63. De mă ridic la luptă, casc

15 iunie 2001
E miezul nopţii. Am fost sigur acasă toată seara – sînt şi acum, voi fi toată noaptea – şi am tot cochetat cu gîndul să te sun. Rău simţindu-mă am amînat, pînă cînd mi-am zis că e prea tîrziu. Noaptea trecută a fost din nou una albă pentru mine. Dimineaţa arată grozav. Nadia parcă niciodată nu a fost mai frumoasă! Aseară ne-am vopsit părul: ea, Cori şi mi-au dat şi mie un pic. Din fericire nu se cunoaşte. În zori, în gară, m-am despărţit de ea.

Mă simt ciudat. Aseară, nu ştiu cum, mi-a venit în minte să-i scriu Corinei, pe o foaie, ce să facă ea cu manuscrisele mele. De dimineaţă, în timp ce mă întorceam de la gară, am văzut în faţa mea un bărbat care semăna mult, de la acea distanţă, cu tatăl meu. Stătea cu mîinile în buzunare. Mă privea. Eu mergeam spre el. Mă aştepta. O senzaţie stranie, de parcă eram în vis. "O profeţie este în sine lipsită de importanţă, ceea ce contează e dacă ea pune stăpînire pe tine" – zice Thomas Mann. Eu îmi proroceam, fără voie, moartea? Sigur că nu m-am lăsat stăpînit de idee, dar toată ziua m-am simţit, fizic, rău.

Aseară i-am trimis lui Mircea Ţuglea opinii despre "Literatură şi politică". În jurul meu, băieţii din cartier mai să se ia la harţă, se tot certau, probabil mai aruncau o privire şi pe monitorul meu, unde băteam "păşunile magnetice" (cum zicea Vintilă) despre Maiorescu şi Llosa.

O condusesem pe Nadia acasă, ea venise la noi să-şi vopsească părul, ştia că în respectiva seară e deadline-ul pentru articolul meu; nici nu-l terminasem, dar nici pe ea nu puteam să o las singură. Aşa că am ajuns în club abia spre miezul nopţii şi am mai intrat şi în adresa Nadiei şi am văzut că le scrisese tuturor băieţilor. Dar nu ma deranja decît că i-a scris lui – şi nici împotriva acestui lucru nu-s, decît cît timp e prietena mea. Pentru că e o minciună, nu-i scrie ca şi celorlalţi – şi ea ştie că e o minciună – şi totuşi mi-o spune, iar eu n-am ce face cu minciuna ei, cu această relaţie care mergea doar din inerţie, din care, nu ştiu de ce, nici unul din noi nu pleca dracului!

O iubesc! Îmi place mult şi mă enervează că ei nu-i place de mine. Mă enervează că ea aşteaptă de la mine să o iubesc, în condiţiile în care ea nu mă iubeşte, ba mai mult, iubeşte pe altul (nu că ar mai avea vreo importanţă).

Durere de cap, somnolenţă (după o noapte albă, de unde prospeţime?) – eu aşa. Şi dezbaterile astea care au gustul zădărniciei, calculatorul îmi lipseşte, poveştile pe care nu le scriu – singurătatea pe care intenţionez să mi-o asum – ele ar fi coordonatele la care trăiesc acum, dar nu mă plîng, aştept doar o zi nouă; poate ea mă va duce în altă parte.

16 iunie
Aş vrea să văd acum, pe rînd, două filme spaniole: "La Espalda del Dios" – Pablo Llorca şi "Hombres Felices" – Roberto Santiago. Şi un documentar: "El Juego del Cuba" pe care n-am reţinut cine l-a făcut. Aş vrea să văd Spania şi Cuba, nu să stau în camera mea sau să călătoresc pînă la parter, în clubul cu calculatoare.

Laur e un personaj de multe ori nesuferit. Dacă aş strînge o listă de semnături sub această afirmaţie, nu ştiu cine, dintre cunoscuţii lui, nu ar semna.

Mă bucur pentru Dan. Şi-a găsit de lucru, sper să-i iasă lucrurile cît mai bine. E singura bucurie a acestor zile.

Migrena mea e abia la început.

17 iunie
Am cules coada şoricelului.
Am fost trist.
Am sunat-o pe Nadia să-i zic "Baftă!"

18 iunie
Sîntem atît de decenţi! Nu zicem o vorbă despre frustrări sau împliniri sexuale, despre dorinţe ori despre cei ce ni le inspiră. Pe străzile Craiovei, în această vară, fetele poartă maioruri fără spate. Aşa că-s toate (sau, mă rog, ăsta-i trend-ul) cu spatele gol.

Noapte. 2.30. Fereastra larg deschisă. În pat nu reuşesc să adorm. De mă ridic la luptă (la masa de scris), casc.

Bine, rămîneţi în buzunare separate, tu şi Dan. Avusesem, cred că pentru prima dată în viaţă, sentimentul că ar trebui să vă cunoaşteţi. Un gînd care m-a apăsat cîteva zile şi pe care l-aţi privit cu prudenţă amîndoi.

O fată de optsprezece ani, o fată cuminte, a încasat o palmă răsunătoare astăzi, în clubul cu calculatore, de la tatăl ei. Nu îi dusese pachetul de ţigări "direct" acasă. Intrase în club.

Corina găteşte "Ciorbescu" şi "Ghiveceanu". Cîntă operetă. "Cori, pisica se miaune de masă", zice Laur. "Ce face?" "Se miaune". Se mîngîia, desigur. "Ori eşti bolnăvioară, ori iarba nu-ţi mai place! E ceva mioritic la mijloc!" Asta Corina sau Boko o fi zis-o? (la o masă la care iar serveam ştevie).

Cristina, de unde vine, aproape în fiecare zi, peste mine, durerea asta de cap? Că la cap nu e problema, deştept sînt, frumos – nu mai vorbesc!