Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Oameni de pîslă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oameni de pîslă (XIV)


Dan Recheşan

07.04.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Agentul Cornel Bălosu îl urmăreşte pe Drăgan Dragoviştean, suspectat de contrabandă cu cărţi. Şeful lui, Răduleasa, îi cere rezultate care să permită reţinerea acestuia. În ciuda faptului că are pretenţii de poet, Bălosu e cam agramat. O fotografie din tinereţe a lui Dragoviştean îl face pe Bălosu să îl recunoască: un chitarist care îi jignise cu ani în urmă spunînd că poeziile sale sunt pline de emoţii desuete. Bălosu dă un anunţ matrimonial, la care răspunde Analena, zisă Bionsela Ponce de Leon, dansatoare. Răduleasa îi explică lui Bălosu că poliţiştii sunt oameni de pîslă, pentru că se ocupă de protejarea indivizilor de fricţiunile dintre autorităţi şi diversele grupuri de interese. Bălosu are un vis romantic cu Bionsela. Cînd Bălosu află adresa lui Dragoviştean, o găseşte în casă pe Bionsela. Bălosu îi povesteşte că a visat-o, ea spune că dacă visul nu a fost decent nu îl mai primeşte în vizită. Bionsela merge la Hanul cu Tei pentru a-l avertiza pe Drăgan de vizita poliţistului. Răduleasa află că Bionsela e dansatoare la Camino Club şi decide să meargă cu Bălosu să o vadă. Dragoviştean îi spune Bionselei că gruparea sa şi a părintelui Cărămidaru încearcă să boicoteze alegerile. La sfatul unei ghicitoare, Bălosu stropeşte cu sînge de cocoş gardul casei Bionselei, sperând ca vraja să i-o facă iubită. Se strecoară în casă în lipsa acesteia şi găseşte jurnalul lui Drăgan.

14.

Dacă cineva ar fi avut ceva timp şi răbdare de risipit la prima oră a dimineţii, cînd razele călduţe, aproape paralele cu orizontul, împestriţau pîcla cu nuanţe de verde livid, roz, portocaliu pal şi s-ar fi urcat la ultimul nivel al unui zgîrie-nori, unul din viitorii faguri verticali din sticlă, beton şi oţel, proiectaţi să fie înfipţi pe Calea Victoriei sfidînd recomandările geologilor şi seismologilor, ar fi putut admira imediat viermuiala sutelor de autoturisme gonind pe străzile încă neprăfuite, ar fi văzut grupurile de trecători, fiecare în parte mai neînsemnat decît o furnică, îngrămădindu-se spre gurile muşuroaielor şi toată vînzoleala acea browniană i-ar fi stîrnit tot atît interes cît îi trezeşte unui oenolog naşterea unei larve de drosophila melanogaster pe fundul unui pahar cu vin oţetit. În enorma pepinieră de ambiţii, patimi şi refulări zilnice a metropolei, Bălosu, el însuşi larvă încă neeclozată a unui sistem gata să se bazeze în momentele sale de criză pe represiune, dormea dus într-o termitieră din beton, una din sutele presărate pe Drumul Taberei. Camioanele salubrităţii trecuseră, zdrăngănitul pubelelor trîntite şi monologul sacadat al unui pickhamer ce bortelea inutil asfaltul sau ţipetele vecinilor de la etajele inferioare care se păruiau matinal nu-l treziseră încă. Dormea fără griji, cu jurnalul lui Dragoviştean sub pernă aşa cum dormeau pe vremuri fecioarele, cu capul pe un mănunchi de busuioc ca să-şi viseze ursitul şi poate visa şi el că a ajuns chestor sau subsecretar de stat la ministerul de interne, iar Bionsela îi surîdea în fiecare dimineaţă, încinsă cu şorţul unei gospodine desăvîrşite în timp ce-l răsfăţa cu un mic dejun consistent.

Pe strada Caimatei, în casa boierească cu faţada de un galben tern şi marchiză din orfevrerie dantelată din fier, Bionsela dormea încă şi ea, încovrigată pe canapea sub pătura cu miros de tămîie în timp ce Dragoviştean, care nu dormise deloc toată noaptea, urca scările spre corpul principal al casei. În capul treptelor îl aştepta o femeie trupeşă, într-un capot elegant de mătase ecru. Sub epiderma fanată şi ridurile fine dar numeroase care-i brăzda obrazul se ghiceau urmele unei frumuseţi trecute, iar ochii bruni, lucioşi sub care cearcănele desenau semilune vineţii, urîte, aveau încă suficient farmec să ameţească un bărbat matur.
- Bună dimineaţa, doamnă Franguleac, ce mai faceţi, sper că aţi dormit bine!? o salută eroul nostru.

Ea îşi trecu cu un gest cochet degetele uscate prin buclele argintii:
- Mulţumesc, Drăgane, adevărul e că la vîrsta mea îţi ajung două-trei de somn pe noapte, dar nu ăsta e motivul pentru care te-am chemat, să mă plîng de insomniile mele... hai, urcă te aşteaptă în salonul de ceai, aşa cum am stabilit împreună de alaltăieri, omul nostru!

El urcă cu paşi lenţi, frecîndu-şi pleoapele obosite, şi-apoi, condus de parfumul discret şi foşnetul mătăsii ecru pe urmele doamnei Franguleac ajunse într-o logie închisă cu geamlîc ca-n casele otomane sub care strada se aşternea printre picioarele mescioarei încărcate cu ceşti, farfurioare, ceainice şi un samovar antediluvian din argint vechi. Pe un scaun empire, căptuşit cu pluş verde şi lemnăria poleită, cu spatele spre stradă stătea un bătrîn şubred, altădată înalt, îmbrăcat neglijent, într-un halat de molton, în carouri, cu papuci în picioare şi mîinile descărnate încleştate defensiv pe braţele scaunului. Capul mare, osos, expresiv, încununat cu păr rar îi tremura uşor în timp ce pe buzele subţiri şi umede îi flutura un zîmbet politicos, condescendent. De spătarul scaunului se sprijinea alt bărbat, încă tînăr dar corpolent, strîns într-un costum bleumarin elegant croit dar cu mînecile prea scurte. Pe faţa sa rotundă, sanguină, cu trăsături pregnante de buldog, ascunse de o grăsime nesănătoasă, nu se putea citi nimic.

Dragoviştean salută scurt şi rămase în picioare pînă cînd bătrînul preocupat să apuce măciulia din argint a unui baston se ridică şi îi spuse:
- Aşază-te dragule, aşază-te să bem o cafea sau poate preferi un ceai tare, englezesc!?

Se întoarse apoi spre celălalt şi spuse:
- Faceţi cunoştinţă, dumnealui e domnul deputat Boitar Damian din partea democrată a eşichierului!
- Liberal democratică, coane Cantary, să fim bine-nţeleşi, îl corectă bărbatul în bleumarin încrucişîndu-şi defensiv braţele scurte şi robuste, apoi observînd mîna întinsă de Dragoviştean în direcţia sa mormăi o scuză şi i-o strînse scurt cu palma sa rece şi umedă. Avea o voce guturală şi un accent vag ardelenesc, care ieşea la iveală cam cum răzbate usturoiul din mezelurile preparate de un măcelar tradiţionalist.

Cîteva minute se auzi doar clinchetul linguriţelor şi al ceştilor din porţelan de Meissen şi sorbiturile lungi, apoi Cantary scoase o havană îi reteză capătul cu gesturi nesigure utilizînd un cleşte din argint şi, în fumul aromat ce se anină de creştetul său, începu:
- N-am să trec în revistă animozităţile pe motive partinice sau doctrinare, vreau să constat că pericolul instaurării unei dictaturi a mitocăniei este iminent... ce este trist şi de neînţeles pentru mine e alianţa dintre reprezentanţii gulerelor albe şi oligarhia noilor îmburgheziţi, întotdeauna am mizat pe bunul simţ al clasei de mijloc, iar dacă îmi amintesc bine, chiar în timpul dictaturii regale, eram foarte tînăr pe atunci, lucrurile erau clare, nu existau dubii că...

Boitar îşi împinse înainte falca de buldog:
- Nu există la noi clasa de mijloc, nu s-a format încă pătura aceea socială suficient de groasă ca-n democraţiile occidentale!
- Sigur, stimate domn, precizarea dumitale e utilă dar atîta cîtă este nu putem face imprudenţa să o lăsăm pe mîna stîngii, nu-i aşa?

Dragoviştean lăsă ceşcuţa cu Earl Grey din mînă şi spuse nerăbdător:
- Domnilor să stabilim clar ce doriţi de la grupul nostru? O alianţă electorală reală, bazată pe o colaborare sinceră sau una de formă, un grupuscul fără conştiinţă bun de a se vîrî ca musca-n dosu' iepei în masa voastră de manevră... cînd zic voastră mă refer la întreaga clasă politică!
- Noi nu vrem nimic, noi vă oferim, adică partidul sfătuit de mine recomandă toleranţă şi consens naţional, altfel ne facem de rîs şi-n faţa alegătorilor şi dinaintea parlamentului european!
- Ce ne oferiţi, domnule Boitar, circ în continuare? Ni-s sătui de el, veniţi cu programe concrete şi lăsaţi-ne să le controlăm eficienţa!
- Pane et circensis, zîmbi împăciuitor Cantary, cum ziceau străbunii noştri latini, un pic de relaxare fiscală, pe la punctele neesenţiale, scăderea preţurilor la alimentele de bază, micşorarea unor accize, cred că se poate...
- Sigur că da, problema este ce primim noi în schimb, bombăni buldogul, că nişte concesii musai să fie... nu-i bai dacă nu le punem pe hîrtie, important e să le discutăm pragmatic şi făr' ură!

Scoase din buzunarul de la piept un bilet şi îl aşeză pe masă, între ceşcuţele goale. O viespe ameţită ateriză exact în mijlocul ei. Boitar o alungă cu dosul palmei şi împinse petecul de hîrtie spre Dragoviştean:
- Îi destul? Amu', nu că aş fi eu trezorierul partidului da' mai mult de atît, eventual vreo trei-patru procente în plus pentru dumneata, nu se poate!

Acesta luă hîrtiuţa între degete şi ridică din umeri:
- Nu înţeleg, ce-i cu cifrele astea?

Cantary tuşi discret:
- Haide, dragule, nu fă pe naivu' sunt sume, nu simple cifre şi, din cîte mă lasă pe mine prezbitismul apolitic să observ, sunt nişte sume consistente!

Boitar se încruntă şi bombăni:
- Chiar aşa, ce-i de-nţeles? Dumneata îţi faci treaba pentru care te-am adus în grupul nostru, pe urmă ne dai numărul de cont din bancă, iar eu îţi virez banii cuveniţi... curat, fără riscuri şi complicaţii, ştim doar noi doi ce şi cum!

Zîmbetul candid de etern adolescent al unchiului Analenei străluci precum soarele pe barele din fier forjat ale balustradei care înconjura în exterior logia:
- Eu nu am cont în bancă!

Reprezentantul vremelnic al democrat liberalismului sări în picioare şi lătră răguşit:
- Dumneata faci mişto de mine, mă faci să pierd vremea, credeam că eşti om serios şi cînd colo...

Se aplecă spre bătrîn care părea că picoteşte şi trînti tot mai mînios:
- Îmi pare rău, domnule Cantary, aşa nu se poate colabora! Eu am plecat, am treburi importante, azi lucrăm pe comisii, poate dăm şi legea funcţionării presei, v-am salutat!

Cantary îi întinse mîna cu un gest moale, obosit:
- Nu vă pripiţi, poate tînărul nostru amic e confuz şi nici nu ştie cum decurg lucrurile în politica actuală!
- Să mă caute cînd s-o lămuri! spuse Boitar şi ieşi mînios, încheindu-şi din mers sacoul. În prag se întoarse şi îi aruncă un înveninat speach:
- De-aia merg treburile prost în ţara asta, intelectualitatea ori e blazată ori joacă mereu cartea opoziţiei anarhice! Sunteţi buni să ne serviţi numai principii, toată ziua, de dimineaţa pînă seara, principii şi scuze, iar atitudinea asta nu convine unui partid bine ancorat în realitate, energic şi pragmatic cum e-al meu! Barem, dumneavoastră, cei care aţi trecut prin închisorile comuniste aveţi o scuză, aţi fost rupţi de realitate şi v-a trecut vremea, ăştia nici măcar nu se gîndesc la responsabilitatea civică, bat cîmpii, se vaită şi uneltesc, fără să facă nimic pentru societatea care, de bine de rău le susţine hachiţele şi traiul de zi cu zi!

După plecarea lui, Dragoviştean aşteptă în tăcere, învîrtind între degete o linguriţă, ca bătrînul să spună ceva, dar acesta picotea şi-atunci plictisit se ridică. La zgomotul scaunului pe parchetul lucrat în intarsii din lemn de mahon şi trandafir, Cantary tresări şi îşi ridică pleoapele de ţestoasă.
- Pleci şi dumneata? Se pare că reuniunea pe care am pus-o la cale n-a dus la nimic pozitiv... dezolat, dragule, dar vezi, nici dumneata nu prea ai avut diplomaţie, prea te-aprinzi din nimic!
- Aşa e, nu am diplomaţie!

Vocea lui Cantary, obosită şi gîjîită părea că exprimă o îngrijorare sinceră.
- Şi-acum ce o să faci, dragule?
- Mă descurc eu, aşa cum am făcut-o din mai '90 pînă acum. Vom protesta şi vom boicota toate acţiunile clasei politice!

Cînd coborî în camera largă de la demisol o găsi pe Analena decupînd într-o bucată de şiac grosolan o gaură şi trăgîndu-şi-o apoi peste cap ca pe un poncho. Cărămidaru, uimit de dexteritatea cu care plia faldurile, pe trupul ei zvelt veşmîntul acela simplu căpăta un aer de o neaşteptată eleganţă, îl întrebă:
- Eiii, cum a mers, aţi stabilit ceva?

Dragoviştean dădu din umeri, abătut:
- N-am stabilit nimic, îs la fel ca ceilalţi, a vrut să ne cumpere, fără niciun apropos, asta e clar!
- Pe dracu, doamne iartă-mă, chiar aşa de-a dreptul?
- Da, Rusaline, chiar aşa, fără fereală, dar mă bucur că a mers aşa, acum ştiu că le este frică de noi şi ar face orice ca să nu le stăm în cale, doar că nu şi-au găsit omul!
- Drăgane, ştii cum zic ei, "fiecare om are-un preţ, totul este să-l ghiceşti" şi nu mă gîndesc doar la banii pe care îi au, e vorba şi de persoane, ştii tu... zise Cărămidaru făcînd un semn tainic cu capul în direcţia Analenei.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer