Staţia Centrală

Lavie Tidhar, scriitor britanic de origine israeliană, s-a născut în 1976. De la cincisprezece ani a locuit în mai multe ţări şi a călătorit în toată lumea, inclusiv în Vanuatu, Laos şi Africa de Sud, experienţe reflectate în cărţile sale. Din 2013 trăieşte la Londra.

A publicat povestiri, romane şi romane grafice. Osama, romanul său din 2012, a fost recompensat cu World Fantasy Award for Best Novel, surclasând volumele JFK 11.22.63 de Stephen King şi Dansul dragonilor de George R.R. Martin. În 2017, Staţia Centrală a câştigat John W. Campbell Memorial Award pentru Cel mai bun roman SF, Cea mai bună carte SF&F The Guardian / Nominalizat la Premiul Arthur C. Clarke / Pe lista scurtă pentru Cel mai bun roman la British Science Fiction Award


Tidhar a fost comparat cu Philip K. Dick şi Kurt Vonnegut. Cărţile sale se bucură de mare succes. Romanele recente, The Violent Century şi A Man Lies Dreaming, de exemplu, au fost primite cu un deosebit entuziasm în Marea Britanie, fiind declarate "capodopere" de ziarul The Independent. "Dacă vrei să ştii cum va arăta SF-ul în deceniul următor, cartea asta e pentru tine." (Gardner Dozois)

Staţia Centrală este legătura interplanetară între un Tel Aviv în permanentă transformare, o arenă de realitate virtuală şi coloniile spaţiale pe care oamenii au fugit de sărăcie şi războaie.

O diasporă de un sfert de milion de oameni trăieşte la baza acestei staţii spaţiale, unde diversele culturi se amestecă în viaţa reală şi în realitatea virtuală, într-un mozaic al postumanităţii: vampiri de date infectaţi de Codul Nosferatu, robotniki - foşti soldaţi -, copii creaţi prin inginerie genetică şi "mutilaţii", care decid să trăiască fără tehnologie. Peste toate planează Alterii, entităţi extraterestre care folosesc Conversaţia - un flux cvasitelepatic de milioane de voci.

"Frumos, original, o tapiserie de legături şi imagini - nu-mi vine în minte niciun alt roman SF de aceeaşi anvergură. Lavie Tidhar are una dintre cele mai inovatoare voci din ultimii ani." (Alastair Reynolds)


Odinioară se întindeau livezi de portocali cât vedeai cu ochii... Inspiră adânc, simţind mirosul de asfalt vechi şi gaze de eşapament de la motoarele cu combustie internă, dispărut acum, asemenea livezilor de portocali, dar care persista cumva în amintire.

Încercase să scape. Să lase în urmă memoria familiei, ceea ce uneori numeau Blestemul Familiei Chong sau Sminteala lui Weiwei.

Încă îşi mai amintea, bineînţeles. O zi atât de îndepărtată, încât Boris Aharon Chong însuşi nu era pe atunci nici măcar o idee, o ego-buclă încă neformată...

Se întâmpla în Jaffa, în Oraşul Vechi, pe culmea dealului, deasupra portului. Căminul Alterilor.

Zhong Weiwei urcă dealul pe bicicletă, asudând în căldura dogoritoare. Privea cu neîncredere străduţele înguste şi încâlcite, care aparţineau atât de Oraşul Vechi în sine, cât şi de Ajami, cartierul ce îşi redobândise în sfârşit moştenirea. Weiwei înţelegea prea bine conflictele acestui loc. Aici trăiau arabi, dar şi evrei, şi toţi voiau acelaşi pământ, aşa că se luptau. Weiwei înţelegea importanţa pământului şi faptul că oamenii erau dispuşi să moară pentru el.

Dar ştia, de asemenea, că noţiunea de pământ se schimbase. Pământul acela nu mai era atât un concept aparţinând corporalităţii, cât mai degrabă mentalului. Recent investise o parte din bani într-un sistem planetar din lumea-joc a Ghildelor din Ashkelon. Curând va avea un copil - Yulia era deja gravidă în al treilea trimestru - şi apoi nepoţi şi strănepoţi şi tot aşa, generaţie după generaţie, şi toţi aveau să-şi amintească de Weiwei, strămoşul lor. Aveau să-i mulţumească pentru ceea ce realizase, pentru proprietatea atât reală, cât şi virtuală, şi pentru ceea ce spera să înfăptuiască astăzi.

El, Zhong Weiwei, avea să înfiinţeze o dinastie, aici, pe pământul acesta atât de disputat. Fiindcă el înţelesese lucrul cel mai elementar, doar el văzuse importanţa acelei enclave străine care era Staţia Centrală. Evreii în nord (şi copiii lui aveau să fie evrei, ceea ce era un gând bizar şi tulburător), arabii în sud, acum că s-au întors şi au recuperat Ajami şi Menashiya şi construiau New Jaffa, un oraş din oţel, piatră şi sticlă care se ridica impunător în văzduh. Oraşe împărţite, precum Akko şi Haifa, la nord, şi oraşe noi care răsăreau în deşert, în Negev şi Arava.

Fie ei arabi sau evrei, aveau nevoie de imigranţii lor, de muncitorii lor străini, de thailandezii, filipinezii, chinezii, somalezii şi nigerienii lor. Şi aveau nevoie de zona lor intermediară, zona-tampon care era Staţia Centrală, vechiul Tel Aviv de sud, un cartier sărac, plin de culoare, şi, mai presus de orice, o zonă de tranziţie.

Un oraş de frontieră.

Iar aici va fi căminul lui. Al lui, al copiilor lui şi al copiilor copiilor lui. Cel puţin evreii şi arabii înţelegeau importanţa familiei. În privinţa asta erau asemenea chinezilor şi foarte diferiţi de englezi, cu familiile lor nucleare şi relaţiile lor tensionate, trăind toţi separaţi, singuri... Asta, jură Weiwei, nu avea să li se întâmple copiilor lui.

Când ajunse în vârful dealului se opri şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu batista de pânză, pe care o ţinea la el tocmai în acest scop. Pe lângă el treceau maşini şi de pretutindeni se auzeau zgomotele şantierelor de construcţii. Şi el lucra la una din clădirile pe care le ridicau aici, împreună cu un echipaj de imigranţi - vietnamezi scunzi, nigerieni înalţi, transilvăneni solizi şi spălăciţi, care comunicau între ei prin gesturi, în pidgin-asteroidiană (deşi nu se vorbea încă în mod curent la vremea aceea) şi cu ajutorul programelor de traducere automată instalate în nodurile lor. Weiwei lucra în echipamentul exoschelet, căţărându-se pe zgârie-nori cu mişcări de păianjen, de unde vedea oraşul de la înălţimi ameţitoare, privea marea şi vapoarele din depărtare...

Dar astăzi avea liber. Strânsese nişte bani - o parte o trimitea în fiecare lună familiei rămase în Chengdu, o parte pentru familia lui de aici, care în curând avea să mai câştige un membru. Iar restul pentru asta, pentru favoarea pe care intenţiona să le-o ceară Alterilor.

Îşi împături atent batista şi o puse la loc, apoi îşi împinse bicicleta mai departe prin labirintul de străduţe care forma Oraşul Vechi din Jaffa. Încă se mai vedeau ruinele unui fort egiptean antic. Poarta fusese recondiţionată cu un secol înainte. Un portocal atârna încă de lanţuri, sădit într-un ghiveci greu din piatră, în formă de ou, la umbra zidurilor - o instalaţie artistică. Weiwei nu se opri, ci merse mai departe până ajunse, în sfârşit, în locul unde sălăşluia Oracolul.

Boris privi soarele care răsărea. Se simţea epuizat, stors de puteri. Îi ţinuse companie tatălui său toată noaptea. Tatăl lui, Vlad, aproape că nici nu mai dormea. Şedea ore în şir în fotoliul lui, acum uzat şi plin de găuri, pe care îl târâse într-o zi, cu mulţi ani în urmă (amintirea era limpede în mintea lui Boris), cu mare greutate şi multă mândrie, de la talciocul din Jaffa. Mâinile lui Vlad se mişcau prin aer, mutând şi rearanjând obiecte invizibile. Nu voia să-i ofere acces lui Boris la feedul lui vizual. Abia dacă mai comunica. Boris bănuia că obiectele erau amintiri şi că Vlad încerca să le repună în ordine, cumva.

Însă nu era sigur.

Ca şi Weiwei, Vlad fusese muncitor constructor. Fusese unul din cei care clădiseră Staţia Centrală, escaladând structura gigantică neterminată, acest port spaţial care era acum o entitate în sine, o naţiune-mall miniaturală, care nu putea fi revendicată în întregime nici de Tel Aviv, nici de Jaffa.

Dar toate astea se întâmplaseră de mult. Acum oamenii trăiau mai mult, însă mintea îmbătrânea la fel ca înainte, iar mintea lui Vlad era mai bătrână decât corpul său. Boris se duse spre colţul acoperişului de lângă uşă. Era umbrit de un palmier miniatural, iar acum se deschideau şi panourile solare, întinzându-şi aripile delicate pentru a capta cât mai bine lumina soarelui care se ridica pe cer şi pentru a le asigura umbră şi refugiu plantelor.

Cu mult timp în urmă, asociaţia de locatari instalase acolo o masă comunală şi un samovar şi în fiecare săptămână era rândul altui apartament să aducă ceaiul, cafeaua şi zahărul. Boris rupse delicat câteva frunzuliţe de mentă dintr-un ghiveci şi-şi făcu un ceai. Sunetul apei clocotite care curgea în cană era liniştitor, iar mireasma de mentă se răspândi în aer, proaspătă şi curată, trezindu-I simţurile. Aşteptă să se infuzeze frunzele de mentă, apoi merse cu cana lângă marginea acoperişului. Privi în jos: Staţia Centrală - care nu dormea, de fapt, niciodată - se deştepta zgomotos.

Sorbi din ceai şi se gândi la Oracol.

Numele Oracolului fusese odinioară Cohen şi se zvonea că ar fi fost înrudită cu Sfântul Cohen al Alterilor, deşi nimeni nu putea spune asta cu certitudine. Puţini contemporani o mai ştiau. Timp de trei generaţii locuise în Oraşul Vechi, în casa aceea întunecată şi tăcută din piatră, doar ea şi cu Alterul ei.

Numele Alterului, sau codul de identificare, nu era cunoscut, ceea ce nu era neobişnuit în cazul Alterilor.

Indiferent de posibilele legături de rudenie, lângă casa de piatră se afla un mic altar al Sfântului Cohen. Era un altar modest, înconjurat de obiecte aurii, circuite defecte şi alte lucruri similare, precum şi lumânări care ardeau neîntrerupt. Ajungând la uşă, Weiwei se opri o clipă în faţa altarului, aprinse o lumânare şi lăsă o ofrandă - un cip de computer defect din vremurile apuse, cumpărat pe bani frumoşi din talciocul de la poalele dealului.
"Ajută-mă să-mi ating ţelul astăzi", se rugă el, "ajută-mă să-mi unific familia şi împărtăşeşte-le mintea mea atunci când eu nu voi mai fi."

Nu se simţea nicio adiere în Oraşul Vechi, însă zidurile bătrâne din piatră emanau o răcoare mângâietoare. Weiwei, care îşi instalase recent un nod, trimise un semnal către uşă, care se deschise după o clipă. Intră.

Boris îşi amintea momentul acela ca fiind o tăcere şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal, ca o dislocare, o schimbare bruscă şi inexplicabilă a perspectivei. Amintirea bunicului său îi scânteia în minte. În ciuda atitudinii lui ţanţoşe, Weiwei era aidoma unui explorator pe un tărâm necunoscut, mergând pe bâjbâite, ghidat de instinct. El nu crescuse având nod, aşa că urmărea anevoie Conversaţia, sporovăiala aceea continuă de feeduri ale oamenilor şi maşinilor fără de care un om modern s-ar fi simţit orb şi surd. Cu toate acestea, era capabil să presimtă viitorul cu aceeaşi claritate cu care crisalida îşi simte maturitatea. Copiii lui vor fi diferiţi, ştia asta, iar copiii lor vor fi şi ei diferiţi la rândul lor, însă la fel de bine ştia că nu poate exista viitor fără trecut...

- Zhong Weiwei, spuse Oracolul.

Weiwei făcu o plecăciune. Femeia era surprinzător de tânără, sau cel puţin arăta tânără. Avea păr negru, scurt, trăsături banale, piele albă şi o proteză aurie în locul degetului mare, ceea ce îl făcu pe Weiwei să se cutremure pe neaşteptate: era Alterul ei.
- Am venit cu o rugă, spuse Weiwei. Şovăi, apoi îi întinse cutiuţa. Bomboane de ciocolată, spuse el, iar Oracolul zâmbi - sau doar aşa i se păruse?

În încăpere era linişte şi avu nevoie de o clipă să-şi dea seama că încetase Conversaţia. Oracolul îi luă cutia din mână şi o deschise, alese cu grijă o bomboană şi o băgă în gură. Mestecă gânditoare câteva clipe, după care aprobă din cap. Weiwei mai făcu o plecăciune.
- Ia loc, te rog, spuse Oracolul.

Weiwei se aşeză. Scaunul avea spătar înalt şi era vechi şi ponosit - de la talcioc, gândi el, iar gândul acela îi dădu un sentiment ciudat, ideea că Oracolul se plimbase printre tarabe, ca şi cum ar fi fost o fiinţă umană. Însă, desigur, era o fiinţă umană. Aspectul acesta ar fi trebuit să-l liniştească, dar cumva avu efectul opus.

Apoi ochii Oracolului îşi schimbară culoarea aproape insesizabil şi vocea ei deveni diferită, mai dură, mai groasă decât înainte, iar Weiwei înghiţi iar în sec.
- Ce doreşti să ne rogi, Zhong Weiwei?

Acum vorbea Alterul ei. Alterul, pasager în corpul uman, Contopit cu Oracolul, prin procesoare cuantice ce rulau în degetul aurit... Făcându-şi curaj, Weiwei spuse:
- Caut o punte.

Alterul încuviinţă, făcându-i semn să continue.
- O punte între trecut şi viitor, spuse Weiwei. O... continuitate.
- Nemurire, spuse Alterul oftând. Ridică mâna şi scărpină bărbia cu degetul auriu care intra în carnea albă a femeii. Oamenii vor numai nemurire.

Weiwei clătină din cap, deşi nu putea tăgădui. Ideea morţii, ideea de a muri îl înspăimânta. Îi lipsea credinţa, ştia asta. Mulţi credeau, credinţa era cea care menţinea omenirea pe linia de plutire. Reîncarnarea, viaţa de apoi sau legendarul Upload - căruia ei îi spuneau Transpunere - toate erau la fel, toate necesitau o credinţă pe care el nu o nutrea, oricât de înfocat şi-ar fi dorit-o. Ştia că, atunci când va muri, acela va fi sfârşitul. Ego-bucla cu codul de identificare Zhong Weiwei va înceta să existe, simplu şi fără zarvă, iar universul va continua să existe nestingherit. Era cumplit să-ţi contempli propria nimicnicie. Din perspectiva ego-buclelor umane, ele erau punctul focal al universului, obiectele în jurul cărora se rotea totul. Realitatea era subiectivă. Şi totuşi aceasta era o iluzie, la fel cum era şi conceptul de "ego" - personalitatea umană era o maşinărie complex formată din miliarde de neuroni, reţele delicate ce operau cvasiindependent în materia cenuşie a creierului uman. Maşinăriile îl augmentau, însă nu-l puteau menţine în viaţă, nu pentru totdeauna. Aşadar: Da, gândi Weiwei. Dorinţa lui era plină de vanitate, însă în acelaşi timp practică. Trase adânc aer în piept şi spuse:
- Vreau să rămân în amintirea copiilor mei.

Boris privea Staţia Centrală. Soarele se ridica acum dinapoia portului spaţial, iar jos robotnikii îşi reluau posturile, întinzându-şi păturile şi proptindu-şi pancartele stângace, scrise de mână, în care cereau donaţii, piese de schimb, benzină sau votcă.

Îl zări pe Fratele R. Petic-El din Biserica Robotului care îşi făcea tura ca de obicei - Biserica se străduia să aibă grijă de robotniki, ca şi de puţinii oameni care îi erau enoriaşi. Roboţii erau o verigă lipsă bizară între om şi Alter, care nu aparţineau niciuneia dintre lumi; erau fiinţe digitale modelate de corporalitate, de trupuri fizice, multe refuzau Uploadul în favoarea propriei lor credinţe neobişnuite... Boris şi-l reamintea pe Fratele Petic-El din copilărie - el îl circumcisese atât pe Boris, cât şi pe tatăl lui. Întrebarea "Cine este evreu?" fusese ridicată nu doar în privinţa familiei Chong, ci şi a roboţilor, şi fusese de mult clarificată. Boris avea amintiri fragmentare, provenite pe linie maternă, anterioare lui Weiwei: protestele din Ierusalim, laboratoarele lui Matt Cohen şi prima Zonă de Prăsire primitivă, unde entităţile digitale evoluaseră în cicluri evolutive necruţătoare.

Pancarte fluturate pe King George Street, o demonstraţie în masă: Nu vrem sclavie! Şi Distrugeţi lagărul de concentrare! şi aşa mai departe, o mulţime de oameni furioşi adunaţi laolaltă pentru a protesta faţă de ceea ce considerau oprimarea primilor Alteri fragili, prinşi în reţelele lor închise, laboratoarele lui Matt Cohen asediate, echipa lui mârşavă de oameni de ştiinţă, expulzată dintr-o ţară în alta până să se stabilească în sfârşit la Ierusalim...

Acum îl numeau Sfântul Cohen al Alterilor. Boris duse cana la gură şi descoperi că era goală. O lăsă jos şi se frecă la ochi. Ar fi trebuit să doarmă. Nu mai era tânăr, nu mai rezista zile în şir fără somn, alimentat doar de stimulente şi de propria-i energie tinerească. Zilele când el şi Miriam se ascundeau chiar pe acoperişul acesta, ţinându-se în braţe şi făcându-şi promisiuni, pe care ştiau chiar şi atunci că nu le pot respecta...

Se gândi la ea acum şi încercă să o zărească străbătând strada spre shebeenul ei. Îi era greu să se gândească la ea, să tânjească aşa, ca un, ca un băieţel. Nu se întorsese pentru ea, totuşi, ascuns undeva adânc în mintea lui probabil că existase şi gândul acesta...

Augul îi răsufla uşor pe gât. Îl luase din Tong Yun City, de pe o străduţă lăturalnică de lângă Arafat Avenue, dintr-o clinică fără firmă a unui chinez marţian de a treia generaţie, domnul Wong, care i-l instalase.

Teoretic, fusese dezvoltat din rămăşiţele fosilizate ale formelor de viaţă microbacteriene de pe Marte, însă de fapt nimeni nu putea fi sigur de asta. Prezenţa augului îi dădea o senzaţie ciudată. Era un parazit, se hrănea din resursele lui Boris, pulsa uşor pe gâtul lui, fiind acum o parte a lui, un alt apendice care îi inocula gânduri şi senzaţii extraterestre, preluând în schimb perspectiva umană a lui Boris şi dislocând-o în mod imperceptibil, ca şi cum ţi-ai fi privit ideile filtrate printr-un caleidoscop.

Îşi atinse augul şi îi pipăi suprafaţa caldă, neaşteptat de aspră. Se mişca sub degetele lui, respirând uşor. Uneori augul sintetiza substanţe ciudate, care acţionau ca nişte droguri asupra sistemului lui Boris, luându-l prin surprindere. Alteori îi modifica perspectiva vizuală sau chiar comunica cu nodul lui, componenta digital de reţea din creierul său, instalată la scurt timp după naştere, fără de care ai fi fost mai rău decât orb sau surd: ai fi fost deconectat de la Conversaţie.

Încercase să fugă, era conştient de asta. Plecase de acasă, lăsase în urmă memoria lui Weiwei, sau cel puţin încercase, pentru o vreme. Intrase în Staţia Centrală, urcase în lift şi mersese până la ultimul nivel, şi mai departe. Părăsise Pământul, ieşise de pe orbită, fusese pe Marte, în Centură, spre Sus-şi-afară, însă amintirile îl urmaseră, puntea lui Weiwei legând pentru totdeauna viitorul de trecut...

- Îmi doresc ca memoria mea să supravieţuiască atunci când eu nu voi mai fi.
- Asta îşi doresc toţi oamenii, spuse Alterul.
- Îmi doresc..., spuse el, adunându-şi curaj şi continuând. Îmi doresc ca familia mea să-şi amintească. Să înveţe din trecut, să plănuiască pentru viitor. Vreau ca urmaşii mei să aibă amintirile mele, iar amintirile lor să fie şi ele transmise mai departe. Vreau ca nepoţii mei şi nepoţii nepoţilor mei, şi tot aşa mai departe, de-a lungul veacurilor, în viitor, să-şi amintească de acest moment.
- Aşa va fi, spuse Alterul.