Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mitul amoros (II)


Andra Tischer, un interviu cu Ilinca Bernea

21.06.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andra Tischer: Spuneai că feminismul de rit nou consideră că dragostea e un "mit" care menţine viu patriarhatul.
Ilinca Bernea: Da. Şi e o idee falsă. "Regimul Tatălui", ca oricare altul, e o reţea de ierarhii şi de raporturi de putere. Acolo unde se manifestă făţiş le răpeşte femeilor libertatea de a trăi cum vor şi de a fi ele însele stăpâne pe corpul, viaţa şi deciziile proprii. După mine cea mai mare oroare a patriarhatului este căsătoria forţată, dublată de interzicerea divorţului şi de faptul că adulterul se pedepseşte uneori chiar cu moartea. Dragostea a fost, de fapt, rezistenţa la patriarhat. Dragostea este cea mai mare putere a femeilor asupra a orice, inclusiv a bărbaţilor. Am avut această intuiţie de când mă ştiu. Mi s-a tot spus că e o "iluzie". Pe unde te învârţi nu auzi decât vorbele unor detractori ai iubirii. Aberaţii.

A.T.: Cum ar fi?
I.B.: Că bărbaţii fac pasiuni pentru femei inaccesibile. Doar psihopaţii şi hărţuitorii fac. Cei sănătoşi iubesc femeile care li se dăruiesc, nu cele care îi refuză. Ţi se spune că "iubirile de la distanţă nu ţin, că sunt fantasmagorice" şi apoi ţi se spune că "iubirile contingente nu ţin, că au prea multă rutină şi atracţia se toceşte", pe scurt eşti descurajat încontinuu, toate sugestiile pe care le primeşti sunt menite să te convingă să renunţi să speri, să te dresezi, cumva, să trăieşti împotriva naturii proprii care ţipă după împlinire amoroasă. Unii psihologi de şcoală nouă zic chiar că "dragostea e o boală". Auzi mereu că tot ce are fiinţa ta mai autentic în fibra proprie e iluzie. Ce poate fi mai nebunesc de atât? Eşti încurajată ca femeie să fii independentă, provocatoare, nesupusă, chiar frivolă. Prigoana dragostei nu a fost în nici un alt secol şi în nici o altă orânduire mai acută ca acum. Patriarhatul a încercat să o sufoce cu normele lui draconice. N-a cultivat-o câtuşi de puţin. Îndrăgostiţii se lasă torturaţi unul pentru altul şi mor dacă sunt despărţiţi. Nici măcar nu e o alegere, e instinct. E instinct de reproducere mai presus de cel de conservare. Unui îndrăgostit nu îi mai e frică nici de focurile iadului. E un element periculos, recalcitrant, care poate sfida orice putere.

A.T.: Lucrurile nu stau în loc, asta e clar. E valabil în orice dinamică socială, inclusiv în evoluţia mentalităţilor sau curentelor de idei. Era inevitabil să se ajungă aici? Era inevitabil ca umanismul să ne împingă spre un individualism radical şi feminismul, ca ramură a sa, la fel?
I.B.: A fost de ajuns să existe o generaţie de mame singure şi de nefamilişti ca să dispară complet din mentalul colectiv şi din discursul public cei doi poli ai lumii tradiţionale: familia şi cuplul. O lume este o cosmologie, nu doar un plan de interacţiune profitabilă sau convenabilă între indivizi, care îşi sunt unii altora indiferenţi. Echitatea socială, care a devenit piatra de temelie a revendicărilor ultimului val de feminism, este o formă de eugenie tristă, ruda săracă şi rece a iubirii, lipsită de orice coloratură afectivă, o formă de agape fără fond. Aceste concepţii sunt promovate, vorbind în termeni de psihologie socială, de femei şi bărbaţi care numesc singurătatea libertate. Intimitatea a dispărut din universul cunoscut de ei, nu o pomenesc pentru că nu o cunosc. Scriu articole despre cum e iubirea un construct social. Ţi-e şi milă.

A.T.: Spuneai că miza scrisului tău e legată de puterea feminităţii. Aceea din lumile clasicilor.
I.B.: Şi romanticilor.

A.T.: Şi renascentiştilor.
I.B.: Nu mă simt reprezentată de noul val de feminism occidental şi pentru că din el a dispărut tocmai femeia. Disoluţia genurilor cunoscute şi apariţia unei multitudini de pseudo-genuri mă depăşeşte, nu doar intelectual, ci şi emoţional. Cauza mea e valorizarea culturală a feminităţii, nu eludarea ei.

A.T.: Feminitatea este acum un tabu?
I.B.: Nu încă. Dar e posibil să fie în curând.

A.T.: De ce s-a ajuns aici?
I.B.: Pentru că nu pot fi egalizate raporturile intime dintre două fiinţe complementare exact în ceea ce le face ne-asemeni. Nu poate fi egalizată diferenţa ireductibilă dintre bărbaţi şi femei care se manifestă în plan erotic. Sunt experienţe de laborator şi ies destul de prost. Realitatea a dovedit că atracţia dispare atunci când într-un cuplu el şi ea se au "ca fraţii". În anii '60 era în vogă un val de feminism numit "al diferenţei" la care acum aş subscrie, dar nu se mai poate. Ceea ce mă deranjează la noile concepţii despre gen este intenţia vădită de artificializare a naturii, de recondiţionare a ei în termeni de "mutaţie" necesară. Dacă sexul biologic nu mai impune aproape nimic celui mental (căci asta e teoria de fond) atunci sexualitatea poate fi la rândul său modelată ca o plastilină. Şi atunci ce mai e femeia? Dacă numim femeie orice bărbat pe tocuri ce mai e femeia?

A.T.: Te afectează chestiunea?
I.B.: Sigur că da. E o impostură să pretinzi că orice purtător de fustă e femeie. E povestea cu "hainele împăratului". Problemele de suprafaţă care pot fi tratate anecdotic: "la ce toaletă se duce totuşi un travestit, la femei sau la bărbaţi?" sunt dublate de altele mult mai complexe.

A.T.: Noile cutume de gen au eliminat şi curtoazia socială. Nu se mai sărută mâini, nu se mai dau flori, nu se mai fac complimente femeilor decât formal.
I.B.: Asta e mai puţin deranjat decât faptul că obiceiurile egalitariste s-au transhumat şi în relaţiile de cuplu. Acolo nu merge fără complimente şi fără flori... Sigur că nici o femeie nu suportă avansurile unor bărbaţi pe care nu îi doreşte, dar în intimitate se aşteaptă, graţie unor milioane de ani de evoluţie, la un anumit ritual. Şi iată că acela nu se mai întâmplă.

A.T.: Ce menţine un cuplu longeviv?
I.B.: "Corect politic" e să spui că fiecare cuplu e diferit, deci să nu spui nimic. Dar uite că eu risc să o fac. S-a pus accent în cultura contemporană pe comunicarea verbală în detrimentul celei non-verbale, pe armonie şi afinitate şi parteneriat în detrimentul ritualurilor de curtare (considerate sexiste) dar nu armonia, ci atracţia - această tensiune vitală - e ceea ce ţine un cuplu în viaţă. Atracţia e vibrato-ul constant al complementarităţii, dacă dispare s-a dus tot. Şi ar mai fi o problemă.

A.T.: Care?
I.B.: Delăsarea, dezinteresul pentru cultivarea relaţiei, lipsa oricărui efort de a o întreţine. Lucrurile nu se pun pe roate şi apoi devin perpetuum mobile. Aşa cum oamenii îşi cultivă aptitudinile sociale şi profesionale, e necesar să îşi cultive şi talente intime. Bineînţeles că bucuria de a fi împreună trece, dacă nu e valorizată. Ea se stinge pentru că e lăsată de izbelişte exact aşa cum în alte secole se duceau de râpă, necultivate, aptitudinile profesionale ale femeilor. Sigur că e mai uşor să atingi un ţel dacă i te dedici decât dacă preocuparea constantă e pentru altele. Implicarea şi eforturile investite în viaţa intimă dau seama despre calitatea acesteia. Fireşte că un cuplu nu rezistă dacă fiecare dintre cei doi are atenţia în altă parte.

A.T.: Ce anume ţi se pare cel mai supărător la acest curent deconstructivist?
I.B.: Perversitatea. Virtualizarea abuzivă a unor chestiuni concrete. Minciuna deopotrivă biologică şi metafizică. Nu suntem construiţi prin limbaj, chiar nu. Nu suntem făcuţi nici din cuvinte nici din circuite integrate, ci din carne şi nervi, nu suntem maşinării de muncit şi gândit, ci maşinării de făcut copii, primordial. În continuare cele ignorate şi marginalizate sunt dorinţele femeilor, aspiraţiile lor fireşti, potrivite naturii lor. Pentru că această natură, în noile filosofii ale genului, a fost complet relativizată, până la negaţie. Femeia de tip nou e cu totul altceva decât şi-au dorit de la viaţă primele sufragete. Aş numi acest curent: feminism misogin.

A.T.: Cum arată portretul "femeii de tip nou"?
I.B.: O creatură biologică imposibilă.... care s-a autoconstruit. Bine asta e boala secolului, ideea de auto-creaţie. Menirea ei e fluctuantă, relativă, originală. O fiinţă care nu e condiţionată nici de instincte nici de sentimente. Ea poate trăi demn şi fără intimitate. Or eu vreau un feminism pentru gospodine şi amante şi femei care nu pot trăi fără bărbaţi.

A.T.: Lucrurile nu sunt expuse chiar pe faţă.
I.B.: Nu. Doar că aceia care pomenesc de sacrificiu şi iubire sunt priviţi chiorâş... Sacrificiul e o inegalitate. Ceea ce e supărător este faptul că dacă alegi ca femeie să sacrifici ceva, de dragul bărbatului, nu contează ce, îţi este negat discernământul: ţi se spune că ai fost dresată, condiţionată. Să fim serioşi! facem parte dintr-o generaţie de fete şi femei educate în spirit feminist. Dresajul a fost în acest sens. Am fost pregătite să avem cariere, nu să fim casnice. Ba, chiar, ar fi fost o ruşine să optăm pentru a doua versiune. Nu ne-a ţinut nimeni morala virginităţii înainte de căsătorie, dimpotrivă, ni s-a spus să nu ne repezim cu măritişul. Fetele din generaţia noastră, crescute la oraş, mai ales în familii de intelectuali, au fost educate modern, fără prejudecăţi din seria: menirea femeii e la cratiţă. Sigur că există libertate, sigur că putem oricând să preferăm să fim doar gospodine. Dar să nu îmi spună nimeni că, dacă aleg să nu mai ies din casă, este pentru că am fost manipulată, căci e o minciună. Eu cu capul meu sec aleg.

A.T.: Dar de ce ar fi dragostea un "mit"?
I.B.: Cele care o califică sau mai precis descalifică aşa au avut doar relaţii cu bărbaţi cu care nu s-a legat mare lucru, cu care au convieţuit la o periferie a intimităţii şi dorinţei. Şi atunci, da, se justifică revoltele, obsesia echităţii, orgoliile. E oribil să trăieşti sub acelaşi acoperiş cu un om pe care îl simţi străin, e oribilă şi singurătatea, în alt fel. Nu suntem făcuţi nici biologic nici metafizic pentru singurătate. Dar nici pentru o coexistenţă forţată, lipsită de afecţiune, în care există doar rutină şi îndatoriri. În situaţii dezastruoase, pe un fond de ostilitate reciprocă şi de sedimente resentimentare, de multe ori femeile devin pasiv-agresive şi bărbaţii violenţi la propriu.

A.T.: Imaginea pe care feminismul militant o propagă, a bărbatului agresor şi a femeii victimă e realistă?
I.B.: Statistic vorbind, femeile sunt principalele victime ale violenţelor intime şi domestice. Pe de altă parte, cruzimea nu e doar fizică, iar femeile, prin reproşuri, silă, dispreţ, răceală, nemulţumire perpetuă sau printr-o atitudine de acuzatori pot şi ele răni. Bărbaţii sunt şi ei victimele unor abuzuri emoţionale şi morale. E greu de spus, într-un cuplu disfuncţional, că unul e un sfânt şi celălalt un monstru.

A.T.: Campania #metoo a ajutat la ceva?
I.B.: Tot ce am de spus este că nu e nimic mai deplorabil decât să exploatezi victimitatea reală a unor oameni sau a ta, personală, şi să o instrumentezi ideologic şi politic. Nu se face circ din suferinţă! De la adolescenţi până la bătrâni suntem toţi bombardaţi cu imaginea unei lumi odioase, pline de pericole, de nebuni, de ticăloşi, de violatori. Sunt două riscuri: cei mai sensibili ori să capete tulburare anxioasă, ori să devină indiferenţi. Eu nu am văzut cine ştie ce empatie la activiste, am văzut multă revoltă, dar empatie nu... Şi nici un pic de iubire pentru bărbaţi, doar oroare, prejudecăţi, aşteptări negative, frică proiectată. Să îţi iubeşti fratele şi fiul nu înseamnă nimic, e ca şi cum te-ai iubi tot pe tine întrupată în bărbat. Şi, atunci, te întrebi dacă expunerea prelungită la astfel de subiecte de campanie nu le agravează viziunile şi starea de revoltă. Nu am auzit una să zică: am făcut o pasiune pentru colegul Mihăiţă. Ele nu se îndrăgostesc, ele au parteneriate... Afecţiune office. Nu există plăcere mai mare când iubeşti un bărbat decât să spui: "Sunt femeia lui"!

A.T.: Aşa e. E ceva universal.
I.B.: Or ele văd în această dorinţă a îndrăgostitului de apartenenţă sufletească, pe care a explorat-o atât de temeinic Jung, reflexia unui raport de putere. Din acest punct nu mai ai ce discuta cu ele. Acum o să fiu mai subtilă decât îmi pot permite şi am să spun că atunci când "tot ce e personal e politic" - deviza radicalelor - atunci şi structurile social politice le acaparează viaţa de cuplu. Ptiu drace! Cum să pui umărul la aservirea unicului tău domeniu de libertate neîngrădită şi nesupravegheată? Asistăm la o invazie fără precedent a ochiului public, de tip Big Brother, în viaţa intimă, se încearcă ştergerea graniţelor dintre spaţiul public şi cel privat.

A.T.: Spiritul campaniei respective s-a conservat şi perpetuat în altele.
I.B.: E treaba lor, problema lor. Nu le citesc articolele, evit orice contact cu materialele pe care le produc. Ceea ce fac ele este o violenţă emoţională la adresa unor oameni buni, sensibili, la locul lor, care au tot dreptul să nu se confrunte la orice oră cu imagini ale ororii din vieţile altora. Acest asalt mediatic cu imagini şi dezvăluiri "gore" asupra unor inocenţi este nelegitim. De obicei se fac avertismente legate de subiecte care pot tulbura emoţional. Aşa ar trebui semnalate campaniile care denunţă violuri. E un subiect la care eu una sunt sensibilă, am coşmaruri, vomit, nu dorm... Îmi cer dreptul la o viaţă liniştită. Şi ce fac cele din grupul Femen e agresiv. Toată acea paradă de resentiment şi de mesaje creştinofobe şi islamofobe... îi lezează, prin ricoşeu, şi pe bunii creştini şi musulmani.

A.T.: Iubirea poate totul?
I.B.: Mie, viaţa mi-a dovedit o dată că nu, o dată că da... Dar tot în ea cred.

A.T.: Care este scriitoarea ta preferată de limbă română?
I.B.: Din generaţia mea mi-a plăcut mult Ioana Băeţică Morpurgo. Îmi plac Ruxandra Cesereanu şi Nora Iuga. Mariana Marin ca poetă, am iubit-o pe Constanţa Buzea. Mă interesează mult mai tare filonul estetic al scriiturii decât miza social-politică asta e limpede. Eu cred în universalitatea artelor literare.

A.T.: Care sunt feministele pe care le-ai preţuit?
I.B.: Unele care s-au manifestat în spiritul respectiv, dar au urât propaganda şi activismul: Marguerite Yourcenar (care s-a dezis în interviuri de curent), Marguerite Duras, Coco Chanel, Maria Tănase... Nu mă interesează nici literatura nici cinematografia nici arta teziste. Mai e o chestie. Aici sunt dispusă să relativizez şi să admit că unele femei se simt mai degrabă Virginia Woolf decât Cosânzeana. Eu am citit ambele tipuri de literatură, cea scrisă de femei ca Woolf şi cea scrisă de bărbaţi despre femei. Întotdeauna m-am identificat cu odalisca şi cu femeia tolănită pe sofale, chit că am trăit în postura autorului de cărţi. Scrisul e, totuşi, o condiţie socială, un travesti. E ceva distant... Şi m-am regăsit mai tare în portretele femeilor din literatura scrisă de bărbaţi decât în cele închipuite de femei. Pentru mine Andrea Dworkin, singura militantă pe care am preţuit-o, a fost iniţial o eroină pentru că a salvat fete din lupanare, s-a ocupat de trafic de fiinţe umane, a denunţat orori şi agresiuni teribile, despre care nu se ştia mare lucru. O iubeam. Scria la New York Times. Aveam un poster cu ea la marginea patului prin anii 2000-2005, mă uitam la el ca la icoană. La un moment dat, stupoare, am citit nişte articole pe net, printre care şi unul în care afirma că orice penetrare e viol, chiar dacă femeia consimte. Am rupt afişul. Şi nu am mai vrut să aud de ea.

A.T.: Îţi dau nişte nume să alegi pe cine preferi.
I.B.: Dă-mi.

A.T.: Simone de Beauvoir sau Madonna?
I.B.: Madonna.

A.T.: Marilyn Monroe sau Emily Brontë?
I.B.: Emily Brontë.

A.T.: Sylvia Plath sau Frida Khalo?
I.B.: Frida Kahlo.

A.T.: Elif Shafak sau Jeanette Winterson?
I.B.: Jeanette Winterson.

A.T.: Elfriede Jelinek sau Parinoush Sainee?
I.B.: Parinoush Sainee.

A.T.: Maria Callas sau Marina Abramović?
I.B.: Marina Abramović.

A.T.: Patty Smith sau Aretha Franklin?
I.B.: Patty Smith.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer