Oameni de pîslă (XV)

Rezumatul capitolelor precedente: Agentul Cornel Bălosu îl urmăreşte pe Drăgan Dragoviştean, suspectat de contrabandă cu cărţi. Şeful lui, Răduleasa, îi cere rezultate care să permită reţinerea acestuia. În ciuda faptului că are pretenţii de poet, Bălosu e cam agramat. O fotografie din tinereţe a lui Dragoviştean îl face pe Bălosu să îl recunoască: un chitarist care îi jignise cu ani în urmă spunînd că poeziile sale sunt pline de emoţii desuete. Bălosu dă un anunţ matrimonial, la care răspunde Analena, zisă Bionsela Ponce de Leon, dansatoare. Răduleasa îi explică lui Bălosu că poliţiştii sunt oameni de pîslă, pentru că se ocupă de protejarea indivizilor de fricţiunile dintre autorităţi şi diversele grupuri de interese. Bălosu are un vis romantic cu Bionsela. Cînd Bălosu află adresa lui Dragoviştean, o găseşte în casă pe Bionsela. Bălosu îi povesteşte că a visat-o, ea spune că dacă visul nu a fost decent nu îl mai primeşte în vizită. Bionsela merge la Hanul cu Tei pentru a-l avertiza pe Drăgan de vizita poliţistului. Răduleasa află că Bionsela e dansatoare la Camino Club şi decide să meargă cu Bălosu să o vadă. Dragoviştean îi spune Bionselei că gruparea sa şi a părintelui Cărămidaru încearcă să boicoteze alegerile. La sfatul unei ghicitoare, Bălosu stropeşte cu sînge de cocoş gardul casei Bionselei, sperând ca vraja să i-o facă iubită. Se strecoară în casă în lipsa acesteia şi găseşte jurnalul lui Drăgan. Dragoviştean se întîlneşte cu senatorul liberal-democrat Boitar care vrea să îi ofere bani pentru o alianţă electorală.


Primul gest pe care-l făcu Bălosu, cînd deschise ochii, fu să se încredinţeze că maculatorul cu coperţi negre găsit în biblioteca lui Dragoviştean se afla acolo unde-l pusese decuseară, sub pernă. Se ridică în capul oaselor şi-l apucă între palme, încercînd sentiment de satisfacţie fără egal. Ţinea în mîinile sale gîndurile tainice ale celui pe care-l urmărise cu încăpăţînare timp de trei luni. Respiră profund, ca unul care se aruncă într-o apă adîncă, necunoscută, apoi îl deschise la prima pagină şi citi încet, urmărind cu degetul fiecare rînd, deşi literele erau înşiruite caligrafic şi citeţ.

5 mai 1990, o dată fatidică, care mă duce cu gîndul la dramatismul figurilor lui Goya. Orice început, chiar şi al unui caiet cu însemnări e ca o naştere. A mea, sunt tot mai convins de acest fapt, mi se pare mai degrabă un accident decît un miracol, fiindcă ce altceva poate fi întîlnirea dintre două corpuri care secretă hormoni, sudoare, sămînţă fertilă decît un joc al hazardului. E foarte simplu, puteau la fel de bine să nu se întîlnească şi-atunci rezultatul, adică eu, nu ar fi existat. A doua naştere, în schimb a fost ceva miraculos, deşi acum, la jumătate de an de la evenimente, dezamăgirea îşi face tot mai mult locul şi sunt cuprins de un pesimism aidoma celui care-l încerca pe Omar Khayam în cel de-al patrusprezecelea rubayat al său:

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tîlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum, ce sens plecarea?

"Iote, domle, îşi spuse Bălosu, nici că mi-ar fi dat prin gînd că blegul ăsta e-n legătură cu nişte arabi, probabil terorişti hezbollah sau alqaeda... poezeaua e mişto, dar prea încîlcită să nu fie ceva codificat... îs curios ce-o să zică şefu cînd îi pun sub ochi probele astea!"

Se ridică din pat şi se îndreptă spre baie. Urină lung, cu satisfacţie, iar cînd se privi în oglindă, gest pe care nu-l făcea prea des, nu avea un chip prea armonios şi nici nu prea se îngrijea de aspectul său fizic, remarcă cîteva zgîrieturi adînci, pe obrazul drept, urmare a confruntării nocturne cu motanul Analenei. Îşi turnă în palmă cîţiva stropi de after-shave, îşi frecă sîsind de usturime rana şi se întoarse la lecturarea jurnalului.

10 iunie

Cred că s-a terminat. Tot ceea ce putem spera de acum înainte va fi ca luna asta continuă cu inerţia să rămînă în anale aşa cum a fost, un eveniment greu repetabil al unor oameni cît se poate de dezinteresaţi de aspectele materiale ale politicului. Poate am fost naivi, sau ne-am subapreciat adversarul, hidra comunismului pare a avea mai multe capete decît monstrul din Lerna, dar nu am cedat niciun centimetru pătrat din perimetrul nostru interior, cel fizic al pieţii poate să dispară, înghiţit într-o zi de lichelismul unor edili ignobili, pickhamerele vor sparge asfaltul, buldozerele vor excava pămîntul aproape atins de sacralitate făcînd loc unui mall sau unui zgîrie-nori, cel sentimental niciodată. Sper, totuşi spre binele societăţii să nu treacă de la ameninţări la fapte. Nu, nu vor îndrăzni, prea proaspete sunt rănile din decembrie, prea sensibilă la orori, opinia publică!

"Urîtă treabă, prima mineriadă, eram la şcoala de gradaţi cînd s-a petrecut, urîtă de tot." reflectă Bălosu. Îşi reaminti cum fuseseră sculaţi puţin după miezul nopţii, mai rău ca la exerciţiile de alarmă, îmbrăcaţi în civil, îmbarcaţi în bena unor camioane murdare de beton şi trimişi de la Băneasa spre centrul istoric. "De ce dracu ne-or fi dat ăştia salopete cu inscripţia i.m.g.b.?" se mirase unu, Teo Căpăuţan, de loc din Bistriţa Năsăud, dar primise pe loc un răspuns lămuritor de la un căpitan reactivat al fostei miliţii, mare dinamovist: "Elev caporal, ordinul se execută nu se discută, n-ai învăţat asta pîn-acu? Şi ordinul care-i? Pe ei, pe mama lor, ca la derbyuri, e clar, măi băieţi!?"

Scuturîndu-se de amintirea neplăcută citi mai departe:

17 iunie

Acum sunt convins, icoana hîdă a stalinismului e pe cale să renască, nu în Coreea de Nord sau în insula lui Castro ci aici, chiar pe locul jertfelor inexplicabile din decembrie. Mulţi au fost convinşi, în scepticismul lor doctoral, alţii orbiţi de naivitate ca şi mine, că ticăloşii de comunişti reciclaţi nu vor îndrăzni ca pe vremea oribilelor pogromuri şi a deportărilor în masă, să asmută o categorie socială contra alteia, iar pe străzile acestui Bucureşti de-abia renăscut după lunga hibernare roşie să aud din nou glasurile încărcate de ură scandînd "Moarte intelectualilor!"

"Las' că v-aţi cam făcut-o cu mîna voastră, lăbarilor, replică în gînd, credeaţi că libertate e anarhie şi democraţia un loc pentru de joacă pentru visători şi neputincioşi, iaca, nu-i chiar aşa, mai e şi autorităţile care nu vă lasă să vă faceţi de cap cum vreţi!"

20 iunie

Cînd Hernando de Soto a descoperit albia marelui Mississippi a botezat fluviul Rio de Espiritu Santo, într-atît era de convins că se afla pe malurile unuia din rîurile care mărginesc Paradisul terestru. La fel de naivi, după decembrie '89, noi am numit haosul instaurat atunci democraţie. Trebuie să ne lepădăm de iluzia aceasta, democraţia este rezultatul unui proces de durată, un drum trudnic, eşalonat cu mici victorii şi cu dese eşecuri.

"Aiurea, democraţia este puterea poporului în conducerea societăţii, consfinţită prin decizia majorităţii asupra tuturor celorlalţi, gîndi agentul principal, c-altfel e haos şi anarchie, şi-aşa trebuie să fie, după cum am învăţat la cursurile de educaţie civică!"

Întoarse nerăbdător, patru-cinci foi, constatînd "astea le ştiam, nimic nou" şi găsi o însemnare nedatată care îi dădu fiori:

Vom lichida tirania originală într-un mod original. Îi vom astupa toate orificiile cu ceara indiferenţei, iar în gura hlizită, larg căscată îi vom îndesa un şomoiog de hîrtie, toate acordurile oneroase semnate, toate ilegalităţile, dovezi scrise ale căpătuielii, laşităţii şi nesimţirii, îi vom da foc şi, atunci cînd fumul îi va inunda toate celulele, îl vom întreba: te-ai săturat de flăcări şi fum, tu chiorule la durerile mamelor, la tristeţea tot mai adîncă întipărită pe feţelor miilor de copii, tu, surdule la implorările flămînzilor, la strigătele celor lipsiţi de speranţă, tu, mutule şi bîlbîitule în faţa celor mult mai puternici decît tine? Autodafe pentru ticăloşia, neobrăzarea şi minciunile tale sfruntate, rîzi dacă mai poţi!

Senzaţia de teamă i se localiză sub coşul pieptului, laolaltă cu junghiurile din stomacul gol. Închise caietul şi se duse să mănînce ceva. Ca orice burlac, care nu-i obişnuit să-şi chivernisească salariul şi să îmbuce în fugă, atunci cînd are bani prin restaurante şi fastfooduri nu avea în frigider decît o bucată veche de costiţă şi un borcan început de castraveţi în oţet. Tăie slănina rîncedă în felii, le îmbucă laolaltă cu castraveţii, cutia în care ţinea pîinea era goală, şi se întoarse să răsfoiască jurnalul fără să-i pese că degetele sale unsuroase lăsau pete mari pe file.

1 ianuarie 1991

Paşii mei nu mai ating trotuarul în vesele volute ca-n urmă cu un an. E dimineaţa de după un revelion trist, al doilea an al unei libertăţi paupere şi fără repere îmi adun gîndurile ca pe nişte vrăbii îngheţate, le suflu sub aripi, le frec aripile rebegite, încerc să le resuscitez suflul firav... Trivialismul bucuriei din jur m-a făcut toată noaptea imun la alcool, frig, veselia debordantă, ignobilă, fără sens. Trag patru linii în palmă, adînc, cu stiletul resemnării, cu lama ascetismului absurd şi-n pătratul pătat de sînge fixez un singur reper: copilul ce va deveni femeie!

"Aici bate cîmpii, nuş ce dracu vrea să zică" constată Bălosu plictisit şi închise caietul. Peripeţiile nopţii trecute îl obosiseră aşa că aţipi şi dormi încă două ore pînă cînd îl trezi soneria telefonului.
"M-ai uitat, susură-n receptor vocea Bionselei, stîrnindu-i fiori în coşul pieptului, nu mia dai niciun semn de viaţă mă suni, n-ai trecut pe la mine de trei zile, răule!"
"Trec acum, bîigui fericit, numai să mă îmbrac şi vin în cel mult un sfert de oră!"

Se auzi ceva metalic păcănind în receptor şi îi trecu fulgerător prin minte "te pomeneşti că-nregistrează", apoi rînji "şi ce dacă, nu-i nimic compromiţător pentru mine" şi, după o pauză de cinci-şase secunde, auzi vocea ei moale îngînînd neconvingător:
"Azi nu putem să ne întîlnim, sunt foarte ocupată, am repetiţii, dar dacă insişti vino pe la cinci în Batiştei, la numărul treişpe, e un pet-shop la parter, dar tu urci la etaj, treci de prima uşă pe stînga şi mă găseşti... hai, că te pup, acum trebuie să-nchid, am ceva treabă!"