Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Maşina de spălat trăieşte mai mult cu Calgon


Alberto Păduraru

06.05.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Se recomandă prezenţa fizică a unui narator care să vă citească aşa ceva. În caz de reprezentare scenică, tot prezenţa unui narator e vitală. Oamenii nu au răbdare să citească atât. Niciodată. Atâtea sunete. Mai ales când vine vorba de procesat sunete. Aşa e viaţa. De când cu interjecţiile după care s-au scris romane. Şi tot aşa. Fie lectura, fie reprezentarea ar trebui să înceapă cu liniş...
- încă un mic amănunt - Cam aşa ar suna după-amiaza unor fraţi care îşi împart camera - atunci când camera ar avea un perete comun cu baia, bucătăria, sau orice altă cameră cu funcţionalitate prestabilită. Orice e neobişnuit trebuie neapărat ascultat, fiindcă sunetul poate - ocazional - să aducă mai mult decât cuvântul. Aşa am copilărit şi ne-am învăţat de mici - anume că sunetele nu vin doar de la monştri şi că putem fi liberi oricând să nu fim de acord cu ce auzim.

Cred că seriozitatea naratorului meu ar trebui să fie indiscutabil mai sus decât seriozitatea mea - a autorului acestei... cum să-i spun... coloane sonore cu deviaţii înspre literatură? Mda, cred că merge, oarecum. Totodată, vocea naratorului meu trebuie urmărită ca un parcurs de zgomote deranjante - umane sau mai puţin umane. Adică trebuie să fie prezente intrigarea, enervarea, poate chiar dorinţa de a termina şi de a pleca de aici cât mai departe, cât mai repede.

Scriu lucrurile acestea nu sub formă de prefaţă, ci ca să mă conving pe mine că instrucţiunile au logică. Mi se întâmplă frecvent să încep ceva şi să nu am habar unde o să se ducă de acolo.

Mic rezumat - dacă nu ai citit până aici. ESENŢIAL - asta dacă nu cumva vrei să citeşti pur şi simplu - nu uita de menţiunea cu prezenţa FIZICĂ a unui narator.
Aşadar, fie lectura, fie reprezentarea ar trebui să înceapă cu...

Linişte.
Sunetul lemnului ce atinge podeaua umedă, cu un uşor scârţâit. Pe fundal - zăngănitul unei turbine imense. Câteva mici acorduri metalice - ceva ce seamănă destul de bine cu sunetul unor unelte care se izbesc unele de altele. Fermoarul unei truse. Respiraţia unui tip oarecum în vârstă. Sau doar obosit. O întreagă repriză de tuşit.
Un foşnet compus - două mâneci de fâş în contact cu materialul unei presupuse genţi. Două strănuturi. Unul după altul. O încheietură pocnită. Un geamăt înăbuşit, urmat de altă linişte.
Linişte.
Linişte.
(Bucata asta e toată pe întuneric, apropo. Şi mai departe. De asta ar fi drăguţ ca naratorul să fie însoţit de sunetele reproduse ale tuturor acţiunilor - ca dedublare.)

Acelaşi fermoar - în sens invers. O flegmă. Sunetul greu al uneltelor metalice. Paşii de lemn. Se îndepărtează. Îşi iau cu ei sunetul ciudat. Un scârţâit mai lung - poate de la o balama ruginită. Linişte din nou.

Zăngănitul turbinei imense reîncepe. Mai tare şi mai necontrolat. O vibraţie continuă şi constantă. Pe urmă - altfel. Necontrolată. Sunetul câtorva monede - cam aşa ar trebui să sune monedele - izbite aritmic de pereţii unei site metalice.
Câteva picături de apă căzute pe o suprafaţă nedefinită - care le absoarbe ecoul. Aceeaşi tuse, doar că îndepărtată.

Apa care ţâşneşte de nicăieri. Cu o forţă uluitoare. Iarăşi paşii de lemn, de această dată alergând. Aduc cu ei un suflu greu. Mai greu decât cel de dinainte. Haosul genţii cu instrumente metalice aruncate cât colo. Unele cad mai târziu. Sticlă spartă. Câteva şuturi într-o carcasă de aliaj, însoţite de strigăte neînţelese.
Urmează câţiva pumni, cu sunetele sugrumate de o suprafaţă mai dură şi mai dureroasă.
Linişte.
Linişte.

Sunetul fâşului - semn că tipul are nevoie de mai mult spaţiu de desfăşurare. Repezeala mâinilor către cioburi şi ustensile. Stoarcerea genţii din material semielastic.
Doar felul în care ţâşneşte apa se mai poate distinge, la un moment dat. Turbina capătă ritmicitate. Întocmai ca un instrument muzical odios. Apa răstoarnă totul. Paşii de lemn pleoscăie pe podea până când nu se mai aud. Uşa se izbeşte răsunător. De departe, ca un blestem aruncat către toate cele întâmplate, iată şi prima voce.
"Dumnezeii mă-tii de treabă!" Tuse. Tuse ceva mai accentuată. Tuse de-a dreptul violentă.
Sună de parcă ar vibra şi un gemuleţ mic din dreptul uşii. Încetul cu încetul te obişnuieşti. Cu totul. Toate sunetele te înghit. Cu totul. Vrei - cumva - să pleci cât mai departe de acolo. Dar şi când pleci paşii tăi o să sune ca un ciocănel de jucărie într-o baltă aglomerată.
Linişte.
Linişte.

Nu e cert dacă întreg calvarul s-a încheiat. De această dată se aud nişte paşi târâiţi. Altfel de paşi. Ciorapi pe un parchet zgrumţuros. Ăsta o fi semnul că tipul cu paşi de lemn a renunţat. Sau că s-a descălţat. Desigur.
Un scârţâit precis, calculat, deschide uşa pe un sfert. Prin deschizătură - sunet de fâş zgâriat. (Semn că e tot primul. Doar s-a descălţat.) Ciorapul muiat în apa ajunsă până la gleznă. A doua voce. (Aceeaşi - a doua oară.) "Dumneze..."

Fuge înapoi. Sau înspre sursa tuturor problemelor. Se poate spune din felul în care apa se ridică şi se împrăştie în mici cascade. Foarte mici cascade.
Turbina îşi schimbă şi ea abordarea. Sunetul ei se topeşte uşor în cel al unei femei care ţipă ascuţit. Ăsta ar trebui să fie semnul clar al unei defecţiuni tehnice. Femeia ţipă ascuţit până când bărbatul cu foştii paşi de lemn vine din nou cu trusa de unelte. Doar cele care au mai putut fi recuperate. Nicio urmă de a opune rezistenţă. Turbina devenită femeie trece de la ţipătul ascuţit la unul răguşit, dureros. Cu oarece carenţe. Încă o dată vocea - "Stai, dragă! Taci odată!" Femeia tace. Suspină uneori cu greu, de parcă ar avea doi bănuţi blocaţi în partea stângă a pieptului.
Nu a mai fost linişte de ceva text, nu? Aşa a fost să fie. Bărbatul a renunţat, în cele din urmă? Nu ştim. Dar fie - linişte acum, ca lucrurile să se aşeze exact aşa cum trebuie.
Linişte.
Linişte.

(Abia de aici întunericul dispare. Lumina surprinde haosul în întreagă desfăşurarea lui. Îl surprinde pe bărbat disperat, gata să cedeze. Surprinde apa şi tot ce a apucat apa să înghită. E linişte. Până când publicul - asta dacă ar fi vorba de o reprezentare scenică - se familiarizează cu dezastrul pe care îl priveşte. Instalaţia de obiecte nu trebuie să aibă vreo noimă. Pot fi suflătoare de frunze pornite, grilaje de la cuptoare vechi, robinete. Esenţială e doar maşina de spălat - undeva în partea dreaptă.)
Bărbatul are picioarele goale băgate în săculeţi cu apă. Săculeţii sunt legaţi în dreptul gleznelor, nu foarte strâns. Doar cât să nu iasă apa.
"Du-te naibii, maşină de spălat infectă! Gunoi ruginit!" (M-am grăbit puţin. Asta e vocea bărbatului. A ajuns la capătul răbdării.)

Sunetul rufelor stoarse pe propria piele. Bărbatul oftează de parcă el însuşi ar fi blocat în maşina asta de spălat imensă. Simte că înnebuneşte. Începe să vorbească singur. (De aici ne dăm seama că în tot timpul ăsta el a fost singur. Sunetele erau doar ale lui sau ale maşinii sale de spălat.)
Turbina sună ca o ibovnică osândită. Stăpânul ei nu ar putea înţelege niciodată cum să oprească toată nebunia asta. Începe să plângă, să se agite. Izbeşte totul din jur. Dărâmă rafturi întregi. Apoi - ca şi când nu ar mai fi nimic de făcut - cade în genunchi în apa deja trecută de jumătatea gambei.
"Evacuarea mă-tii astăzi şi mâine! Ce e asta, fă? Aşa faci? Ce ţi-am făcut eu ţie vreodată? Spune-mi, hă? Ce, nu ţi-am curăţat eu cuva, nenorocito! Hai, fie, treacă de la mine... Da' pe lângă că erai pe program scurt, mai faci şi ditamai apăraia pe aici."

A vorbi cu maşina ta de spălat e primul semn de nebunie, dar a vorbi cu maşina ta de spălat de acum 15 ani care ţi-a fost ca o ibovnică toată viaţa - când tu nu te-ai deranjat niciodată să vezi dacă nu cumva îi trebuie Calgon - ăsta e începutul unei refaceri. O încercare de restabilire a echilibrului domestic. Maşina de spălat, femeia, turbina, sau cum vrea să se numească presupusul interlocutor nu răspunde. Evident, nu?
Numai omului îi e tipic să ajungă să se închine la maşina lui de spălat, la calorifer, la fotoliul cu masaj. Astea sunt lucrurile practice, pragmatice.

Bărbatul - pe care îl întâlneşte şi ochiul nostru, în cele din urmă: Hei! Cu tine vorbesc! (îşi face loc printre obiectele aruncate anapoda, cu grijă să nu-şi spargă săculeţii) Când te-am cumpărat făceai... La dracu'.... 2000... Şi acuma dacă te vând mai trebuie să pun şi eu din buzunar ca să te vrea cineva! Nici gratis nu mai prezinţi interes pentru vreunul! Şi cum pot? Cum pot eu să te dau dacă tu nici măcar nu vrei să te opreşti. Îmi iei sufletul, nenorocito!
Maşina de spălat - evident - nu răspunde.

Bărbatul rămâne în genunchi, dar îşi împreunează mâinile a rugă. Se uită în sus. Maşina bolboroseşte în legea ei. Nici ca o turbină, nici ca o femeie. (Se aud sunete anapoda, enervante şi ţipătoare. Constant.)
Bărbatul: Chiar acum...
(în şoaptă, foarte repede, rugăciunea Doamne-Doamne, ceresc Tată, urmată de trei cruci mici făcute la fel de repede şi incorect)
Aş vrea să stau de vorbă cu Dumnezeu
(pauză.)
Şi să-l întreb
(pauză.)
De ce numai mie
(pauză.)
Mi se strică tot timpul
(pauză mai lungă.)
Nu apucă să termine şi se năpusteşte asupra maşinii de spălat strigând din toate puterile: "Te omor! Te omor!" O loveşte stângaci, cu palmele, cu picioarele. Se loveşte şi el. Exagerează.
(pauză.)

Procesul lovirii o ia de la capăt, de această dată pe muzică. Se aude Supersillyus - A list of instructions for when I'm Human. Vreo 30 de secunde.
Lucrurile se liniştesc, iar bărbatul se pune pe plâns.

Bărbatul: Cândva, din dragoste pentru tine, când abia te-am luat, aş fi dat orice! Aş fi făcut orice să ştiu că nu o să rugineşti niciodată! Dar acum! Acum te zbaţi! (râde isteric) Te zbaţi şi tu fiindcă eşti conştientă că s-a terminat. E gata! Kaput! Dead, motherfucker! Hahahaha! Ai să fii doar o grămadă de fiare ruginite atunci când o să te hotărăşti să te opreşti.
Maşina de spălat nu zice nimic. Ca de obicei.

Bărbatul: Nici la singura chestie pe care ştiai să o faci nu te mai pricepi. Încurci programele în fiecare săptămână. Scot cămăşi roz. Şi eu nu am decât negre! Scot blugi de cinci ori mai mici. Şi eu nu am copii! Şi acuma da, (o arată cu degetul. râde) da, ştiu exact ce o să zici! Că EU! Eu am apăsat butoanele şi eu am pus şi eu am făcut asta aia eu le-am făcut pe toate până la urmă şi că mai degrabă eu sunt ăla stricat că rozul se poartă şi anul ăsta şi că anul trecut se purtau blugii pe care nu poţi să îi îmbraci că sunt gras şi habar nu am să spăl, da, ştiu, ok, nu îmi mai scoate ochii (respiră, într-un final) Nu. Îmi. Mai. Scoate. Ochii. Avem aceeaşi vină, obiect nefolositor ce eşti!
Maşina de spălat nu zice nimic. De-a dreptul surprinzător.

Bărbatul: Şi de ce? De ce morţii mei nu am spălat eu toată viaţa asta a mea la mână? Ar fi ieşit totul aşa cum aş fi vrut eu să iasă. Dar na, oamenii ocupaţi îşi iau maşini de spălat şi mai arată-mi tu... (se duce către maşină şi o cuprinde ameninţător - aşa cum cuprinzi pe cineva de faţă când vrei să îi bagi bine în cap o idee)... mai arată-mi tu o casă de oameni normali în care, (începe să zbiere) în care maşina de spălat să facă atâtea probleme. Altele, dragă, au spălat pisici. Şi bebeluşi! Şi nu au mai făcut atâtea pretenţii. 2000 de lei aruncaţi de pomană.
Bărbatul înnebuneşte de-a binelea. Are constant impresia că maşina de spălat îi răspunde, că îl provoacă.

Bărbatul (comportându-se de parcă tocmai l-a jignit maşina lui de spălat): Aha... Put?! Eu put??!! Cum ai tu îndrăzneala să îmi zici mie că... (se apropie de subraţul său. inspiră puternic.) Ha! Ca să vezi! Put! Păi DAAA! Put! Cum să nu put? Cum să nu, când îmi dau aicea sufletul şi transpiraţiile. Râzi! Da, da! Râzi, râzi! Lasă, lasă! Vedem noi cine râde la urmă!
Bărbatul începe să cânte şi să danseze. Nu se mai gândeşte la săculeţii din picioare (apa de pe jos*): Te arunc la ghenăă! N-o să ştii ce te-a lovit! Da, da, fac bujii din tine! Inima ta o să stea într-o motocoasăăă! (falsează)
Se urcă - frenetic - pe maşina de spălat. Începe, în forţă: Speli. Calci. Freci. Taci. Iei. Foc. Imee. Diat.
(repetă ultimul vers de şase ori, timp în care coboară de pe maşină, dibuieşte în jur prin toată instalaţia şi găseşte un topor/baros. Pot să fie şi de jucărie. Ar fi mai amuzant să fie de jucărie. Apoi se urcă din nou pe "interlocutoare". Începe să lovească până când începe să plângă subit.

Îşi pune mâinile în cap - conştient de propria lui nebunie - şi aleargă afară din scenă. Din interiorul cuvei maşinii de spălat iese o femeie. Cât era întuneric şi am scris că sunetele turbinei s-au transformat în sunetele unei femei... EA a ajutat la asta! Femeia ieşită din burta "spălătoarei automate" începe să se plimbe fără ţintă, cunoscând libertatea pentru prima dată. După ce explorează instalaţia, locul, sala (dacă e cazul) începe să vorbească.

Femeia: În zilele mele de glorie făceam 2000. Străluceam în ziua în care NEBUNUL (face semn concomitent cu ochiul şi cu mâna) s-a decis să mă ia cu el acasă. Toată viaţa mea am făcut acelaşi lucru. Am fost ibovnică şi atât. Am spălat, am stors, am clătit, am evacuat. Sublim! Cine m-a făcut în halul ăsta merită scuipat. Hulit! Să îl ia toţi dracii! La început NEBUNUL (aceleaşi două semne) nu greşea niciodată programele. Nu, nu! Era un bărbat tânăr, singur, bine - nu singur neapărat - avea şi el o electrocasnică. Mă avea pe mine. Şi mă preţuia. Probabil că asta se întâmpla fiindcă pe atunci încă nu îmi scăzuse valoarea. O electrocasnică e cu un "electro" mai bună decât o casnică obişnuită.
Pentru NEBUN am fost mai mult decât o femeie. O femeie l-ar fi înnebunit mai tare. Şi mai devreme. Cu siguranţă, daaa. Dar vina oricum ar fi fost a noastră. Mereu a noastră. Şi vorba aia, eu nici măcar nu vorbesc. Mă abţin. Toată viaţa mă abţin. Şi - când simt că sunt pe ultima sută - încep să-mi fac aşa - o retrospectivă. O ultimă clătire. O ultimă spălare. Program scurt. Fără prea multă bătaie de cap.

Bărbatul (intră în scenă, dezorientat): Te duci, gata? (către ea.)
Femeia: Gata, da.
Bărbatul: Mi-a făcut plăcere! (îi strânge mâna. ezită.) De tot, de tot?
Femeia: Da. Asta fiindcă ştiu că nu o să mă mai ţii.
Bărbatul: Asta aşa e... Pentru o maşină de spălat nu eşti chiar atât de proastă (atinge obiectul din care a ieşit femeia - maşina iniţială). În schimb, eşti groaznică dacă vine vorba de îmbătrânit. Ce dracu' ai făcut, măi, cu, ştii, cămăşile alea? (râde tare. femeia râde şi ea.)
Femeia: Iartă-mă. Au fost şi presetările tale. Am mai vrut şi eu atenţie, recunosc. Câteodată e trist să ştii că nu mai faci 2000, ca în vremurile alea bune. Eu sper totuşi că am mers bine până la urmă, cât a fost să fie.
Bărbatul: Da, oarecum. Nici eu nu mai merg aşa bine. Totul se degradează.
Femeia: Tu oricum nu mai aveai nevoie de mine demult.
Bărbatul: (pauză)
Femeia: (pauză)
Bărbatul: Mă faci nespălat?
Femeia (râde): Dacă voiam să te fac nespălat îţi spuneam că ai nevoie de mine mai mult ca oricând.
Bărbatul: Te conduc?
Femeia: Mă duc singură, e ok, fă ce ai de făcut!

(cei doi pornesc în direcţii separate. e linişte. în centru rămâne numai instalaţia cu maşina de spălat. ăsta e semnul clar că maşina veche nu a plecat cu adevărat. sau poate nu va pleca niciodată cu adevărat. cine ştie.)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer