nu ai nici o şansă să devină important pentru cealaltă parte a oamenilor. Procedând astfel, îţi pierzi libertatea ca scriitor. Pentru mine, asta mi se pare un fel de capcană, dar sunt şi alte feluri de capcane. Dacă asta ar fi important în timpul scrisului atunci eu niciodată n-aş fi scris Plimbarea, fiindcă în limba maghiară nu sunt genuri, iar în carte e un fel de joc de genuri. Nicăieri nu e scris că e vorba de un băiat sau de o fată, dar eu, care în afară de limba română şi engleză nu vorbesc altă limbă, m-aş fi gândit că dacă scriu cartea aşa, nu va putea fi tradusă în altă limbă. Dar tu trebuie să scrii ce-ţi vine şi ce e important pentru tine, şi desigur că nutreşti speranţa că e ceva important şi pentru altcineva, nu doar pentru tine. Trebuie să aibă o relevanţă şi pentru alţi oameni, dar sunt foarte multe drumuri şi, dacă scrii pentru copii, de exemplu, ştii că scrii literatură pentru copii, dar e foarte important să nu îţi pierzi libertatea ca scriitor.

A.V.: Ce înseamnă pentru tine libertate ca scriitor? Sau ce libertate supremă îţi oferă scrisul?
A.B.: Dacă vreau să fac o paralelă, scrisul e un fel de arheologie. Când omul scrie, el nu scrie numai şi numai ce ştie deja, ci el însuşi află foarte multe lucruri în timpul scrisului. Ce scriu mă afectează şi pe mine însumi. Şi eu sunt un fel de cititor al textului meu şi nu îmi pot imagina că scriind ceva, după ce am terminat textul, voi rămâne aceeaşi persoană. Procesul ăsta mă schimbă şi asta nu numai dacă vorbim de literatură, ci e valabil şi în arta plastică. E o arheologie, o formă de a găsi cele mai adânci rădăcini, de a ajunge la esenţa ta: de ce eşti, cine eşti, ce se-ntâmplă cu tine. Descoperi lucruri despre existenţa lumii. Asta e cea mai mare libertate pe care o poate avea un om, când stă faţă-n faţă cu o foaie albă de hârtie şi din tot ce e în tine şi ce experienţă de viaţă ai, creezi cumva o lume nouă. Dar ar fi o foarte mare greşeală să confundăm asta cu o atitudine dumnezeiască, de demiurg. Creaţia omului va fi întotdeauna creaţia omului, dar e oricum o mare libertate.

"Dacă trebuie să lucrez prea mult la un text, atunci acolo e ceva problemă"

A.V.: Ţi s-a întâmplat să îţi fie frică în timp ce scrii?
A.B.: Da, mi s-a întâmplat de foarte multe ori. De exemplu, cel mai important a fost chiar cu Tihna. Eu aşa am scris Tihna: în fiecare zi, când m-am sculat, am început să scriu, dar niciodată n-am citit ce-am scris ieri, ci am citit întreaga carte doar când am ajuns la final. Atunci chiar mi-a fost teamă, pentru că sunt acolo scrise nişte emoţii şi nişte lucruri despre care nu ştiam de unde vin. Era clar că nu mie îmi aparţin şi a fost o mare întrebare dacă vreau să public cartea asta sau nu. Şi asta nu a fost uşor, să hotărăsc că da, asta vine din mine, eu am scris-o, şi ca literatură, trebuie publicată. N-a fost deloc ceva uşor, însă reprezintă totodată şi sensul scrierii literaturii. E greu, dar nu-i bai (râde).

A.V.: Cât de mult intervii asupra textului după ce termini o carte?
A.B.: Asta depinde de text. Am scris şi texte la care am lucrat foarte mult, s-a întâmplat şi că am lăsat cum am scris la prima mână, iar procesul ăsta e important pentru mine cu siguranţă, însă cred că pentru cititor e indiferent că eu am lucrat la ceva 15 ani sau am scris într-o lună şi jumătate. Dar dacă trebuie să lucrez prea mult la un text, atunci acolo e ceva problemă. Ceva nu e clar încă în tine şi poate că e mai bine dacă laşi munca deoparte pentru o vreme şi o reiei peste câteva luni sau câţiva ani.

A.V.: Scrii de mână, la maşină sau ai vreo modalitate preferată?
A.B.: Ca toată lumea, şi eu am început cu stiloul şi cu un caiet. Acum, cel mai mult scriu la laptop, dar am nevoie şi de o foaie de hârtie, să văd textul ca pe un obiect, să fie palpabil. S-a întâmplat ca prima variantă să o scriu la laptop şi dup-aia, ca un elev, am copiat de pe ecran pe o hârtie, după care textul a ajuns iarăşi pe laptop. Mă simt mult mai bine dacă am la mine stiloul şi un caiet. Dacă nu am laptopul, nu e o mare problemă, dar dacă nu am stiloul, mă simt prost.

A.V.: În ce măsură, în Ungaria, literatura maghiară contemporană este promovată în programa şcolară?
A.B.: Cred că e o mare problemă cu sistemul şcolar în Ungaria. Nu ştiu cum e aici, în România...

A.V.: În principiu, aproape toţi scriitorii despre care învaţă elevii sunt morţi demult.
A.B.: Tot aşa e şi în Ungaria, şi eu cred că sistemul e să ia literatura cronologic, de la început până azi, dar niciodată nu ajung în prezent. După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a terminat clasa a 12-a şi nu prea ajung la literatura contemporană, cu câteva excepţii, la câteva profesoare. Eu cred că ar trebui să se procedeze exact invers: să se înceapă de la literatura contemporană, cumva, şi atunci să se facă un fel de cercetare şi să se meargă înapoi în timp, să se vadă unde sunt rădăcinile literaturii şi ale vieţii de azi. Asta pentru mine ar fi mult mai firesc. Sistemul ăsta actual nu e prea fericit pentru că nu te ajută să te îndrăgosteşti de literatură, iar scopul şcolii ăsta ar fi: să facă literatura să devină importantă.

A.V.: Nu crezi că ar fi necesară inclusiv o reevaluare a canonului literar? Şi, eventual, să se renunţe la anumite opere care chiar sunt depăşite şi nu mai spun nimic esenţial despre omul de azi. Sau e cam riscantă poziţia asta?
A.B.: Eu înţeleg concepţia asta şi a fost discutată şi în Ungaria, dar cred că este foarte riscantă. Nu cred că trebuie să renunţăm la nişte autori din secolul XVIII sau XIX, dar trebuie să găsim o altă cale să ajungem la ei. Aceştia au fost şi sunt în continuare importanţi.

A.V.: Mă refeream în raport şi cu timpul pe care îl au la dispoziţie profesorii, numărul de ore în care sunt prezentate anumite opere, dar nu îşi găsesc locul altele care poate că ar merita.
A.B.: Da, ar trebui să fie regândit tot sistemul ăsta. Dar eu, de exemplu, n-aş zice cu suflet împăcat hai să nu mai învăţăm Petőfi Sándor, fiindcă oricum, dacă îl iubim sau nu, e unul dintre cei mai mari poeţi, nu numai maghiari, ci şi europeni. La fel, nu aş putea spune hai să nu mai citim Eminescu. Poate că în 2018 nu-l mai iubim atât de mult, dar totuşi, a pus pe masă ceva. O întrebare mai importantă ar fi: cum ajungem mai bine la Eminescu? La fel cum englezii se întreabă: ce facem cu limbajul lui Shakespeare? Cum îl putem înţelege azi? Asta nu e uşor deloc, dar e o problemă a literaturii pretutindeni.

"Pentru mine, fotografia alb-negru e mult mai apropiată"

A.V.: Cărţile tale au fost traduse în multe limbi şi citite de foarte multe naţionalităţi. Ce crezi că a rezonat din conţinutul cărţilor tale cu cititorii din alte ţări? Care e punctul comun?
A.B.: Ăsta e un aspect foarte important pentru că, după cum am văzut în diferite limbi, în diferite ţări, straturile textului funcţionează diferit. În Germania, de exemplu, stratul politic a fost foarte important pentru cititori. În Polonia, era foarte importantă relaţia cu Dumnezeu. În China, a fost foarte importantă relaţia părinte-copil. Acolo, până azi, există o ierarhie foarte strictă în familie, şi pentru ei era de necrezut că un copil îi poate spune nu mamei. E clar că în diferite zone culturale textul are un sens diferit, dar mi s-a părut că pretutindeni a existat un punct comun.

A.V.: Care e motivul pentru care preferi, cel puţin în ultima expoziţie foto şi ultimul album, Pe insule, fotografia alb-negru, care e preponderentă?
A.B.: Nu-mi prea plac doctrinele. Eu n-aş spune niciodată că fotografia trebuie să fie aşa sau aşa, să fie alb-negru sau color, analog sau digital, eu nu cred în aşa ceva. Asta ţine tot de ce-am spus despre libertate, dar pentru mine, fotografia alb-negru e mult mai apropiată. Dar asta nu înseamnă că nu fac fotografie în culori. Câteodată da, când simt că poza pe care vreau să o fac transmite mai mult în culori. Îmi e mult mai apropiată fotografia analog, să lucrez pe film, dar pozele astea, de exemplu, sunt făcute cu un aparat digital pentru că n-am putut să iau cu mine în Indonezia destul film alb-negru pentru un an.

A.V.: Ce fel de aparat foloseşti cel mai mult? Sau ce aparate?
A.B.: La analog folosesc un Leica M6, la digital un Leica M. Ultimele poze sunt făcute cu Leica M8, dar în urmă cu peste 10 ani am folosit şi telefonul, cred că era un Sony Ericsson. Am făcut nişte poze de o calitate şi o rezoluţie foarte proaste, dar cumva m-am îndrăgostit de el şi timp de patru ani am lucrat numai cu telefonul. Am publicat şi un album, pozele erau foarte micuţe şi nici nu le-am putut mări, dar pentru mine era ca o jucărie pe care o aveam mereu la îndemână în situaţii în care niciodată nu aş fi purtat cu mine un aparat obişnuit. Desigur, indiferent ce foloseşti, poţi face poze. Şi cu camera obscură poţi face poze formidabile. Depinde ce vrei să faci.

A.V.: Le editezi sau le laşi raw?
A.B.: Depinde. În proporţie de 70% din timp, le las aşa cum au ieşit, dar dacă e necesar, atunci intervin, dacă orizontul, de exemplu, nu e cum trebuie. Dar eu nu fac altfel mare şmecherie cu Photoshopul, nici nu mă pricep.

"Acum doi ani am scris un scenariu după «Plimbarea»"

A.V.: Un alt lucru particular pe care l-am observat: aproape toate pozele sunt făcute pe verticală, nu pe orizontală, ceea ce mi se pare o variantă destul de rar întâlnită, mai ales la peisaje.
A.B.: Majoritatea pozelor pe care le-am făcut la viaţa mea sunt verticale. Acum doi ani am scris un scenariu după Plimbarea. Eu vreau să regizez filmul. Am scris textul în Jakarta (Indonezia) şi mi-am dat seama că am învârtit camera şi am început să văd lumea pe orizontală, cum e filmul. Cele mai multe poze orizontale care se regăsesc în album şi în expoziţie sunt făcute în ultimii ani. Dar nu ştiu din ce cauză fac poze mai mult pe verticală. Pentru mine e mult mai firesc aşa.

A.V.: Te-ai gândit la un moment dat că fotografia s-ar putea să devină o sursă de venit în cazul în care nu merge altceva?
A.B.: Eu am învăţat fotografie la facultate, dar niciodată în viaţa mea n-am trăit din asta. Acum da, într-un fel, dar numai fiindcă am o galeristă la Budapesta şi ea a vândut câteva poze pentru colecţionari, dar asta s-a întâmplat în ultimii câţiva ani. Însă niciodată n-am lucrat ca fotojurnalist.

"Eu scriu numai când simt că trebuie să scriu şi că merită s-o fac"

A.V.: Când erai mic, ce voiai să devii când vei fi mare?
A.B.: Arheolog. De-asta am şi venit la Şcoala de Arte, fiindcă se învăţa Istoria artei. N-am devenit arheolog până la urmă (râde). Dar mă interesează şi azi istoria şi arheologia. Eu n-am fost niciodată un elev silitor.

A.V.: O să-ţi adresez acum o întrebare-clişeu, dar n-am văzut-o menţionată în vreun interviu recent: ai în plan o nouă carte? Lucrezi în prezent la ceva?
A.B.: Eu nu sunt un scriitor care scrie mereu. Eu scriu numai când simt că trebuie să scriu şi că merită s-o fac. Acum am început o carte, e tot legată de fotografie. Sunt texte tip eseu şi detalii de jurnal care vor alcătui un volum micuţ în cursul anului viitor. Dar nu m-am apucat de vreun roman.

A.V.: Dacă scrii mai rar, cât de des faci poze?
A.B.: Asta depinde de foarte multe lucruri. Aparatul e aproape întotdeauna cu mine, dar depinde şi de unde sunt. De exemplu, la Budapesta nu prea pot să mai fac poze. În Indonezia fac destul de multe. Dar relaţia scrisului cu fotografia nu presupune că atunci când scriu doar scriu şi că atunci când fac fotografie fac numai asta. Câteodată am terminat o frază, am observat ceva, am luat aparatul şi am pozat.

A.V.: Care este cea mai mare bucurie a ta în viaţă?
A.B.: Copiii mei.

A.V.: Să-ţi trăiască.
A.B.: Mulţumesc. A fost o mare bucurie şi că după 6 ani petrecuţi în Ungaria am putut veni acasă, la Mureş, în ianuarie 1990, dar nu se compară.

A.V.: Vorbeai şi în alte interviuri despre moartea tatălui tău, apoi despre moartea mamei tale. Eram curios cum întâmpini morţile celor la care ţii şi a celor dragi, pe măsură ce înaintezi în viaţă. Cum te acomodezi cu situaţia asta?
A.B.: Încerc să accept, dar nu pot. Chestia asta duce discuţia până la Dumnezeu şi pentru mine ar fi cel mai important, ceea ce e foarte greu, să fii capabil a accepta că atât avem, viaţa asta pe care am primit-o, şi nu mai mult. Mi-ar plăcea tare mult o religie care să mă ajute să accept chestia asta, că am avut 50 sau 60 sau 70 de ani fără a-mi oferi mie un Rai, şi asta e chiar foarte greu. Cred că aici, în cultura occidentală de care aparţinem şi noi, nu prea se întâmplă. Poate că în budism, de exemplu, acolo totul e puţin mai uşor, pentru că eu n-am nevoie de un Rai. Eu am nevoie să fiu capabil să accept că atât a fost, şi e bine aşa. Dar că îţi pierzi părinţii sau, Doamne fereşte, copiii, sau pe oricine de care e legată foarte mult viaţa ta, ne obişnuim cu acest fapt, dar nu îl putem accepta niciodată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer