Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre marinari nu se poate scrie nimic


Alberto Păduraru

11.03.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era un marinar cum niciun alt marinar nu mai era. Brăzdat de soare prin cămaşa roasă, aproape transparentă. Cu pielea aspră, mereu parcă bărbierit în ziua precedentă. De parcă barba lui scurtă şi deasă ar fi rămas, peste timp, aceeaşi. De fiecare dată se înroşea la baza gâtului după câteva pahare de rom. Scuipa mult, dar îi plăceau poeziile şi îndeletnicirile artei în general. Avea un cântec de ocazie - pe care îl fredona oricând putea să se mai şi bea câte puţin. Toată lumea îl cunoştea. Fiecare auzise de el sau cel puţin spunea vreo poveste care părea că e de când lumea, dar - de fapt - se dovedea a fi a lui. Ştia poveşti nenumărate. Toate navele sale aveau biblioteci imense pe care nimeni nu le frecventa de-a lungul călătoriilor pe mare.

Vocea marinarului aducea cumva cu răscolirea vântului pe ţărmurile înalte. Ciudat era că - din faptul că se legăna continuu - vocea sa întâlnea urechile celorlalţi în valuri. Avea intensităţi diferite chiar şi în cazul propoziţiilor cât se poate de simple. Nu se legăna din raţiunile boeme ale unui marinar oarecare. Ci pentru că era singurul din echipajul său care locuia pe vapor pe toată perioada anului. Nopţile îl legănau. Zilele îl legănau tot aşa. Uneori furtunile. Rareori cobora cu picioarele pe pământ. Din înaltul acela al lui - parcă avea o predispoziţie estetică pentru orice lucru din jur. Orice putea fi încondeiat într-o poveste. Nu exista o singură inspiraţie. Nu aştepta niciodată o singură inspiraţie. Spunea tuturor că poveştile veneau la el în chipul oamenilor şi că - după ce îi trata regeşte cu câte o masă şi ceva muzică bună - i se aşterneau în gânduri şi rămâneau pentru eternitate. Fiecare om îi lăsa un cuvânt la plecare. Fie îl spunea - cum făceau cei care îi mulţumeau în diferite feluri pentru ospitalitate -, fie îl strecura în subconştientul marinarului.

La început - recunosc - am trăit cu impresia că era un pirat rău. Tata avea un tablou cu el în garaj şi aşa l-am descoperit. Acolo era - ce-i drept - imortalizat nebărbierit, îmbătrânit şi crud - într-un fel. Sau cel puţin aşa credeam atunci. Tata mi-l arăta cu degetul de fiecare dată şi mă privea cu sprânceana ridicată. Pare că voia tot timpul să-şi individualizeze viziunea asupra "aşa-zisului" marinar. Da, tabloul era puţin urât. Foarte întunecat, izbitor pentru un copil de şase ani. Normal pentru un garaj oarecare. Tablourile ca ăla erau adevăraţi marcatori ai garajelor vremii. Asta - bineînţeles - şi ceasurile cu două bătăi pe secundă. Interesant era că bătaia dublă lua puţin mai mult de două secunde, ceea ce însemna că se intercalau la un moment dat şi totul devenea haotic.

Dar avem timp să vorbim altădată şi despre celelalte lucruri din garaj. Tata lucra la poveştile lui clişeic, la prima mână. Toate aveau câte ceva moralizator, câte ceva anecdotic în ele. Aşadar, piratul rău era un mare clişeu. Am crezut în el până la 8 ani.

Atunci l-am luat pe tata de mână şi i-am spus cum stau lucrurile cu adevărat. El a zâmbit şi a plecat, buimăcit parcă de gândul că unele lucruri - poate - nu stau aşa cum o viziune le dictează. Garajul se iluminase şi aia a fost şi ziua în care nu mi-a mai fost frică să vin să pierd vremea pe acolo. Tabloul se schimbase şi el, cumva.

Marinarul - fiindcă aşa a rămas de atunci şi pentru tata - avea câte o poveste, (pe care trebuia să o inventez pe loc când ne jucam în garaj) inspirată din abisul acvatic sau din tot felul de mituri despre sirene şi cântecele lor ademenitoare.

Nu ştiam să înot, aşa încât tot ce făceam era să îmi iau postura de povestitor şi să vorbesc despre lucruri la îndemână care sigur se mai găsesc şi acum prin garajele tuturor. Yola pe care o tot invocam era închipuită dintr-un cauciuc vechi de tractor şi câteva mulinete. Vorbeam singur în cea mai mare parte a timpului.

Tata scotea naftalina din insectarul de lepidoptere într-o zi, pe când eu încă mai obişnuiam să mă opresc cu orele în locul ăla întunecat. Venisem, aşadar, să îi ţin companie. Nu voia neapărat o poveste, dar i-am fredonat, totuşi, cântecul marinarului pe care îl evocam de acum cu orice ocazie.

"sufletul meu a crescut
într-o urbe care deţinea
o crescătorie de homari

aşa că - implicit -
am tăiat asta de pe lista
lucrurilor demne
de primele întâlniri

nu erau raci
ţin minte al dracului de bine
marţi seara bunica
mergea şi îi spăla în Styx

pe mine mă lăsa doar
să mă întind cel mult
până la Lethe
până pe malul cel mai
apropiat şi neapărat
doar până la apus

aşa că n-am văzut niciodată
cum s-au dus
stăteam cu picioarele în uitare
şi de aia nici bunica nu a văzut
cum m-am dus eu

sufletul
nenorocita enclavă
a crescut asemeni unui mac
pe un teren dat spre arendă
al nimănui - practic -
s-a ivit cum apar şi alte roci
printre cele vulcanice
din când în când
sau cum a izvorât Lesotho
al fricii de sud

am lăsat în urmă
crescătoria oraşului
şi cele şase ape
şi m-am mutat în lumea asta
cu o oarece repulsie de început

şi bunică-mea încă spăla homari
încă fluiera şi atunci
am luat cu mine tot deodată
tot mâlul uitării

şters până la primele întâlniri
toate trei
cu ochii ei
cu mintea ei
şi cu sufletul ei

creşteam

îi plăcea Iliada şi o diseca
în mituri elene şi elegii
i-am spus că n-o să mâncăm homar
şi nici despre Lethe nu i-am spus
cum nici despre sufletul meu
la început
pur şi simplu

cer beri pentru amândoi
şi ea nu mănâncă nimic
apoi plecăm împreună
şi enclava mea devine un fel
de Vatican fără prelegeri

sufletul meu e mic
de peste tot înconjurat
de al ei"

- menţionez că în limba lui originală cântecul căpăta alte valenţe. Alte rime, măsuri, metonimii. Nici nu îmi mai amintesc dacă l-am inventat. Sau dacă mi l-a şoptit marinarul însuşi într-o zi dintre acelea care se îndepărtează iluzoriu în memoria mea.

La 6 ani chiar te gândeşti cum ar fi să laşi în urma ta un tablou care, în fond, e despre nimic. La 8 ani începi să nu mai crezi în lucruri şi chiar să cauţi tu teoriile potrivite pentru orice pare inexplicabil.

Mai târziu te hrăneşti cu vechile tale poveşti, deja criptate, străine de tine. Singurul scop care ocoleşte filosofia asta este dorinţa de a întâlni cu adevărat propria ta plăsmuire. Dorinţa asta rămâne singură şi naşte viaţă în fiecare clipă.

Marinarul nu e nimic cu adevărat şi - dacă ar fi - nu s-ar mai scrie nimic despre asta. Ar fi. Pur şi simplu. Şi ne-am întoarce spre lucruri care (poate-dar-nu-sigur şi cum-ar-fi-dacă) ne-ar da un scop nou. Să scriem despre ce nu s-a mai scris. Să - deci - filosofăm. Libertatea era oricum deja înrămată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer