Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Xanax


Liviu Iancu

13.02.2019
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Liviu Iancu
Xanax
Editura Trei, 2019


 

*****
Intro

Liviu Iancu, cel mai cunoscut jurnalist de turism din România, a intrat în presă din greşeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii ştiri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul Naţional, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat pe piaţă Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la Capital. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după şapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă şi relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară. În prezent este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editoriale-poveşti originale în peisajul presei economice româneşti, foarte apreciate de către cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc şi în Xanax, romanul său de debut.

Fragment

După moartea Poetului, multă vreme m‐am simţit inutil ca un prezervativ în poşeta unei lesbiene. Eram sigur că m‐ar fi ajutat să merg pentru câteva zile la ţară, mai ales că se redeschisese şi vechiul bar din sat. N‐aveam chef să vorbesc cu nimeni, dar tentaţia de a revedea un loc de care mă legau atâtea amintiri a fost mai puternică decât nevoia mea de singurătate. Barul era aproape plin cu tineri gălăgioşi pe care nu‐i cunoşteam. Nici numele noului proprietar nu‐mi spunea nimic. M‐am aşezat la o masă lângă zid şi am cerut o bere. Abia atunci am observat la masa vecină un sac diform de haine vechi, sub care stăteau încrucişate două cizme de cauciuc. Mi‐au trebuit câteva minute să‐l recunosc. Era Domnu', pe care nu‐l mai văzusem de vreo şapte-opt ani. Mut sau pe‐aproape. Eu, cel puţin, nu‐l auzisem niciodată vorbind.

Din perete mă fixa, încruntat şi cu figură tâmpă, Eminem, şi mi s‐a părut o blasfemie ca zidul pe care, cu ani în urmă, am scris câteva versuri, cu creionul, împreună cu Gigi Ţiganu, să fie acoperit acum de creatura asta decolorată. Gigi îmi propusese atunci să facem o poezie la două mâini, ca pianiştii. Să scrie el primele două versuri, iar eu pe celelalte.
Ai plecat cu altul şi m‐ai dat uitării
Iar acum plâng singur, pradă disperării
a scrijelit Gigi pe zid cu scrisul lui aplecat spre stânga. Iar eu am continuat:
Nu‐i nimic, femeie, îmi rămân copacii,
Cel puţin aceştia nu iubesc cu cracii
!

- Nu există cuvântul craci în poeziile de dragoste. Ai stricat strofa! Era frumos să vorbeşti în continuare despre copaci, despre disperare, lacrimi, suferinţă... Ţi‐ai băgat cracii în iubirea mea. Nu te pricepi la poezie! Să nu mai scrii! m‐a apostrofat Gigi, privindu‐mă de sus.

Pe vremea aia, Gigi Ţiganu bătea spre 30 de ani, avea plete negre soioase şi ochii umezi. Îşi purta tristeţea pe faţă ca pe o cremă de protecţie solară. Avea mult timp liber, pentru că era şomer, şi citise enorm. Îşi încheiase mariajul cu şcoala după opt clase şi acum, la maturitate, trăia din pensia părinţilor. Îmi spunea că mama, fosta lui profesoară, îi schilodise destinul. Odată, prin clasa a şaptea, la o teză la matematică, îi dăduse "- 10". Nu10 pur, aşa cum ar fi meritat. Şi‐atunci a înţeles Gigi că în lumea asta strâmbă nu există dreptate pentru ţigani. A renunţat, în consecinţă, la şcoală, dar s‐a apucat să citească absolut tot ce‐i pica în mână. Ca o completare, scria şi poezii. Ne vedeam uneori la cârciumă şi îmi recita din el însuşi. Scria despre orice, cu uşurinţa cu care beam eu. Avea o aplecare aparte către fabule. Îl părăsea pe unul nevasta, Gigi era acolo şi‐i punea drama în versuri. Murea cineva, Gigi îl fixa în eternitate cu câteva catrene. S‐a bătut un vecin cu mă‐sa?
Dacă vrei ca să priveşti
La scene cavalereşti
Du‐te‐n curte la Predeloaia
Să vezi cum începe bătaia
.

Şi Ion o lua la pumni pe maică‐sa în versuri, ea îl înjura tot în rime, până când o lovitură mai puternică a trântit‐o pe baba Predeloaia peste gardul de nuiele de la stradă, care a cedat sub greutatea ei. Poemul se încheia optimist, cu o discuţie tehnică între Ion şi mă‐sa, la finalul luptei:
- Băi Ioane, eşti nebun?
Ai rupt gardul de la drum
!
- Lasă, fă, că nu‐s dement
Şi fac altul de ciment
!

Poezia făcuse înconjurul comunei şi aşa aflase şi noul şef de post, un tânăr scheletic şi arţăgos, că în spatele gardului lui Ion se petrec scene de violenţă domestică. Îl strigase la poartă şi-l ameninţase:
- Ioane, dacă o mai baţi pe aia bătrână, te bag la arest!
- Cum dracu', dom' şef, nici pe mama nu mai am voie s-o bat?! se mirase Ion.

Gigi citise Winnetou de 10-11 ori, văzuse Lanţul Amintirilor de peste 20 de ori, dar nu voia să se oprească aici.
- Am citit joi o carte excepţională. Nu mai reţin cum se numeşte, dar ţi‐o împrumut, dacă vrei, mi‐a zis într‐o seară.
- Despre ce e vorba în ea?

Mi‐a răspuns aproape ofensat, ca unui om care nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui:
- Are de toate. Tot ce vrei. Răpiri de prinţese, răpiri de ducese, capă, spadă, pumni, şuturi, limbi...

Însă nu‐mi împrumuta niciodată cărţi. Nu insistam. Eu voiam să văd oameni. Şi erau destui în jur, trebuia doar să deschizi bine ochii. Erau toţi acolo în fiecare seară de sâmbătă. Emil al Joiţii, Nea Mitică, Puiu, Domnu', Bibilandra - fratele lui Gigi Ţiganu, Nea Cazacu, Ingineru şi Nae, proprietarul barului. Cumpărase "localul" de la unul, Patronu, care muncise câţiva ani în Spania, venise cu bani şi‐şi deschisese afacerea pe care, în cinstea zilelor petrecute departe de ţară, o numise Toremolinos. Numele cârciumii ne mângâia privirile. Mai erau şi altele în comună, La Maricica, La Sandu şi chiar La 6 Kraci, care se numea aşa pentru că proprietarele erau trei surori nemăritate. Dar nimic nu se compara cu Toremolinos. Era şi bar şi discotecă şi cămin cultural. Acolo, într‐o seară, când două găşti s‐au luat la bătaie până ce unul mai plăpând a rămas inert pe ciment,

Patronu şi‐a pus mâinile în cap şi a urlat:
- Bă, futu‐vă‐n gură, voi vă bateţi aici, vă omorâţi şi vă doare‐n cur, iar mie îmi închid ăştia discoteca!

Nu i‐au închis‐o, chiar dacă două ore mai târziu, în drum spre spital, bătăuşul căzut pe ciment murise. A trebuit s‐o vândă, totuşi, un an mai târziu, după ce în oraşul din apropiere a apărut un spaniol grizonant şi jovial, care întreba peste tot de un băiat român cu mustaţă şi plete. În câteva zile, vestea s‐a împrăştiat în toată comuna. Patronu se iubise prin Costa Brava cu spaniolul, îi ceruse bani să‐şi deschidă o discotecă, îi promisese că se întoarce în câteva săptămâni şi dispăruse definitiv. Problema spaniolului nu erau banii, ci faptul că încă îl mai iubea pe Patron. Doar că a trebuit să afle surprins că era însurat şi avea trei copii. La fel de mirată a fost şi soţia Patronului. Copleşit de ruşine, a vândut rapid Toremolinos şi a dispărut din localitate, fără nevastă şi copii. Peste ani, câţiva oameni din sat, plecaţi la muncă în Spania, aveau să jure că i‐au văzut mustaţa la volanul unei limuzine lungi "cât patru Dacii". Era îmbrăcat ca un general, avea şi caschetă, povesteau ei. Era clar că ajunsese din nou bogat.

Nae a cumpărat discoteca, a înlăturat o parte dintre literele din nume, lăsând doar "mol", pentru că auzise el că "mol" e un loc unde se duc oamenii cu obraz subţire. A păstrat însă intacte, palmierul şi soarele ştrengar de pe siglă. Inginerul era singurul intelectual din bar, dar nu vorbea niciodată despre lucruri metafizice, ca Gigi Ţiganu. Ştiam doar că lucrează la "Petrol", că e alcoolic şi că dă oricui să bea, cu condiţia să‐i asculte povestea. Cu câţiva ani în urmă, pe când lucra în Bucureşti, se îndrăgostise de o studentă pe care o ajutase să termine facultatea, adică îi cumpărase examenele din ultimul an şi se mutase cu ea într‐un apartament unde începuseră să‐şi facă planuri de viitor. Inginerul avea 48 de ani, ea, 25. Îi găsise de lucru la firma unui prieten. Doar că după doi ani tânăra îl părăsise pentru un coleg de serviciu cu care îl înşela de multă vreme. Inginerul, îndrăgostit şi îndurerat, a căutat‐o de câteva ori la firmă, cu garoafe roşii şi cearcăne.
- Nu m‐a deranjat că m‐a părăsit, nici că n‐a mai vrut să ne mai vedem sau s‐o mai caut, ci că mi‐a zis, ştiind cât de mult am iubit‐o, s‐o las în pace, că îi stau ca un ghimpe în cur.

Inginerul povestea şi bea. Ochii lui tulburi, încercănaţi, sclipeau doar când îşi amintea de ea.
- Şi acum mă simt ca un ghimpe. Sunt un ghimpe în curul lumii, ofta Inginerul, cu privirea redevenită opacă.

Nu doar Inginerul le făcea cinste tuturor. Uneori îl vedeam şi pe Nea Cazacu la câte o masă, fredonând uşor o romanţă, iar cei câţiva colegi de pahar tăceau întotdeauna, duşi pe gânduri. De fiecare dată în jurul lui era linişte. Fusese luat prizonier de ruşi în război şi se întorsese de‐acolo după doi ani fără o mână şi fără chef de vorbă. Îmi spusese odată Nae, noul patron, că dacă vreau să beau gratis să mă duc la masa lui Nea Cazacu, dar să nu spun nimic. M‐am aşezat lângă el şi m‐am mirat cum cei din jur puteau sta fără să scoată un sunet. N‐am rezistat mai mult de câteva minute şi l‐am întrebat de ce nu vorbeşte nimeni.
- În general, omul îţi dă să bei ca să‐l asculţi şi să‐l înţelegi. Eu îi cinstesc pe ăştia nu să mă‐nţeleagă, ci să tacă.

Nu mai auzisem pe nimeni care să‐şi dorească să taci lângă el. Preferam să beau pe banii mei de student şi să vorbesc ce vreau eu.
- Uite, d‐aia‐mi place mie de Domnu'. Că nu zice niciodată nimic, mi‐a mai spus Nea Cazacu înainte să mă ridic, în linişte totuşi, de la masă.

Domnu' era cel mai sărac de acolo, un băiat de vreo 24-25 de ani, cu un picior mai scurt şi cu mustăcioară. Purta, indiferent de anotimp, cizme de cauciuc. Putea tăcea ore în şir lângă Nea Cazacu, la fel cum asculta impasibil povestea Inginerului cu ghimpele. Dacă ajungeai să bei cu Domnu', erai considerat în sat distrus incurabil. Erai ratatul absolut.

Dintre toţi prietenii mei de pahar de atunci, cel mai apropiat ca vârstă îmi era Bibilandra. Vioi, inteligent, practic şi fără nimic din melancolia fratelui său, Gigi Ţiganu. Pe vremea aia îl trimiteam ca peţitor la fetele din discotecă. Ştia tot ce mişca în comună.
- Bibilandra, cine e aia blondă de lângă uşă?
- Frate, nu e de nasul nostru. E din Târgovişte! mă descuraja el.

Avea dreptate. Eram băieţi simpli, de la ţară, iar Târgoviştea era mare cât New Yorkul.
- Dar aia cu burta goală, care dansează?
- P‐aia las‐o‐n pace. Are SIFILIX!

Mi‐a recomandat, totuşi, o brunetă vioaie, cu ochi migdalaţi. A acceptat s‐o abordeze el în numele meu şi a ţâşnit spre ea.

S‐a întors după câteva minute de negocieri.
- Mi‐a zis că aşa, ca idee, îi place de tine, dar vrea o relaţie de lungă durată.
- Şi tu ce i‐ai zis?
- I‐am spus aşa: "O oră ţi se pare lungă durată?"

Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plină. El se îngrăşase, iar faţa îi lucea fericită. Într‐o noapte târziu, când la mese mai rămăseseră doar profesioniştii, Nae mi‐a făcut cu ochiul şi mi‐a zis:
- Directore, am auzit că‐ţi place să citeşti. Îmi lămureşti şi mie ce scrie aici? şi a scos din portofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.
- The United States of America, i‐am spus, citind rar.
- Nu acolo. Jos, ce scrie?
- Păi, zice aşa: "One hundred dollars".

Şi Nae a zâmbit, s‐a lăsat pe spate şi a comandat whisky pentru toată lumea.

Un an mai târziu a invitat nişte stripteuze din Republica Moldova să danseze în "Mol" şi în săptămâna următoare a lăsat totul baltă, a vândut afacerea şi a plecat cu una dintre ele în Italia. S‐a întors după şase luni singur, fără bani, slab şi cu barbă. Nu şi‐a mai revenit niciodată financiar. Când m‐am întâlnit cu el, peste mulţi ani, vindea peşte prin sat, direct din portbagajul unei Dacii.
- Am găsit un bănuţ pe jos şi nu înţeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită‐te tu, că ai ochii mai buni, m‐a rugat.

Era un medalion ruginit pe care scria doar atât: "Nihil sine Deo".

I‐am spus:
- Uite ce zice: "Până la urmă va fi bine". E în latină.

Faţa i s‐a luminat ca pe vremuri.
- O fi vreun semn, mi‐a zis râzând şi mi‐a făcut complice cu ochiul, ca‐n vremurile bune.

Din perete, Eminem mă ameninţa cu degetul. Ca şi cum ar fi înţeles că viaţa mea e o mare minciună, ca şi cum ştia că am ajuns un inginer al dezastrului, un ghimpe în curul vieţii mele. Simţeam nevoia să vorbesc, să povestesc, să mă asculte cineva. În jur se discuta aprins despre meciul de fotbal pe care echipa comunei îl jucase de dimineaţă în divizia "Onoare". M‐am ridicat şi m‐am dus la masa la care stătea, la fel de singur, Domnu'. L‐am invitat să bea ceva cu mine şi, când s‐a ridicat, mi‐am amintit că era şi şchiop. Domnu' s‐a aşezat, a sorbit încet din paharul cu vodcă, şi‐a şters mustaţa cu mâneca şi l‐am auzit vorbind pentru prima oară:
- A murit şi Ingineru în vară. A făcut atac la cap. Vezi tu cum e viaţa asta? Azi eşti, iar mâine nu mai eşti, ca şi cum n‐ai fi fost niciodată.
- Dar Gigi Ţiganu ce mai face? Mai scrie poezii?

Domnu' a continuat fără să mă asculte şi atunci m‐am întrebat dacă nu cumva e surd şi nu mut:
- Noroc c‐a venit Revoluţia şi au mai murit din oameni, că altfel se înmulţeau şi se mâncau între ei, ca şobolanii.

L‐am prins de umeri şi l‐am scuturat. Voiam să mă asculte, nu să vorbească el.

S‐a uitat la mine şi mi‐a zis încet, ca şi cum ar fi dezvăluit un secret teribil:
- Cel mai tare din lume a fost Ceauşescu. Dar mai tare decât el e Uniunea Europeană.
- Domnule, lasă politica. Zi‐mi ce mai ştii de prietenii noştri de pe vremuri!

Domnu' s‐a ridicat uşor şi s‐a retras şchiopătând la masa lui. Iar de acolo a urlat la mine prin zgomotul barului şi sub privirea critică a lui Eminem:
- Nu te pui cu Uniunea Europeană!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer