Povestea melcilor livezii cu vişini

Când eşti mic nu există vreun lucru mai frumos decât o cochilie ascunsă - şi uitată - în buzunarul de la spate al blugilor. Doi mofturoşi împachetează melci în hârtii de buburuze, la umbra livezii cu vişini. Scrijelesc - în joacă - până şi ultimele fărâme din varul rămas pe tulpini. Chicotesc. Şi apoi - subit - apare o cochilie nouă în palma întinsă a celui mai mic. Cumva, chiar mai grozavă decât oricare din cele de dinainte. Băiatul le ţine în podul palmei pentru câteva clipe, privindu-le inconştient. Apoi - cu un tremurat uşor - se trezeşte din visul ăsta cu ochii deschişi şi le răsuceşte pe toate părţile, concentrat peste măsură. Poate doar dedicat. Dar comic, într-un fel. De parcă le-ar fi scris atunci poveştile. Fiecăreia în parte.

Sunt unele ciobite. Unele colorate diferit. Niciuna, însă, nu pare să scape analizei riguroase a ochilor căprui, împăienjeniţi. Toate îşi găsesc locul până la urmă. Sortate după culoare, sau formă - la început - apoi aruncate, sau aşezate cu grijă, în aceeaşi grămadă. Rămâne doar amintirea că au fost sortate. Că au fost alese în vreun anumit fel. Că au fost - la un anumit moment dat - favorite.

Oamenii ştiu. Că - din punctul ăsta de vedere - sunt tot un fel de melci. Oameni ca bunicul. Ca ei doi, puţin mai târziu şi mai brusc, totodată. Nu înţeleg, dar se supun. Tulpina e sigură. Singura zonă de confort. Şi viaţa - viaţa e cea de pe ramuri, cea din iarbă. E linia aia gri a oraşului, care se face albă odată cu luminile de seară. Linia aia care - oricât de departe ar ajunge - se întoarce, de fiecare dată, în miezul livezii, ca şi când ar fi părăsit-o abia ieri, şi i s-ar fi făcut dor. Timpul ăsta...

Va veni timpul să le împartă amândurora cochiliile, şi atunci bunicul îi va aşeza pe iarbă - calm. Le va spune o poveste. Va căuta - cumva - să le înfrumuseţeze jocul. Povestea melcilor livezii cu vişini. Sună a ceva care chiar merită ascultat, şi - mai târziu - a ceva care ar trebui consemnat de măcar unul dintre nepoţi. Ca şi când s-ar fi întâmplat ieri, dar până azi ar fi crescut suficient să înţeleagă. Dacă nu totul, măcar de ce şi pentru cine s-au desprins de tulpină atât de repede.

Cuminţi, băieţii vor lăsa micile vietăţi în iarbă, apoi vor trage de bunicul. Să îi ajute la numărat. Un loc ferit de bătaia soarelui e numai bun pentru creaturile slinoase cât să fie uitate - preţ de o jumătate de oră sau mai bine. Cam atât se gândeau că o să ţină povestea. Ştiu că vor să asculte, dar nu vor să asculte ceva ce ştiu deja. De aici şi problema aceea veşnică a răbdării.

E bunicul. Sigur o să găsească el o cale să îi aducă mai aproape, să îi intrige. Apoi, să fie ei cei care caută răspunsuri. Cu întrebările potrivite. Cu orice întrebare, la urma urmei.

Jocul în sine e al naibii de frumos. Mai ales că băieţilor le creşte inima cu fiecare "captură". Bătrânul nu îi scapă nicio secundă din ochi şi oftează - la răstimpuri. Oamenilor mici le este, în general, frică de lucrurile vii. O frică simplu de explicat, dar care diferă pentru fiecare în parte. Mai degrabă o încercare - reticentă - de înţelegere a naturii. O confruntare cu diferitul. Cu noul. Când lucrurile vii nu sunt considerate astfel - la început - oamenii sunt mai deschişi.

Copiii nu ştiau ce strâng. Auziseră de melci. Îi desenaseră în atâtea feluri. Îi pomeniseră în atâtea cântece. Doar că, privind tulpinile şterse de var, crestăturile astea spiralate le păreau a fi o parte din fiinţa copacului. Ceva mort, uscat. Îi numeau aşa doar generic. Credeau într-o coincidenţă.

Grămada este lăsată pe iarbă, în umbră, iar povestea îşi află începutul. Întâi un fluierat scurt. De parcă întreagă înţelepciunea lumii s-ar fi adunat acolo. Se face linişte în toată livada, dar băieţii încă se foiesc - necontrolat. Un prieten micuţ se urcă - sub greutatea casei din spate - pe genunchiul băiatului mai mare. El începe să tremure. Nu înţelege. Urmează o grimasă scârbită. Apoi puştiul îşi scutură - lung - piciorul. Se ridică, dar numai cât să poată analiza ceea ce se întâmplă în jurul lui. Bătrânul încă povesteşte, dar el nu îl mai aude. Sau nu vrea să îl mai audă. În cap i se frământă doar ideea că - dat fiind că i-a desprins de tulpină - i-a omorât, din pură inconştienţă. Pe toţi, pe rând.

Urmează ca - din buzunarul de la spate al blugilor - să se prelingă o dâră vâscoasă. O din aia... aşa... Din care sunt făcuţi melcii.

Eşti mic. Nu cunoşti natura. Natura recunoaşte asta şi alege să te sperie. O cochilie se deschide în podul palmei, atunci când te aştepţi mai puţin. Asta numeşti tu melc. Asta e ceea ce ai desenat. Sau cel căruia îi dedici cântece. Nu-i aşa? Te sperie. Cu toată fiinţa lui. Toată structura lui. Pur şi simplu - de neînţeles. E un fel de monstruleţ care te îndeamnă cumva să îl dai jos de pe o scoarţă uscată. Sau - mai bine - e un fel de omuleţ - dar care a crescut. A devenit vâscos şi a ieşit la suprafaţă. Abia acum. Abia acum se vede că e viu. Şi singur. Că trebuie ascuns. Că trebuie să te comporţi cu el de parcă ar avea o cochilie de colecţie. Apoi, oamenii se ascund în crestături spiralate. O viaţă întreagă, cu urme de var. Se mişcă încet. Şi lasă urme. Se plimbă în turme, dar singuri. În acelaşi timp.

Poţi să te gândeşti înainte să adormi că unii oameni îi şi mănâncă. Şi pe oameni, fie, dar şi pe melci. Nu chiar acum. O să îţi dai seama când a venit timpul să adormi şi cu asta în minte.

Băieţii se privesc - preţ de câteva secunde de linişte. Sunt amândoi de acord că entităţile astea sunt scârboase. Şi că ar trebui lăsate unde le este locul. Totuşi, au mai rămas acei câţiva melci privilegiaţi. Cei de la început. Împachetaţi în hârtii de buburuze. Hârtii deveite sleioase şi chinuitor de deschis. E rândul celui mic acum să repete experienţa fratelui său. Aşa că atinge - firav - bucăţile de hârtie. Cu două degete - şi ele, cât mai apropiate de colţuri - care iau contact, cât mai puţin cu putinţă, cu suprafaţa. Trage, cu ochii întredeschişi - către o expresie de-a dreptul schimonosită. Bătrânul se apropie şi îl bate pe umăr. Fratele lui îşi întinde, la rândul lui, gâtul. Foarte mult. Ca să poată vedea şi el ce se ascunde acum dincolo de hârtia de împachetat. Încă îşi mai şterge - cu dosul palmei - partea murdară din spatele pantalonilor. Speră că o să se usuce. Îi incomodează până şi mersul, dar încă mai poate suferi. Cel puţin până când povestea bunicului se va sfârşi.

Cel din urmă îşi priveşte nepoţii - zâmbind. Celui mai mic îi spune că fiecare poveste - a lui, sau a altora - trăieşte doar pentru că aşteaptă acel ceva care să o dea cu totul peste cap. Apoi, ridică împreună ochii spre cer - care devenise mult mai încărcat. Ceea ce se întâmpla atunci era - cu siguranţă - mult mai plăcut de privit.

Dintre cei doi băieţi, cel mare era şi el - de fapt - suficient de mic încât să se lase vrăjit. Atât de povestea bunicului, cât şi de ceea ce l-a surprins martor, mai târziu.

Melcilor împachetaţi în hârtii de buburuze le cresc aripi de fluturi.