Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mitul amoros (I)


Andra Tischer, un interviu cu Ilinca Bernea

14.06.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Andra Tischer: Cui îi mai e frică de Virginia Woolf? De ce e atât de controversată în continuare mişcarea feministă?
Ilinca Bernea: Actuala mişcare, care e orchestrată în speţă de militanţi şi activişti neo-socialişti, nu are cine ştie ce legătură cu feminismul de care s-au făcut vinovate Virginia Woolf & comp. sau primele sufragete. Şi aş spune că e chiar în contradicţie cu feminismul anilor `60, `70, la care subscriu, şi care punea accentul pe diferenţele ireductibile dintre bărbaţi şi femei. Încercarea de disoluţie şi uniformizare a genurilor la care se recurge acum printr-un întreg eşafodaj cultural e ceea ce deranjează. Oricum, voi vorbi în nume propriu. Feminismul e o ideologie care se mai şi modifică în timp. E o agendă politică. În Somalia, în acest moment, feminisimul e cu totul altceva decât în Canada. Îl aprob cu toată credinţa pe cel somalez, dar în privinţa celui canadian mă abţin. Pe de altă parte, pe mine mă interesează mai puţin strategiile politice şi sunt foarte rezervată faţă de orice fel de doctrină. Ce pot să spun, iar cei care mă cunosc o pot confirma, este că fac tot ce îmi stă în putere să le ajut, susţin şi pun în valoare pe femei, iar prin ceea ce scriu contribui direct şi implicit la formarea unei imagini - nu bune, de-a dreptul iconice - a condiţiei femeieşti. Pentru că s-au tot încurcat iţele şi pentru că în general militanţii au tendinţa să îşi demonizeze adversarii politici, activiştii te acuză de misoginie dacă nu le susţii platforma. Dacă nu îţi pui la gât pancartele lor, pun pe tine furtunul cu ocări. E nedrept. Mai cu seamă că nu există un singur sortiment de feminism în lume, cum spuneam. Îl susţin pe cel din Orientul Mijlociu şi din Africa şi Asia, dar nu susţin şi ce se întâmplă în Occident acum. Cum femeile au trăit în condiţii şi medii diferite, emanciparea nu a însemnat şi nu înseamnă acelaşi lucru pentru toate.

A.T.: Pentru tine ce a însemnat?
I.B.: Eu am fost crescută într-un spirit liberal. Ar fi ipocrit să mă apuc acum să spun: "Feminismul mi-a dat marea şansă să ajung literată". E ca şi cum aş spune în fiecare zi: "Mulţumesc lui Edison că a inventat becul. Şi le mulţumesc eroilor neamului care au fondat această ţară". O faci o dată pe an, reflexiv, dar nu poţi trăi sub spectrul emoţional al recunoştinţei de a avea electricitate şi stat naţional. Le sunt îndatorată şi celor care au inventat internetul... Şi inginerilor care au făcut posibilă existenţa apei calde în apartamente. Şi, totuşi, mi se par banalităţi. E imposibil să trăiesc cu conştiinţa unei eliberări dintr-un prizonierat pe care nu l-am cunoscut direct. Nu am fost niciodată nedreptăţită în şcoală sau profesional. Totul a fost cinstit. Am publicat fără nici o problemă şi fără nici o pilă de la 19 ani la cele mai bine cotate edituri. Femeile nu sunt tratate la fel în orice context. De aceea nici nu e posibil un "feminism" centralizat, cu o agendă unică sau cu o miză general valabilă.

A.T.: Care a fost miza pentru tine?
I.B.: Emanciparea sexuală. Trăim într-o ţară cu foarte grave probleme în acest sens. Plină de prejudecăţi şi nedreptăţi. Tocmai în asta şi constă misoginia aici. Ce se consideră că au femeile "respectabil" este ce au în comun cu bărbaţii - talent, aptitudini profesionale, eleganţă, generozitate etc. Sunt chestiuni neutre, fără miză sexuală. În schimb, în ceea ce le diferenţiază net de bărbaţi, discriminările şi standardele duble şi injustiţia sunt omniprezente şi oribile. Nu eşti scutită de nici o ocară. Dacă refuzi un bărbat te face "frigidă", dacă nu-l refuzi eşti "ieftină". Ştii bancul cu găina. Dacă e geloasă amanta unuia pe tine, cu sau fără motiv, din "curvă penală" nu te scoate. Dacă nu îţi convine o relaţie pasageră eşti o troglodită neroadă, o retardată sclifosită din alt secol. Dacă eşti adepta monogamiei eşti ultima rătăcită infantilă, dacă nu eşti, desigur, o stricată. Orice aspiraţie, orientare, chemare erotică ai avea ca femeie îţi e scoasă pe nas şi imputată. Problema mea nu a fost să mă consacru ca scriitoare, ci să fiu scutită de apelativul "curvă". Nu îmi spune nimeni că aş fi o parvenită în cultură sau că aş fi prea tâmpită ca să fiu romancieră. Nu mă insultă nimeni ca fiinţă umană, ci numai şi numai ca femeie. Aceasta este esenţa misoginiei. Bărbaţilor nu li se pun astfel de etichete. Nu ştiu în ce hal te demoralizează faptul de a o auzi mereu. E adevărat că am primit, chiar mai des, mustrarea că aş fi prea puritană.

A.T.: În aceste condiţii eşti cumva împinsă de împrejurări să te măriţi ca să fii protejată.
I.B.: Dar să te măriţi cu cine? La nimereală, aşa? Cu un ins pe care nu îl doreşti? Păi şi în ce constă emanciparea? La ce e bună libertatea, dacă sfârşeşti prin a-ţi alege un partener oarecare, pe care nu îl iubeşti, pe aceleaşi criterii care erau valabile şi în căsătoriile aranjate din secolele anterioare? Ne identificăm cu natura sexuală proprie, mai ales cu ea. Nu există altă libertate, nici pentru bărbaţi nici pentru femei, decât aceea de a alege calea spre fericire. (Şi aici fac o paranteză - strategia feminismului de ultim val din Occident a fost să rupă această identificare. Or eu nu pot accepta aşa ceva. E un demers contra-naturii şi o altă formă de amputare).

A.T.: Sugerai în ultimul roman că toate aceste presiuni, intimidări, abuzuri, violenţe verbale sunt încercări de castrare a femeilor.
I.B.: Da. Femeile sunt presate cultural să îşi ignore sau deteste corpul şi să îşi reprime sexualitatea. Se interpune o cazarmă culturală între ele şi corpul propriu. Ceea ce li se refuză nu este să joace în societate roluri comparabile cu ale bărbaţilor, ci dreptul la o imagine demnă în calitate de fiinţe sexuale. Acest tip de opresiune a fost valabil în toate epocile. Femeia cea mai respectabilă era cea care îşi reprima cel mai bine dorinţa şi pofta de împlinire erotică, practic aceea care reuşea să îşi amputeze tocmai acea parte a feminităţii care ar fi făcut-o fericită, demnă... Nu există fericire socială, doar intimă. Expresia "fericirea de a fi premiant" sună monstruos. Dacă, în anumite culturi din alte continente, se practică mutilarea genitală la propriu, în culturile pan-europene s-a practicat, şi iată că în România se întâmplă încă, în sens psihologic. Iubitul meu, care e din alt neam, m-a găsit cam "inhibată". Păi cum să nu fii inhibată, ca româncă, dacă orice ţi-ai dori eşti umilită şi taxată? Ca să îţi răspund la întrebare, emanciparea mea e că am rezistat până la vârsta asta ne-castrată, că scriu şi fac artă cu conţinut erotic, că îmi permit să-mi pun în valoare senzualitatea, că am curajul să spun şi să scriu: nu vă lăsaţi umilite de bărbaţi care vă folosesc şi cărora nu le pasă de împlinirea voastră. Dar îţi mărturisesc că e foarte greu, e o luptă continuă cu panica... pentru că sunt atacată foarte urât. Aud aproape zilnic invective.

A.T.: Aşadar tu te lupţi pentru drepturile sexuale ale femeilor.
I.B.: Nu în sensul consacrat, ci în cel ocolit şi evitat. Drepturile sexuale nu se reduc la cele reproductive! Şi dreptul la orgasm sau la o imagine demnă ca femeie se pun. Şi dreptul la autonomie în a-ţi gestiona erotismul în felul propriu, fără să fii stigmatizată. Şi dreptul la dragoste care e unul la fericire, în fond. Ar trebui să tragă odată cineva cortina. Se tot bate monedă pe chestiuni rezolvate deja. Acum un veac femeilor nu li se permitea să gândească cu capul propriu. Cultura o făceau bărbaţii, nu li se valida gândirea. Dar în prezent în Europa e ridicol să mai vorbim de aşa ceva. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca vreun bărbat să aibă pretenţia să îmi influenţeze gândirea. Sigur, mai aud încă tâmpenia - care decurge din prejudecata că doar bărbaţii ar gândi logic şi articulat -, că aş avea o minte "masculină".

A.T.: E foarte feminină gândirea ta.
I.B.: Bineînţeles. Suntem un întreg. Nu vreau să vin acum cu argumentul autorităţii şi să zic că s-a probat ştiinţific că mintea femeilor şi a bărbaţilor funcţionează diferit. Am să spun doar că sunt cât se poate de muiere în tot şi în toate şi că miza mea în cultură e să atrag atenţia asupra acestor diferenţe. Femeile nu sunt discriminate atunci când nu sunt tratate asemeni bărbaţilor ci tocmai atunci când sunt. Atunci când li se pretinde să se comporte asemeni bărbaţilor şi când nu le este valorizată feminitatea. Eu sunt zâna bună a feminităţii... Nu mă interesează mutanţii noilor ideologii. Mă interesează natura femeiască. Je cherche encore la femme!

A.T.: Misogin e să ţi se ceară să fii asemeni bărbaţilor sau să fii dispreţuită pentru ce ai diferit de ei?
I.B.: E o întreagă teză a lui Emmanuel Levinas expusă într-o carte de referinţă, "Celălalt", care vorbeşte de etica diferenţei şi de faptul că iubim, înţelegem şi preţuim un om doar în măsura în care reuşim să valorizăm ceea ce ne face neasemeni. În mod analog, misandronia e atunci când femeile se plâng de ceea ce îi diferenţiază pe bărbaţi de ele, când le reproşează că nu simt şi nu se comportă ca nişte femei. Noul val de feminism, în loc să încerce să remedieze problema cu misoginia a preferat să anihileze conceptual femeia, prin desprinderea sexului de gen. N-aş fi crezut că o să ajungem aici. Când aveam vreo douăzeci şi ceva de ani am citit o carte a Mihaelei Miroiu, Convenio, care mi-a plăcut mult şi care se încadra în acest curent al feminismului diferenţial, care li se adresa femeilor în carne şi oase, de sex şi de gen feminin. Ea propunea acolo o etică a convieţuirii între fiinţe complementare, foarte clară şi ofertantă. Gender-eala asta contemporană, însă, e haos, e anarhie. E inacceptabil să creşti copii fără gen. Le răpeşti un drept elementar.

A.T.: E un balamuc întreg.
I.B.: Este. În toată această babilonie contemporană era firesc cumva ca sexualitatea, care e o chestiune vitală, să fie disputată de mai toate taberele. Oricât am ferchezui-o noi în fantasmele noastre culturale, lumea e o junglă. Fiecare tipologie umană încearcă să obţină puterea şi să-şi impună modelele. Aşa se face că unii demonizează monogamia, alţii demonizează promiscuitatea, alţii demonizează cuplul tradiţional etc... Fiecare dintre noi ar face o campanie cu # în faţă ca să-şi susţină o cauză mulată după aspiraţiile şi sensibilităţile proprii. Şi mie mi se par îngrozitoare unele lucruri, de netolerat.

A.T.: Cum ar suna o campanie cu # marca Ilinca Bernea?
I.B.: # Ilinca Bernea against hookup culture. După mine e cel mai mare rău sexual la care sunt expuse femeile în lumea trecută prin aşa zisa revoluţie sexuală. Aşa l-am descoperit pe Jordan Peterson, un psiholog care condamnă fenomenul. Minciuna de fond pe care se bazează adepţii acestui curent e că femeile sunt aşa de diferite între ele că iadul uneia e paradisul alteia. Nu. Femeile, ca şi bărbaţii, sunt nişte fiinţe instinctuale, nu maşinării modelate prin sugestie culturală, cum susţin postmodernii. Dacă pentru bărbaţi există satisfacţii erotice în sexul cu o necunoscută, în faptul de a o asalta, de a o "cuceri", ca pe o pradă, femeile nu sunt prădători, au nevoie să se simtă în siguranţă. Fizic vorbind un bărbat cu o forţă medie poate ucide o femeie cu o forţă medie cu mâinile goale, dacă e singură şi goală lângă el. Chiar şi practicile de tip BDSM presupun o încredere totală în partener, faptul de a-l cunoaşte bine. În străfunduri, femeile trăiesc cu o teroare de viol şi tortură pe care sexul arbitrar, cu necunoscuţi, o activează. Ce e mai rău e că, dacă unele femei acceptă compromisul, când şi când, rechinii consideră că toate sunt făcute pentru aşa ceva şi că e suficient să preseze puţin şi să insiste puţin... Se fac uriaşe presiuni asupra femeilor să accepte parteneriatele arbitrare şi să "se dea pe brazdă". Pentru femei nu e nici o fericire şi nici o provocare şi nici o plăcere. Eu nu ţin aici apologia monogamiei, să ne înţelegem. Spun doar că femeile au nevoie de relaţii stabile cu parteneri sensibili, ca să se simtă împlinite sexual, altfel se simt doar folosite, umilite, exploatate. Sexualitatea femeiască implică mai multe planuri, pentru ele sexul fără identitate, fără implicaţii emoţionale, fără ataşament e un subiect de coşmar, nu de excitaţie. Adepţii curentului vor să le convingă să îşi sacrifici aspiraţiile proprii şi să se manifeste într-un registru sexual masculin, ceea ce e o aberaţie. Până de curând femeile depindeau de bărbaţi pecuniar, ei le ofereau resurse, protecţie şi ce mai era cazul, iar ele acceptau, în compensaţie, să fie servitoarele lor sexuale. Ca să fiu clară: nu pretindeau satisfacţie reciprocă. Din momentul în care au început să se descurce singure şi-au dorit de la bărbaţi alte lucruri.

A.T.: Pasiune?
I.B.: Da. În primul rând. Nu vrei să satisfaci foamea sexuală a unuia, ci să fii dorită, desigur. Nu ai nici o plăcere când ştii că eşti un fel de fast-food care astâmpără o foame oarecare. Nevoia e firească, dar dorinţa e o poftă fixată asupra cuiva. Când crăpi de foame mănânci şi ce nu îţi place... Iar această cultură hookup a făcut din femei servitoarele sexuale ale tuturor bărbaţilor, de unde înainte erau, în cazuri extreme şi nefericite, doar ale soţilor. De obicei, într-o familie, într-un cuplu, între parteneri există comunicare, duioşie, tandreţe, încercarea de satisfacere reciprocă. Hookup-ul e junglă sexuală. La primul contact sexual cu un partener nou, cele mai multe femei sunt timorate, neliniştite, au nevoie de timp ca să se deschidă. E important să îi poţi spune partenerului ce îţi doreşti, ce îţi place, dar asta nu îţi vine să o faci decât cu cineva care ţine la tine şi cu care ai o relaţie. Piratul care vrea doar să te înşface şi să te guste (deşi nu gustă decât carapacea în final) e un străin. De străini te ascunzi, te ruşinezi... În hookup, nu există intimitate. Asta e principala problemă. Pentru femei este esenţială intimitatea. Ca şi pasiunea. Nu există împlinire erotică în afara lor.

A.T.: Despre sex se tot vorbeşte, dar în termeni mult mai idilici şi mai domestici.
I.B.: Şi falşi, nerealişti. Problemele de cuplu nu sunt aşa simpluţe şi infantile cum încearcă să ne convingă revistele mondene. Rata analfabetismului sexual local e mare. E o ţară cu tabuuri şi prejudecăţi temeinice, care vin la pachet cu o serie întreagă de inhibiţii, exhibiţii, infantilisme, promiscuitate, aberaţii, abuzuri. Literatura "cultă", când nu eludează chestiunea o ponegreşte, se discută / scrie despre sex doar în termeni prohibitivi şi peiorativi (cu lehamite, dispreţ, cinism) şi se sugerează ori că sexul e o murdărie ori că e o futilitate. Aşa cum îţi reprezinţi lucrurile aşa le şi trăieşti, desigur. În loc să fie o artă a intimităţii şi cultivat ca valoare, erotismul devine, în aceste condiţii, teren de defulare a oricărei tulburări psihice posibile.

A.T.: Educaţia sexuală nu rezolvă nimic?
I.B.: Aceea se referă mai ales la chestiuni care ţin de igienă şi reproducere. Şi la etica relaţională, eventual, la consimţământ. Sigur că e foarte importantă şi ea. Aptitudinile amoroase ale oamenilor sunt la fel de variate ca şi cele sportive, intelectuale, artistice. E necesară o cultură erotică, în mod cert. Asta ar fi o altă obiecţie la actualul val de feminism occidental. Eludează chestiunea. Nu se ocupă de viaţa intimă, ci tot de viaţa publică a femeilor. În loc să caute, aşa cum cred eu că e firesc, mijloace de îmbunătăţire a relaţiilor dintre sexe şi de salvare a cuplului, caută să rupă radical dependenţa dintre bărbaţi şi femei. Toate strategiile feminismului de rit nou au în fundal o doctrină radicală. Se bazează pe "separatism", mai exact pe independenţa totală a femeilor. E o distopie. O doctrină care predică fără odihnă beneficiile vieţii fără bărbat, adică pe şleau ale singurătăţii. O propagandă pentru nefericire cronică... Pentru femeile sănătoase şi cu instincte funcţionale centrul existenţei e dragostea pentru bărbat. Cum să fii independentă?

A.T.: De ce fac asta?
I.B.: Politicile de gen care umblă să deconstruiască femeia, umblă şi la aşa zisele mitologii ale iubirii pe care le consideră patriarhale. Dar e fals că dragostea ar fi un mit patriarhal. O orânduire socială e un sistem de reguli, prohibiţii, norme şi valori şi ierarhii. Dragostea n-are nici o legătură cu aşa ceva, ea sfidează orice limite şi orice reguli. E o fabuloasă minciună ideea că ar fi un construct social. Nici vorbă, e cel mai non-social lucru cu putinţă, e piesa de rezistenţa a NATURII umane în faţa oricărei aberaţii culturale, a oricărui sistem politic opresiv etc. Dragostea a fost cea care a trecut prin zidurile oricărei dictaturi mundane, miturile ei sunt supra-lumeşti, transcendentale.

A.T.: Despre asta vom vorbi în partea a doua a interviului, săptămâna viitoare.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer