Poveste parţial de dragoste per total nereuşită

'What the fuck, Veronica?'
Asta e vocea lui Paul, băiatul din vecini. A ieşit şi el la joacă pe uliţă, cu hainele de duminică, de biserică. Nu se aştepta să fie stropit. Acum se văd pete galbene pe cămaşa lui, care o să se usuce în cel puţin zece minute. Veronica e încântată. Dar totuşi se gândeşte că e păcat de sucul irosit. La urma urmei, cu apă e cu totul altceva. Apa oricum creşte din pământ şi se găseşte mereu pe uliţa lor. Dar sucul e o treabă de ocazie, fiindcă doar cei mai merituoşi îl primesc aşa - din când în când. Copilul care îl are în ziua respectivă e obligat de legile unanim votate să bea din el pe ascuns, să nu facă poftă celorlalţi. Desigur, dacă are mai multe sticle de împărţit e mai bine să îşi adune prietenii de suc. De obicei fetele mai aduc. Sau câte un părinte care trece să îi verifice după câteva ore de joacă.

Dacă cineva îşi doreşte să rămână pe placul celor adunaţi şi la joaca de mâine mai întâi caută cu privirea în zare un loc umbros, apoi aleargă şi ocoleşte alte două străduţe, trece pe arătură - asta ca să fie sigur că nu îl urmăreşte nimeni - apoi termină sticla. Când se întoarce alege drumul pe care nu a mai fost şi se scuză - clişeic - că a fost chemat/ă de urgenţă acasă pentru cine ştie ce incident domestic. Discuţiile adiţionale se opresc în punctul ăsta. După câteva clipe începe iar să sară praful de la mingea de cauciuc.

Veronica îl place pe Paul din clasa întâi. Ei sunt acum în a treia, în aceeaşi clasă. Dar băiatul o să plece la oraş la sfârşitul lunii, aşa că fata e rea cu el pe bună dreptate. Amândoi învaţă bine şi se joacă de când se ştiu împreună. Toată lumea ştie că şi el se îmbracă frumos numai şi numai pentru ea. Câteodată vine chiar şi cu telefonul în buzunar. Are numărul ei, dar o sună numai după ce toţi sunt deja la casele lor, cu număr ascuns.

După incidentul cu sucul şi cămaşa, râsul se prelungeşte într-o stare de bine pentru vreo jumătate de oră. Băieţii fac echipele de fotbal şi se hotărăsc să meargă mai jos de pârâu, dar Paul se ghemuieşte pe şanţ şi nu mai vorbeşte cu nimeni o bună bucată de vreme. La un moment dat apare şi fata lângă el. Nu ştie cum să îşi ceară scuze, aşa că se aşază şi mai oftează la răstimpuri. Când simte că băiatul se duce cu gândul la orice alt lucru s-ar mai putea vedea la orizont îl ghionteşte. El se uită urât pentru câteva secunde, apoi iar nu îşi spun nimic.
"Lasă, mă, că dacă nu se usucă te duci la mă-ta şi ţi-o stoarce şi aşa ai şi tu mâine suc!" Dar băiatul se uscase demult. Începe tot mai des să se sustragă din jocurile lor, parcă împins de o forţă nebănuită. Preferă să îşi construiască o ultimă imagine de ansamblu asupra satului pe care o să îl părăsească. Dar nu recunoaşte niciodată cât îi e de greu. Veronica nu se opreşte din vorbit şi se dă mai aproape de el.
"Ţie ţi-am povestit, mă, cum era să nu mai vină tata acasă într-o zi?" Paul pufneşte în râs pentru o fracţiune de secundă. Se gândeşte prea departe la lucruri. Amândoi înţeleg lucruri care nu ţin nici de vârsta, nici de condiţia lor.
"Nu e ce crezi tu, prostule! Dacă era ce credeai tu îţi spuneam aşa, mai pe scurt. Dar e mult mai palpitant de atât. Mama îmi zice mereu că ea zice 'să nu mai vină acasă' în loc de 'să moară' pentru că nu e frumos să mă audă şi pe mine vorbind aşa. Dar eu ştiu ce înseamnă. Şi tatăl meu oricum e un erou."

Băiatul învârte câteva pietre de pe jos în pumn şi pare că nu o ascultă. Se ridică şi îşi face avânt cu braţul, apoi le aruncă pe toate spre orizont. Apoi se întoarce către ea.
"Mie poţi să îmi spui, dacă aşa vrei tu. Da' pe mine mă distrage imaginea asta frumoasă. E linişte acum."

Fata nu îl bagă în seamă şi începe să îşi turuie povestea în timp ce, peste drum, se vede silueta unui copil gras care face cu mâna. E băiatul dascălului, un ochelarist păros care pare că a crescut în singura bluză pe care o poartă şi care e cu două numere mai mică. Are umerii laţi şi o burtă imensă, datorită căreia i se recunoaşte uşor traiul bun de acasă. Şi dascălul e gras şi fură merele copiilor. Familia lor e roşcată, ceea ce înseamnă că sunt oameni însemnaţi, de care Dumnezeu a avut grijă. A avut grijă să-i împlinească şi să-i rotunjească peste măsură. Pe măsură ce restul copiilor rămaşi pe stradă îl ţintesc cu privirea, i se observă gogoaşa glazurată ridicată în mâna dreaptă. El suflă cu grija unui părinte praful care atentează la gogoaşă. Reuşeşte să îl ţină la distanţă minute bune. Totul se năruie, însă când trece în viteză un camion cu scule. Praful se înalţă în rotocoale. Gogoaşa se rostogoleşte şi ea. Glazura întâlneşte pământul. Băiatul deschide ochii şi se pune pe plâns de foame, după ce nu îl mai ustură corneea şi praful se disipă complet.
"Tatăl meu oricum e un erou." (în tot timpul ăsta fata a continuat povestea) "Şi a făcut armata undeva departe de aici. Mai departe chiar şi decât Iaşiul! (băiatul face ochii mari. Pe el armata l-ar interesa în mod deosebit, aşa că se precipită puţin şi îi dă Veronicăi creditul de care are nevoie). Eu eram mică, să fi avut vreo doi ani, când tata a plecat în misiune cu trenul de la gara din oraş. Şi a ajuns aşa - pe şine - până departe de tot. A mers mult şi a adormit, în cele din urmă. S-a şi trezit cu două staţii după cea în care trebuia să coboare şi, buimac, s-a hotărât să sară din mers. Oricum... Trenul nu avea viteză foarte mare. Şi-a făcut vânt de pe trepte şi a sărit. Era pe la amiază şi se vedea în depărtare o gară, cu toate acareturile ei. Cureaua genţii lui tata a rămas prinsă de stâlpul ce marca schimbarea de macaz a trenului. Şocul l-a rotit şi l-a izbit exact de vagonul din care a vrut să sară. În seara zilei aceleia groaznice tata a ajuns înapoi acasă. Înainte să meargă să-l vadă un doctor, s-a gândit să doarmă puţin. Dimineaţă, mama a spălat aşternuturile de sânge şi s-a dus cu el la cusut. Nu mi-aş fi dorit să fiu suficient de mare să ţin minte asta."
"Cool!" i-a răspuns Paul. "Şi e cusut? Se mai vede? Pun pariu că arată super! E ca un părinte din ăla, despre care semnele vorbesc mai mult decât ar vorbi el despre semne." i-a răspuns Paul, entuziasmat. Totuşi, alt detaliu era cel care îl entuziasma cu adevărat. Armata.

În acelaşi timp, copilul gras al dascălului a dat fuga (în ritmul lui) până acasă. A revenit între cei de vârsta lui cu un ecler glazurat cu două tipuri de ciocolată. De data asta îl păzea ca pe ochii din cap. Glazura era mată, deci praful nu se mai prindea la fel de bine pe suprafaţa eclerului. Roşcatul îşi întoarce capul spre stânga, apoi spre dreapta. Nu vine nimic. Traversează în fugă până în dreptul fetiţelor care sar coarda. O minge ricoşează - ca nevăzută - de dincolo de lanul de porumb. Meciul de fotbal e în toi. Traiectoria mingii îl surprinde pe copilul în plină alergare. Sfârşeşte prin a-i glazura coşul pieptului cu bunătatea de prăjitură, care ajunge jos pentru a doua oară. Băiatul se înroşeşte de furie. Şutează în ecler şi îl trimite pe marginea şanţului. Apucă mingea cu ambele mâini şi o muşcă din tot sufletul. Până să se ducă tot aerul din ea, o degajează cu gândul să o trimită până dincolo de iaz. Din înalt, restul de minge se pleoşteşte pe vârful unei bucătării de vară din apropiere.

Urcaţi pe câte două tulpini de porumb, unul peste celălalt, doi băieţi mai mari arbitrează eseul copilului. Se aud strigăte, cei mai mulţi o iau la goană spre uliţă, dar cei doi rămân cocoţaţi, sprijinindu-se când unul de altul, când de cioturile deja întărite de porumb trecut.
"Stai că te dezumflăm şi pe tine, Mihăiţă! Să te ia dracu cu haleala ta scumpă!" Imediat ce vorbele se auziră, trei hăndrălăi erau deja călare peste Mihăiţă, care se zbătea acum în praful uscat precum eclerul şi gogoaşa de adineaori. După ce a încasat tot ce avea de încasat, s-a ridicat parcă mai umflat decât putea vreodată să ajungă.
Şi-a tras pantalonii din vine şi îi ţinea cu mâna. Tremura şi plângea. Cei mai mari i-au furat cureaua. Ştia că îl vor biciui cu ea dacă îndrăzneşte să se apropie să o ia.

*
Paul contempla, departe de toate evenimentele neplăcute din faţa ochilor săi, ideea plecării în armată. O întreba pe Veronica în diferite feluri dacă poate să mai aştepte un an şi să îl înroleze deja pe-a cincea. Zicea că vrea să facă cinste familiei lui şi că vrea şi el uniformă din aia cu "iopoleţi" şi grade şi că parcă nu mai are răbdare. Fata se uita la el amuzată şi admira felul în care îi sticleau ochii când se gândea la onoarea familiei lui. Ştia că tatăl lui a prins locul de muncă din oraş pe seria nouă pentru că era cel mai bun funcţionar al poştei din sat. De mama lui nu ştia ce face. Dar se temea să îl întrebe, cumva. După ce l-a mai lăsat să viseze ceva timp, l-a ridicat de-o mână si au pornit amândoi spre locul umbros. Fata voia să împartă cu el restul de suc. Mai aveau mult de ocolit, iar lumea - care nu înţelegea decât ce voia despre unde se duc şi ce au de gând - le striga din spate "Kiss! Kiss! Kiss! Kiss!". Niciunul nu auzea, însă. Satul era, într-adevăr, sub o linişte moleşitoare. Băiatul zâmbea cu adevărat acum. Pentru prima oară după mult timp. I-a spus Veronicăi că o să plece, dar că o să îi mai dea câte un mesaj când poate, iar ea l-a convins să lase visul ăsta cu armata pentru mai târziu. Ea ştia ce ştia. Puteai să faci multă onoare familiei - şi chiar mai multă decât cu armata, sau orice altceva - pur şi simplu dacă te ţineai de carte. L-a pus să îi promită că o să înveţe la fel de bine ca aici. A zis 'acasă', nu 'aici', iar băiatul parcă a simţit o durere bruscă în piept. Nu ştia după cât timp nu o să mai fie satul casa lui. 'Acasă' al lui. Totuşi, nu i-a răspuns nimic, iar fata a fost suficient de isteaţă încât să nu meargă mai departe. Amândoi ştiau că la oraş va fi mai greu. Că vor fi pretenţii şi exigenţe mai mari. Au tot vorbit aşa - când despre una, când despre alta - până când au ajuns în dreptul arăturii şi au luat-o la fugă, parcă rostogolindu-se. Râdeau unul de altul şi împreună. Erau cu adevărat fericiţi. Fuga lor a stârnit lătratul şi agitaţia câinilor din toate curţile de până dincolo de deal. Viaţa parcă îşi mărise intensitatea dintr-o dată. Şi - când le era lumea mai dragă - iată-i şi la poalele copacului bătrân. Sucul avea acid, aşa că a răsunat în toată valea când fetiţa l-a deschis.

*
Mihăiţă s-a spălat de jeg şi şi-a schimbat haina cu două numere mai mici pe care o purta mereu cu una a tatălui său, care îi venea ca o tunică până la genunchi, dar năravul nu şi l-a schimbat. Cu gura înfiptă în maldărul de frişcă al unei savarine, el a venit cu o listuţă în mână (doar numerotată, fără nume trecute, cel puţin pentru moment) şi de cealaltă mână cu taică-su, dascălul. Doar aşa putea evita să fie dosădit de cei mai mari cu propria lui curea. Pantalonii erau şi ei alţii, parcă mai strânşi, împănând şi mai bine formele picioarelor lui rotunjite.
"Am venit..." începu el cu un glas tremurat, care devenea din ce în ce mai încrezător pe măsură ce strângea tot mai tare mâna bătrânului său. "Am venit să se treacă pe listă ăia care m-a bătut şi care mi-a turtit eclerul peste bluzon." Apoi a făcut un gest simplu cu degetul mare, specific ochelariştilor, şi şi-a împins ochelarii cu arătătorul spre baza nasului. Pregătea evidenţa.

Toţi băieţii încremeniră pentru o clipă. Se numărau în gând, fiecare pentru sine. Şaisprezece capete numai băieţi de la a-ntâia până la a opta, faţă cu un singur băiat rotofei şi tatăl lui. Au stat şi au cumpănit bine, apoi - parcă vorbiţi deja între ei - au început să râdă toţi cu gurile până la urechi. Mihăiţă s-a înfuriat din nou şi a început să bată fără tact cu picioarele în pietrele de pe uliţă şi cu pumnii în tatăl lui. "Gata!" a conchis el. "Să vă ia dracu' pe toţi animalelor care sunteţi! Să te ia dracu', Tudor! Să te ia dracu', Alex! Şi pe tine, Cosmin! Ce râzi şi tu, fă, Lavinia? Crezi că dacă eşti fată nu poa' să te ia, sau cum? Ei, uite că se poate! Pe toţi vă sfărâm! Şi vă arăt eu vouă, lasă!"

Tatăl se sperie puţin de purtarea fiului şi începu, solemn, prin a-i da o mamă de bătaie acolo, în faţa tuturor. De spaimă, băiatul scăpă savarina din mână. Pentru copilul ăsta prăjiturile erau făcute să cadă de-a dreptul. Fără excepţie.

După aceea, băieţii s-au unit într-un glas şi i-au zis "Dom'le ne pare rău, am dat fiecare câte o dată şi pe urmă s-a rostogolit el. Unu' Marian - care e acasă la el acuma - i-a luat cureaua de draci că ne-a mâncat şi el nouă mingea, dom'le. Cine vine cu eclere la joacă, dom'le, când noi şi sucul ne-am învăţat să ni-l ascundem? Haideţi, dom'le... Iertaţi-ne, dom'le!" vocile începeau deja să se distingă. Se vedea că fiecare băiat vorbea acum în numele lui.

Dascălul i-a ascultat şi le dădea dreptate, undeva adânc în sinea lui. Dar i-a aliniat pe toţi să le dea câte o poacă, aşa, să le fie învăţătură de minte. Mihăiţă se învârtea buimac în toată vremea asta. Mergea în lungul uliţei temându-se că, dacă ar fi să se întoarcă acasă, l-ar mai aştepta o scatoalcă de la mă-sa (care sigur şi-a dat seama de atunci că lipsesc prăjiturile pentru oaspeţi din frigider), dar gândindu-se şi că, dacă ar fi să rămână, ar mai încasa ceva şi de la dascăl. A rămas, deci, incert şi flămând. Ca întotdeauna. Jinduia privind cu nesaţ dâra de frişcă de jos, pe care - cumva - numai el putea să o zărească.

Taică-su a împărţit palmele şi s-a întors să-l muncească de mână pe rotofei. Mai aveau o grămadă de treabă acasă, aşa că au luat-o la pas, într-un ritm oarecum insuportabil pentru Mihăiţă.

Din spatele lor se auzi deodată un murmur, apoi un "douăă, treeei, şiii...." îngânat, dar cu un volum care creştea progresiv. Până să se întoarcă, cei doi - care se căraseră deja - au şi fost trântiţi de cele şaisprezece capete de băieţi de tot felul, sub ochii fetelor care nu au oprit coarda nicio secundă, ba chiar au început să râdă cu zgomot. Cei mai mari îi imobilizau pe cei de jos astfel: trei în jurul grasului, doi la dascăl, iar cei mici - din dorinţa sfioasă de a ajuta şi ei cum puteau - i-au descălţat şi ba îi gâdileau, ba le muşcau - cu ură - degetele de la picioare. Cei mijlocii ca vârstă îşi făceau loc şi ei prin grămadă şi aplicau câte un croşeu - când în stânga, când în dreapta. După ce au spart nasul dascălului şi ochelarii lui Mihăiţă, au luat-o la goană buluc, devenind o simplă dâră de praf pentru cei care îi priveau mânioşi, adunându-se de pe jos. Ştiau toţi ce vor spune dacă îi caută acasă. Fiecare. "Da' nu eu că altul, că ăla care nu merge la şcoală a dat, că ăla de e orfan a organizat treaba, că ştia că nu are probleme cu nimeni, că eu am dat acolo, dar nu ştiam cine e sub grămadă (ăsta e cel care are să spună că a venit mai târziu)".

*
Parcă treziţi la realitate deodată, toţi au început să îi caute cu privirea pe Paul şi pe Veronica. Separat sigur nu s-au dus ei acasă, că doar e trecut puţin de miezul zilei. Nici unde să se-ascundă n-au. Că doar ei vin din păpuşoi în uliţă şi nu a fost nimeni pe drum. Mai ales că au stat atâta în faţa ochilor lor, acolo, pe şanţ. Deodată, unul mai deştept îşi adună cuvintele şi ţipă - să îl audă toată lumea - că "Mă, ăştia s-au dus să bea suc!" Apoi începu un freamăt de voci. "Da, mă, la suc tre' să fie", "Astăzi şi mâine...", "Sigur că la suc", "Sper să se înece dacă e cu acid", "Că mă-sa lu' aia Veronica e în bani şi că îi ia cu bule sucul", "Cum doamne s-au dus aşa, doar ei doi, singuri" (de parcă lumea nu vedea şi ea la fel de bine că se plac).

Unul mai mic, care vorbea mai înfundat, luă iniţiativa strigând: "După suuunc!!!" Şi toţi îl urmară fără ezitare, ca o cireadă organizată şi ascultătoare. Bârfele începuseră. Cu toţii alergau înspre arătură, curioşi, fiecare pentru el. Care dacă mai este "sunc", care ce au făcut ei doi oare atâta timp singuri. Totul avea să fie învăluit în mister până la colţ.

La colţ, Paul şi Veronica apărură în faţa celorlalţi de mână.
Veronica privea în faţă. Mergea dreaptă şi ţanţoşă şi fluiera. Paul era aplecat spre pământ, roşu în obraji şi tremura din toate încheieturile. Ce s-a întâmplat mai jos de arătură nu ştia niciunul dintre copii, şi toţi ar fi putut să ghicească greşit. Iată ce:

După discuţii lungi despre despărţirea de sat, despre despărţirea de toţi copiii de pe uliţă, dar mai ales de ea, de Veronica, fata pentru care simţea ceva cu adevărat şi curat, din tot sufletul, ba chiar şi după ce sucul se terminase şi cei doi amorţiseră de somn acolo la umbră, Paul a dat să o pupe pe guriţă pe Veronica. Ea, fată isteaţă, a întors repede capul (s-ar crede că voia să se ferească, dar a vrut doar să îşi ascundă zâmbetul) şi, după ce s-a abţinut cu totul din râs, s-a întors şi i-a dat o palmă. Paul a început să râdă şi i-a spus că o să fie soţia lui într-o zi. Că el ştie asta încă din clasa întâi. Fata a râs şi i-a intrat în joc. I-a zis că, dacă vine vorba de căsătorit, ar trebui să fie doi care să vrea. După care nu s-a gândit mult şi l-a pupat ea. Şi pe urmă el a promis că o să îi dea mesaje mai des. Şi că nu o să mai înjure deloc când ajunge la oraş. Asta ca să creadă lumea că e un domn în toată puterea cuvântului. Şi fiindcă aşa ea o să poată veni într-o bună zi. Să fie doamna lui acolo, sau mai departe.
"Cu alte cuvinte... cum ştiu de la băieţii mai mari care fac şi engleză la şcoala de pe deal: no more 'what the fuck', ci mai bine să ştiu şi eu să zic 'mersi, good morning, nice day', să mă ia ăia în lumea bună pe unde mă duc. Să fiu covrigar de târg, cum ar veni. Şi să îi ştiu pe toţi aşa cum îi ştiu aici, pe uliţele noastre. Pe urmă, o să am eu timp de 'iopoleţi' şi de grade."

Nu a mai durat mult şi au plecat de acolo de mână, dar băiatului încă nu îi venea să creadă ce tocmai se întâmplase.

Cel mic şi înfundat - care luase şi iniţiativa căutării 'suncului' - vorbi şi de această dată:
"Ziceţi 'sicer' , v-aţi 'pupant'?"

După care porniră toţi într-un glas: "Kiss. Kiss. Kiss!" Peste glasul general se intercalau şi alte: "Da, mă', eşti nebun, ştiu eu că s-au pupat!"
"Păi, cum, de unde?"
"Da' tu tot eşti prost! Cum adică de unde? Nu vezi că miroase? Miroase a pupat! Şi uită-te şi tu la ăsta ce mort e!" (ăsta era glasul unui copil de-a opta care nu se pupase niciodată până acum, dar cunoştea toate semnele, simptomele, citise cărţi şi dădea sfaturi despre asta pe bani la şcoala de pe deal) "Vă mai zic? Se vede de la o poştă că ea l-a pupat, că l-a înmărmurit." (totuşi, nu se înşela, avea un simţ pentru lucrurile astea)

Ecourile răzbăteau peste cele opt clase ale băiatului care vorbea. "Paul are o iubităă!" "Paul şi Veronica stau sub nucul de după arătură!" Şi se completau reciproc, cuprinşi de o vitalitate aparte. "Şi fac schimb de suc pe gură!"

Nimeni nu ştia că Paul nu va mai copilări alături de ei cât de curând. Toţi aveau reţinerile lor cu privire la scenariile de sub nuc, dar erau mult mai preocupaţi de asta decât despre a şti să îşi ia rămas bun - atât cât se mai putea.

Înfundatul vorbi din nou, stânjenit, parcă dorindu-şi să încheie seria de evenimente ciudate din acea zi, întocmai ca un ultim croşeu de dreapta peste faţa dascălului şi a băiatului-savarină, sau ca o dezumflare lentă a mingii perfecte sub dinţii aceluiaşi băiat-ecler, prefigurând un nou val de praf şi de râsete - o răsturnare de situaţie parcă mai mare şi mai aşteptată decât căderea gogoşii glazurate:
"Mă', auzinţi... Mă! Voi sunteţi pe-a treia sau mai mulnt şi eu sunt cel mai minc de aici... Arătaţi-mi şi mie vă rong cum se punpă doi oameni! Să ştiu şi eu, să mă dau mare la şcoanlă! Vă rong eu din suflet! Vă plătensc eu, stanţi fără grijă!"