Povestea vieţii tale

Ted Chiang s-a născut în 1967 la New York şi a urmat cursurile de informatică ale Universităţii Brown. S-a impus încă de la debut ca unul dintre cei mai interesanţi autori de science fiction din lume, atât prin talentul literar, cât şi prin ideile şi temele abordate. A publicat doar 12 povestiri până în prezent, cu care a câştigat numeroase premii:
Ted Chiang are un singur volum publicat: Povestea vieţii tale, care cuprinde opt dintre povestirile sale. Povestea care dă titlul volumului a fost ecranizată în 2016 de Denis Villeneuve, titlul filmului fiind Arrival.

Publicată în colecţia Nautilus, Povestea vieţii tale a fost cea mai bine vândută carte la Bookfest 2017. Dintr-un turn Babel care face legătura între Pământ şi sferele înalte într-o lume în care apariţiile angelice fascinează şi înspăimântă, de la o modificare neuronală care elimină atracţia exercitată de frumuseţea fizică la un idiom străin care ne schimbă percepţia realităţii, prozele lui Ted Chiang etalează puterea imaginaţiei şi subtilitatea inteligenţei unui scriitor de succes.

Stând sub semnul întrebării, dar şi sub semnul miracolului, volumul Povestea vieţii tale merge dincolo de ştiinţă, în ţinutul nesfârşit al ficţiunii care te provoacă să cauţi neîncetat răspunsuri în universul din jur şi în lumile invizibile.

"Probabil şi fără exagerare, cel mai aşteptat volum de povestiri al generaţiei sale." (The Magazine of Fantasy and Science Fiction)

"Ted Chiang amestecă ideile valoroase, spiritul, imaginile ţări şi profunzimea şi le strânge în povestiri pe care le poţi ţine în buzunar şi le poţi reciti iar şi iar din pură plăcere." (David Brin)


Gheaţă. Un strat subţire. O simt pe faţă, aspră, dar nu rece. Nu am nimic de care să mă agăţ, mănuşile mele alunecă pur şi simplu pe ea. Pot vedea oameni deasupra, alergând de colo până colo, dar ei nu pot să facă nimic. Încerc să lovesc gheaţa cu pumnii, numai că braţele mele parcă se mişcă în reluare, iar plămânii îmi sunt pe cale să explodeze, capul pare să mi se învârtească şi am sentimentul că mă dizolv...

Mă trezesc ţipând. Inima îmi bate ca un picamăr. Hristoase... Dau pătura deoparte şi stau pe marginea patului. Asta nu mi-o mai amintisem înainte. Până acum ţinusem minte doar căderea prin gheaţă. Medicul mi-a spus că mintea mea eliminase restul. Acum îmi aduc aminte, iar lucrul acesta este cel mai rău coşmar pe care l-am avut vreodată.

Strâng aşternutul în pumni şi simt cum tremur din tot corpul. Încerc să mă liniştesc, să respir rar, dar suspine necontrolate mă scutură în răstimpuri. A fost atât de real, încât am putut să simt cum este atunci când mori.

Am stat în apă aproape o oră. Eram o legumă când m-au scos de sub gheaţă. Oare mi-am revenit? Era pentru prima dată când cei de la spital au încercat noul medicament pe cineva cu leziuni cerebrale atât de masive. Oare funcţionase?


Acelaşi coşmar, iar şi iar. După al treilea, ştiu că nu voi mai dormi la loc. Îmi petrec orele rămase până în zori plin de îngrijorare. Ăsta să fie rezultatul? Oare îmi pierd minţile?

Mâine este controlul săptămânal pe care mi-l face medicul de la spital. Sper că va avea nişte răspunsuri.


Mă îndrept cu maşina spre centrul Bostonului, iar după o jumătate de oră ajung în faţa doctorului Hooper. Stau într-un cărucior, în cabinet, în spatele unei perdele galbene. Fixat pe un perete se află un ecran cu un câmp vizual îngust, astfel încât din locul în care mă aflu îmi pare complet alb. Doctorul tastează ceva, probabil îmi caută dosarul, apoi începe să mă examineze. În vreme ce îmi verifică pupilele cu o lanternă, îi povestesc despre coşmaruri.
- Ai mai păţit vreodată asta înainte de accident, Leon?

Îmi testează coatele, genunchii şi gleznele cu un ciocănel pentru reflexe.
- Niciodată, îi răspund. Să fie vorba despre un efect secundar al medicamentului?
- Nu e niciun efect secundar. Tratamentul cu hormonul K a regenerat o mulţime de neuroni afectaţi, iar acest lucru reprezintă o schimbare enormă cu care creierul tău trebuie să se obişnuiască. Coşmarurile sunt, probabil, un semn al acestei adaptări.
- Şi va fi ceva permanent?
- Puţin probabil, răspunde el. Odată ce creierul se va obişnui cu toate acele conexiuni noi dintre neuroni, vei fi în ordine. Acum atinge-ţi cu arătătorul vârful nasului şi apoi atinge degetul meu...

Fac ceea ce îmi cere. După care îmi loveşte uşor şi rapid fiecare deget. Apoi sunt nevoit să merg în linie dreaptă, la fel ca la testul de sobrietate. În cele din urmă, începe să-mi adreseze tot felul de întrebări.
- Enumeră-mi părţile componente ale unui pantof obişnuit.
- Păi, avem... Talpa, tocul, şireturile... Ăăă... găurile pentru şireturi şi limba pantofului sub şireturi...
- În ordine. Repetă următorul număr: trei, nouă, unu, şapte, patru...
-... şase, doi.

Doctorul Hooper nu se aştepta la asta.
- Ce?
- Trei, nouă, unu, şapte, patru, şase, doi. Ai folosit acest număr când m-ai consultat prima dată, atunci când încă eram internat. Presupun că e un număr pe care îl foloseşti şi cu alţi pacienţi.
- N-ar fi trebuit să-l înveţi pe de rost. Este un număr folosit pentru a testa memoria imediată.
- Nu l-am învăţat. Pur şi simplu mi l-am adus aminte.
- Îţi aminteşti numărul de la a doua consultaţie?

Am ezitat o clipă.
- Patru, zero, opt, unu, cinci, nouă, doi.

Este surprins.
- Cei mai mulţi oameni nu sunt în stare să reţină atât de multe cifre atunci când le aud o singură dată. Foloseşti cumva nişte şmecherii mnemonice?

Am negat cu o clătinare din cap.
- Nu. Numerele de telefon mi le ţin în agenda aparatului.

Se îndreaptă spre terminal şi tastează câteva cifre.
- Încearcă-l pe ăsta - îmi citeşte un număr format din paisprezece cifre.

Îl reproduc întocmai.
- Crezi că poţi să-l spui şi invers?

Îi spun numărul de-a-ndoaselea. Se încruntă, apoi începe să scrie ceva în dosarul meu.


Stau în faţa unui terminal de calculator aflat într-una din camerele secţiei de psihiatrie. E cel mai apropiat loc în care doctoral Hooper a putut găsi nişte teste de inteligenţă. Pe un perete se află o oglindă mare, probabil cu o cameră de filmat în spatele ei. Zâmbesc spre oglindă, în eventualitatea că totuşi cineva înregistrează. La fel procedez şi în faţa camerelor de filmat ale bancomatelor.

Doctorul Hooper apare ţinând în mână câteva foi printate pe care se află rezultatele testelor la care am fost supus.
- Leon, te-ai descurcat... hmm... foarte bine. La ambele teste ai obţinut un punctaj de nouăzeci şi nouă la sută.

Îmi cade falca.
- Glumeşti, doctore.
- Nu glumesc deloc.

Şi lui îi vine greu să creadă.
- În fine, acest procent nu arată la cât de multe întrebări ai răspuns corect, ci este un procent relativ la media de rezolvare în totalul populaţiei.
- Ştiu ce înseamnă asta, îi răspund absent. Aveam un procent de şaptezeci la sută pe vremea când eram la liceu.

Nouăzeci şi nouă la sută. Caut să găsesc în sinea mea un semn al acestui procent. Oare cum ar trebui să se simtă?

Doctorul se aşeză pe tăblia mesei continuând să se uite peste foile cu rezultate.
- Nu ai încercat niciodată să urmezi o facultate, nu-i aşa?

Sunt din nou atent la el.
- Am încercat, dar am renunţat înainte de absolvire. Ideile mele în privinţa educaţiei nu se potriveau cu cele ale profesorilor.
- Înţeleg, spune el.

Probabil se gândeşte la abandonul meu ca la un eşec.
- Oricum, este limpede că performanţele intelectuale ţi s-au îmbunătăţit spectaculos. O parte din această evoluţie este firească şi este cauzată de experienţa de viaţă. Dar cea mai mare parte este datorată tratamentului cu hormonul K.
- Este un efect secundar pe cinste.
- Nu te ambala. Punctajele de la teste nu pot prezice şi cât de bine te vei descurca în viaţa de zi cu zi.

Privesc în sus într-un moment în care doctorul Hooper nu este atent la mine. Ceva uluitor este pe cale să se petreacă, iar el nu e în stare decât să-mi ofere un truism.
- Aş vrea să mai facem câteva teste. Poţi veni şi mâine?


Tocmai retuşez o hologramă, când telefonul începe să sune. Şovăi între telefon şi calculator şi, fără tragere de inimă, aleg telefonul. De regulă, atunci când lucrez las apelurile în seama robotului telefonic. De data asta răspund ca să dau un semnal clar lumii că m-am reapucat de lucru. Am pierdut o mulţime de afaceri cât am stat prin spital. Unul din riscurile de a fi freelancer. Răspund şi spun:
- Greco Holografic, Leon Greco la aparat.
- Salut, Leon. Sunt Jerry.
- Salutare, Jerry, ce mai faci?

În vreme ce vorbesc, continui să privesc imaginea de pe ecranul calculatorului: o pereche de angrenaje elicoidale cuplate. O metaforă ieftină pentru cooperare, dar asta dorea clientul să apară în reclama sa.
- Te-ar tenta să vezi un film diseară? Sue, Tori şi cu mine mergem să vedem Ochii de metal.
- Diseară? Nu am cum. Diseară este ultimul spectacol al unei actriţe la Hanning Playhouse.

Suprafeţele dinţilor angrenajelor sunt zgâriate şi au un aspect unsuros. Selectez fiecare suprafaţă cu cursorul şi introduc o serie de parametri care trebuie modificaţi.
- Despre ce este vorba?
- Se numeşte Simplectic. Este un monolog în versuri.

Potrivesc iluminarea astfel încât să elimin câteva umbre acolo unde se ating dinţii angrenajelor.
- Vreţi să veniţi şi voi? îl întreb pe Jerry.
- E un fel de solilocviu shakespearian?

Prea mult: cu iluminarea astfel potrivită marginile exterioare vor fi prea strălucitoare. Precizez o limită superioară a intensităţii luminii reflectate.
- Nu, e mai degrabă un flux al conştiinţei recitat în patru metrici care alternează, cum ar fi metrul iambic. Toţi criticii sunt de părere că este un adevărat tour de force.
- Nu ştiam că eşti un fan al poeziei.

După ce verific toate specificaţiile, las computerul să recalculeze modelul de interferenţă.
- În mod normal nu sunt, dar spectacolul acesta se anunţă a fi deosebit. Ce părere ai?
- Mulţumesc, dar cred că noi vom merge, totuşi, la film.
- În ordine, vă doresc distracţie plăcută. Poate ne vedem cu toţii săptămâna viitoare.

Ne luăm rămas-bun, închid telefonul şi aştept să apară rezultatul calculelor.

Dintr-odată realizez lucrul care tocmai s-a petrecut. Niciodată nu fusesem în stare, la modul serios, să editez ceva şi simultan să vorbesc la telefon. Dar acum reuşisem să-mi concentrez gândurile pe ambele acţiuni, în acelaşi timp.

Voi avea mereu parte de astfel de surprize? Odată ce coşmarurile au dispărut şi am putut să mă liniştesc, primul lucru pe care l-am remarcat a fost că mi-a crescut viteza la citire, dar şi capacitatea de înţelegere. Am fost în stare să citesc o mulţime de cărţi din bibliotecă, multe cărţi pe care am dorit să le citesc, dar nu am reuşit din cauza lipsei de timp. Am citit chiar şi nişte cărţi dificile, de specialitate. Pe când eram la facultate, a trebuit să accept faptul că nu voi putea studia chiar tot ceea ce mă interesa. E reconfortant acum să văd că, poate, chiar sunt în stare. Am fost, fără îndoială, foarte vesel când mi-am cumpărat ieri un brat întreg de cărţi.

Iar acum am descoperit că mă pot concentra pe două activităţi distincte, chestie pe care n-aş fi fost în stare s-o prevăd vreodată. M-am ridicat de la birou şi am tras un chiot de parcă echipa mea favorită tocmai realizase o triplă.


Doctorul Shea, neurologul-şef, a preluat cazul meu, probabil dorind să-şi asume toţi laurii. Nu-l ştiam aproape deloc, dar se comportă de parcă m-a avut pacient ani în şir. M-a chemat la el în birou să stăm de vorbă. Îşi încrucişează degetele şi îşi sprijină coatele de suprafaţa biroului.
- Cum te împaci cu inteligenţa sporită?

Ce întrebare aiurită.
- Sunt foarte mulţumit de lucrul ăsta.
- Foarte bine, spune doctorul Shea. Până acum, nu am descoperit niciun efect advers al tratamentului cu hormonul K. Nu mai ai nevoie de tratament pentru eliminarea leziunilor produse creierului de accident.

Dau afirmativ din cap.
- Totuşi, în acest moment efectuăm un studiu prin care să aflăm mai mult cu privire la efectele hormonului K asupra inteligenţei. Dacă eşti de acord, am dori să-ţi injectăm încă o doză de hormon, iar apoi să te ţinem sub observaţie.

Brusc, întreaga mea atenţie se îndreaptă spre el. În sfârşit, iată ceva care să merite să fie ascultat.
- Sunt dispus să fac asta.
- Îţi dai seama că acest lucru este făcut doar pentru cercetare şi nu are niciun efect terapeutic. Vei beneficia pe viitor de eventualele îmbunătăţiri ale inteligenţei, dar nu reprezintă o necessitate din punct de vedere medical.
- Înţeleg. Presupun că trebuie să semnez un consimţământ.
- Da. În plus, putem să-ţi oferim eventuale compensaţii pentru participarea la acest studiu.

Rosteşte o cifră, dar abia de mai sunt atent la el.
- E-n ordine.

Îmi imaginez care ar putea fi consecinţele. Ce ar putea însemna pentru mine. Şi un fior îmi străbate trupul.
- Am vrea, de asemenea, să semnezi şi un contract de confidenţialitate. Este limpede că medicamentul poate stârni un interes uriaş, dar nu vrem să facem anunţuri premature cu privire la el.
- De bună seamă, doctore Shea. Până acum, a mai avut cineva parte de un tratament suplimentar?
- Fireşte. Nu vei fi un cobai. Te asigur că nu vor fi efecte secundare nocive.
- De ce fel de efecte au avut parte?
- Ar fi mai cuminte dacă nu te-am contamina cu tot felul de sugestii, ai putea să ai impresia că experimentezi vreun efect secundar indus pur şi simplu de ce aş putea spune.

Shea se simte foarte bine în postura de medicul-ştie-cel-mai-bine. Insist.
- Poţi măcar să-mi spui cu cât le-a crescut inteligenţa?
- Fiecare individ este diferit. N-ar trebui să pui bază pe ceea ce au păţit alţii.

Îmi ascund frustrarea.
- Foarte bine, domnule doctor.


Dacă Shea nu doreşte să-mi spună mare lucru despre hormonal K, pot să aflu mai multe de unul singur. De la calculatorul de acasă mă conectez la reţea. Accesez baza de date a FDA şi încep să citesc cu atenţie lista substanţelor pentru care s-a cerut o cercetare amănunţită şi care trebuie aprobate înainte ca testele pe oameni să poată începe.

Cererea pentru hormonul K fusese depusă de Sorensen Pharmaceutical, o companie care efectua cercetări cu privire la un hormon sintetic capabil să ajute regenerarea neuronilor din sistemul nervos central. Parcurg rapid rezultatele obţinute la testele făcute asupra câinilor şi apoi asupra babuinilor lipsiţi de oxigen: toate animalele au recuperat complet. Nivelul de toxicitate rămăsese scăzut, iar observaţiile pe termen lung nu dăduseră la iveală niciun efect secundar.

Rezultatele probelor corticale sunt incitante. Creierul afectat al animalelor a dezvoltat neuroni noi, cu un număr crescut de dendrite, în locul celor distruşi, dar neuronii sănătoşi au rămas neschimbaţi de hormon. Concluzia cercetătorilor: hormonul K înlocuieşte doar neuronii distruşi şi nu pe cei sănătoşi. În creierul afectat al animalelor de test, noile dendrite păreau inofensive. Investigaţii amănunţite cu ajutorul tomografului nu au pus în evidenţă modificări în metabolismul creierului, iar randamentul animalelor supuse testelor de inteligenţă nu se modificase.

În cererea lor pentru teste clinice aplicate pe oameni, cercetătorii de la Sorensen au schiţat protocoale prin care hormonul era mai întâi testat pe subiecţi sănătoşi, iar apoi pe diferite categorii de pacienţi: victime ale accidentelor cerebrale, bolnavi de Alzheimer sau persoane aflate într-un stadiu vegetativ, aşa cum fusese cazul meu. Nu am putut accesa rapoartele acelor teste, doar medicii care participaseră la experienţe aveau acest drept.

Studiile pe animale nu aruncau nicio lumină asupra creşterii inteligenţei la oameni. Pare rezonabil să presupun că efectul asupra inteligenţei este proporţional cu numărul neuronilor înlocuiţi de hormon. Care număr, la rândul său, depindea de gradul iniţial de vătămare. Acest lucru înseamnă că pacienţii aflaţi în comă profundă ar avea parte de cele mai mari îmbunătăţiri ale inteligenţei. Fireşte, aş avea nevoie să văd şi evoluţia altor pacienţi pentru a-mi confirma teoria. Acest lucru va trebui să aştepte.

Următoarea întrebare: există cumva un platou, o limitare în acest proces, sau dozele suplimentare de hormon vor provoca viitoare creşteri ale inteligenţei?


Nu sunt neliniştit. De fapt mă simt chiar relaxat. Stau întins pe burtă, respirând încet. Spatele îmi este amorţit. Mi-au dat cu un anestezic local şi apoi mi-au injectat hormonul K intraspinal. Admi nistrarea intravenoasă nu ar fi avut succes, având în vedere că hormonul nu poate să treacă din sânge în creier. Injecţia de acum este prima de care îmi aduc aminte. Mi s-a spus că, totuşi, mai avusesem parte de încă două: prima pe când eram încă în comă, a doua pe când eram conştient, dar fără nicio capacitate cognitivă.


Alte coşmaruri. De fapt nu sunt vise violente, dar sunt cele mai bizare vise pe care le-am avut vreodată. De multe ori visele acestea nu conţin nimic recognoscibil. Mă trezesc adesea ţipând şi zbătându-mă în pat. Dar de data aceasta ştiu că ele vor trece.


La spital sunt câţiva psihologi care mă studiază. Este interesant să văd cum îmi analizează inteligenţa. Unul dintre psihologi abordează abilităţile mele pe componente: capacitatea de dobândire, reţinere, performanţă şi transfer. Altul îmi studiază raţionamentele matematice şi logice, comunicarea lingvistică sau vizualizarea spaţială.

Privindu-i pe aceşti specialişti, fiecare cu teoria sa, fiecare distorsionând rezultatele astfel încât să se potrivească în teorie, îmi aduc aminte de studenţie. Sunt la fel de neconvingători precum profesorii mei din facultate. Nu aveam ce să învăţ de la ei. Nici o categorisire nu este folositoare în analizarea performanţelor mele atâta vreme cât - de ce să n-o recunosc - sunt la fel de bun sub toate aspectele.


Penetrarea sistemului de securitate al unei reţele este un lucru cât se poate de plicticos. Pot înţelege cum o asemenea ispravă i-ar putea atrage pe cei care nu pot rezista provocărilor adresate inteligenţei lor, dar din punct de vedere intelectual nu este deloc un proces estetic. Este ca şi cum cineva ar încerca toate uşile unei case până când ar da de una cu o broască necorespunzătoare. O activitate folositoare, dar câtuşi de puţin interesantă.

Mi-a fost uşor să pătrund în baza de date a FDA. M-am jucat cu unul dintre terminalele instalate pe pereţii spitalului, care rula un program de informare ce oferea vizitatorilor date despre diferite locuri din spital sau despre personal. Am ieşit din program şi am ajuns la sistemul de operare, după care am scris un alt program-capcană care imita un ecran de acces la reţea. Apoi am lăsat terminalul în pace. În cele din urmă, o doctoriţă din grupul celor care mă testau s-a oprit în dreptul terminalului ca să caute un fişier sau să verifice o informaţie. Programul-capcană i-a respins parola, după care a afişat adevăratul ecran de acces.

Folosind datele contului ei, am reuşit să accesez baza de date a pacienţilor FDA. În cadrul testelor pe subiecţi sănătoşi din cadrul Fazei Întâi, hormonul nu a avut niciun efect. Rezultatele testelor clinice efectuate în Faza a Doua arată cu totul diferit. Sunt rapoarte săptămânale asupra a optzeci şi doi de pacienţi, fiecare identificat printr-un număr, cu toţii trataţi cu hormonul K, cei mai mulţi fiind victime ale atacurilor cerebrale sau bolnavi de Alzheimer, plus câteva cazuri de comă. Ultimele rapoarte confirmă ipoteza mea: cei care au avut creierul afectat într-o măsură mai mare au avut parte, în urma tratamentului, de o creştere mai mare a inteligenţei. Tomografiile au pus în evidenţă un metabolism cerebral crescut.

De ce nu relevaseră studiile pe animale acest lucru? Cred că avem o analogie în conceptul masei critice. Animalele nu ating masa critică în ceea ce priveşte sinapsele. Creierul lor este capabil în foarte mică măsură de gândire abstractă şi de aceea sinapsele adiţionale nu îi sunt de folos. Oamenii însă depăşesc acea masă critică. Creierul lor este capabil să susţină conştiinţa de sine şi, după cum o dovedesc şi aceste rapoarte, foloseşte noile sinapse la capacitatea maximă.

Cele mai interesante rapoarte sunt cele ale studiilor noi de investigare, care folosesc voluntari. Injectările suplimentare cu hormon cresc inteligenţa, dar iarăşi gradul de creştere depinde de vătămările iniţiale. Pacienţii care au suferit atacuri minore nu au atins nivelul de geniu. Cei cu leziuni mai mari au ajuns mai departe.

Dintre pacienţii care au fost în comă, eu sunt deocamdată singurul care a primit o a treia injecţie. Am căpătat mai multe sinapse decât orice alt om studiat. Rămâne de văzut cât de mult îmi va creşte inteligenţa. Când mă gândesc la asta, inima îmi bate mai tare.