61. Trebuie neapărat să alegem?

28 mai 2001
Spre ora 1.00 a nopţii, cînd veneam spre casă (după multe ore petrecute în faţa a două calculatoare – pe rînd) am auzit un greiere. Mi-a fost drag.

De trei zile bat tastele pentru Nadia. Dacă aş face asta, zi de zi, pentru mine, nu ştiu unde mi-aş mai ţine medaliile, trofeele, banii; maşinile le-aş ţine în garaj.

Am depăşit faza în care credeam că aş merita o recompensă sau că o axă de simetrie ar presupune ca şi ea să mă ajute, trei zile din această viaţă, să-mi bat o nuvelă (de altfel, axele de simetrie n-au funcţionat niciodată între noi după principiile unei relaţii democratice). Poate de aceea, ieri, cînd îi ziceam că nu trăiesc printre oameni care să exceleze prin generozitate şi bună dispoziţie, Nadia a crezut că vorbesc despre ea. Nu era aşa, atunci.

Dacă eşti trează încă, ţine pumnii un pic, să dorm în noaptea asta, şi poate mîine îţi voi povesti despre insomnii, reclama la extraveral (şi totul revine la normal), despre Dănuţa şi macii sălbatici, despre cîteva capete date în uşa de la debara şi absenţa dorinţei de comunicare.

4 iunie
Pe foc, în oală, sărmăluţele în foi de viţă constituie obiectul activităţii mele culinare. Fruntea mi-e pişcată de ţînţarii alexăndreni.

Disconfortul psihologic în care am picat de câteva zile are cauze sexuale. Ca o babă, ţi-aş putea scrie şi că mă doare ficatul – sau un organ vecin de-al lui – cu suficientă ardoare. Mă simt bătrîn şi obosit.

Mi-a plăcut editorialul lui Ştefan Bălan din nr. 6 al Norilor (Ulrica). Şi senegalezul Leopold. Şi ideea că fiecare vrea să ajungă Ulrica (nimeni nu se crede Ulrica).

Am stins lumina să mă culc, în noaptea trecută, şi am observat că afară se luminase.

Tanti Dida era mai bătrînă decît mine. Curtea, plină de muşeţel. Am cules mult. Am "defrişat", am săpat. Poate am să-ţi scriu mai pe îndelete, de acolo.

O potecă, iarbă, gărduleţ alb, plin de flori, o poartă. Pe o felicitare trimisă (prin e-mail) de Corina.

Pe TV5 am văzut un film care mi-a plăcut. Cu vietnamezi. Mi-a plăcut muzica (la un moment dat l-am recunoscut pe Chopin). Mi-au plăcut imaginile. Ea, cum se spăla în lighean. Cum stropea o broască. Picurii ploii pe frunze. Privirea ei ce părea de mioapă. Pantoful celeilalte pe care ea schiţează gestul de a-l proba, dar renunţă. Nici rujul nu-l încearcă, decît atunci cînd rămîne singură. Dar el o vede. Noaptea el intră în camera ei. În rest, ea pregătea mîncăruri frumoase, în timp ce el cînta la pian. Cealaltă privea pe geam, din ploaie. Cuvinte puţine. El o învaţă să citească. Dar eu nu am înţeles ce a citit ea, apoi a rîs – şi filmul s-a terminat.

Norii trec la fel de repede pe cerul oraşului meu ca aceia de pe coperta revistei lui Ştefan Bălan.

Ane a plecat azi în SUA. Ane e mult mai înaltă decît mine, dar întotdeauna mă ţinea de braţ, pe stradă. Aş fi vrut să o văd, de mult nu ne-am întîlnit, dar uite că n-am ajuns la aeroport, cum în gînd mi se părea posibil.

5 iunie
Nu ştiu ce-i cu mine; dorm mult, dar mă trezesc obosit, vivacitatea e absentă, factorii vitali la un nivel redus.

În trenul ce mă aducea de la Alexandria, am citit Roald Dahl – Despre vrăjitoare, o carte primită cu vreo cinci ani în urmă de la Adriana. Ei îi place Dahl, cred că-i plac şi ilustraţiile lui Quentin Blake.

Îmi plăcea fotografia aia (afiş de film cu Ben Affleck - "Pearl Harbour") care apărea, într-o vreme, pe Yahoo. Femeia ce întindea rufe sub atacul avioanelor.

Tanti Dida îmi pune trei linguriţe de zahăr în ceai. Îi amorţesc mîinile în timp ce face treabă sau noaptea, în somn. Avea cinci cocoşi. A tăiat, în timp, patru dintre ei şi ni i-a dat nouă, la Craiova. cel rămas "a ologit", mai întîi. Între timp cred că a şi murit. Povesteşte despre Ion a lu' Pulaimoc. Despre Marga a lu' Pară'n băţ. Mă întreabă dacă îl mai ştiu pe cutare (mort înainte de a mă naşte eu). Dar mai ales îmi povesteşte serialele acelea cu mii de episoade ("Pasiuni", "Sunset beach") sau emisiuni ca "Iartă-mă", "Recurs la morală", "Surprize, surprize" – pe care eu nu le privesc niciodată. De regulă priveşte la televizor ţinînd şi radioul aprins – şi n-ar sta în casă fără ca vreunul dintre ele să funcţioneze. Mă întreb cît de urît îi e singură şi dacă, la aproape 77 de ani, se teme de moarte, se înspăimîntă uneori uitîndu-se în oglindă. Dacă plînge în singurătate. Oare cît de urît îi e?

Eram cu Corina la Dan, într-o seară liniştită. La un moment dat, Dan ne-a întrebat ce vrem să ne aducă: portocală sau prăjitură? Şi tot el ne-a oferit o soluţie: să scriem pe hîrtie ca să nu ne influenţăm reciproc. S-a ridicat şi ne-a adus o hîrtie şi un creion. Eu mă gîndeam să merg pe portocală, Corina însă a zis că ea are o întrebare. Sigur, a zis Dan. Întrebarea a fost: trebuie neapărat să alegem?