Argument / Cuvânt înainte

Dacă străbaţi Podişul Transilvaniei, cău­tând rădăcinile celor care au creat cultura şi civilizaţia acestui ţinut, pe nemţi nu o să-i mai prea găseşti. Unu-doi în câte un sat, păstraţi parcă de un plan divin, atâţia cât să mai aibă din ce răsări alţii, să nu piară neamul lor cu totul. Preotul sas din Roşia obişnuieşte să spună că mai are în parohie cinci saşi de înmormântat şi după el, al 99-lea preot din biserica luterană construită la 1225, se va pune lacăt pe uşă.

Au venit acum 800 de ani pentru că li s-au promis pământuri şi libertate, dar istoria care a urmat i-a lovit din toate părţile ca pe un trib al nimănui - nemţii rătăcitori. Au ajuns să nu mai ştie dacă există cineva care să-i recunoască şi pe ei, care să-i revendice. Ai cui erau de fapt?

Şi, la un moment dat, prin anii '80, statul german a decis să-i recupereze, atunci a început să-i cumpere rând pe rând, ca pe nişte vite, de la regimul Ceauşescu. România a vândut Germaniei de Vest în perioada 1980-1989 peste 250.000 de etnici germani.

Când, pe 9 noiembrie, acum 25 de ani, cădea zidul Berlinului, din nou au pornit spre lumea liberă, nu doar nemţii din fosta RDG, ci şi cei rămaşi de multă vreme în lagărul comunist, cum erau saşii ce mai rămăseseră în România. La recensământul din 1910, nemţii din România atinseseră numărul de 800.000, în 1930 mai erau 633.488 (4,44% din populaţia ţării), iar după recensământul din 1992 s-a constatat că numărul lor s-a redus la 119.462 (0,52%). La recensământul din primăvara anului 2002, peste 60.000 de locuitori ai României s-au declarat încă de naţionalitate germană (saşi, şvabi şi zipzeri), iar la cel din 2011 doar 27.019 persoane erau recunoscute ca fiind de limbă germană maternă.

Nemţii din România au plecat crezând că au un loc al lor, o casă care-i cheamă. Dar la scurt timp au descoperit cât de diferiţi deveniseră faţă de nemţii de dincolo. Nici ei nu-i mai recunoşteau. Le spuneau "români"...

Sper să nu surprindă faptul că în acest volum veţi găsi şi poveştile a doi şvabi, dar destinele lor sunt atât de asemănătoare cu ale saşilor, încât alăturarea nu face altceva decât să întregească imaginea comunităţilor de limbă germană din România.

Saşi şi şvabi, povestea lor, spusă de cei care au rămas, dar şi de cei care au plecat şi s-au întors, v-o ofer aici, într-o serie de reportaje realizate pe parcursul a zece ani, între 2005-2015, publicate pe siteul Hotnews.ro, în alte câteva publicaţii şi, mai apoi, în revista SINTEZA.


Cartea Ruxandrei Hurezean este, e drept, o carte despre saşii din Transilvania, dar, în acelaşi timp, este mult mai mult - este o carte tulburător de profundă despre ce înseamnă "să fii acasă" într-o lume a globalizării, în care "patria" este înţeleasă ca o comunitate bazată pe tradiţii şi solidaritate umană, în armonie cu pământul şi natura înconjurătoare. Acum când au plecat nu numai saşii, dar şi atâţia români în căutare de lucru şi o viaţă mai bună dincolo de hotarele României, ducând dorul locurilor natale cu ei, cartea aceasta ne priveşte pe toţi.

Combinând relatarea directă a personajelor cu descrieri şi comentarii, autoarea scrie istorii individuale care se încheagă pentru a evoca, în cele din urmă, destinul istoric al saşilor din Transilvania.

Saşii din cartea Ruxandrei Hurezean sunt conştienţi de faptul că sunt urmaşii unor colonişti germani veniţi pe meleagurile Transilvaniei în secolul al XII-lea, chemaţi de regele maghiar Geysa al II-lea pentru a dezvolta economic şi a apăra teritoriul - aşa-zisul "pământ regesc" (terra regia) - care le-a fost pus la dispoziţie. Pe acest teritoriu, ei se bucurau de autonomie, în sensul că îşi alegeau singuri preoţii şi judecătorii şi îsi administrau treburile administrative şi şcolile. Trecând in corpore la religia evanghelică, şi-au asigurat şi independenţa religioasă. Mentalul lor colectiv păstrează memoria faptelor care le-a marcat existenţa istorică pe parcursul a peste 800 de ani.

Scriitoarea clujeană surprinde momentul când această existenţă pe teritoriul Transilvaniei nu mai este decât o amintire. Începutul sfârşitului l-a constituit dizolvarea bazei autonomiei lor pe "pământul regal" de către autorităţile ungare, imediat după crearea monarhiei austro-ungare în 1867. Loviturile decisive le-au primit însă din partea celor doi dictatori malefici ale secolului XX: Hitler şi Stalin. Hitler, care i-a implicat în maşina de război a Germaniei şi Stalin, autorul nedreptăţilor şi suferinţelor la care a fost supusă minoritatea germană sub ocupaţia sovietică după terminarea războiului şi sub regimul comunist. Dacă primul eveniment a avut ca rezultat despărţirea forţată a familiilor soldaţilor saşi care luptaseră în Wehrmacht şi Waffen - SS şi nu se puteau întoarce în România, primii ani postbelici au însemnat deportarea forţată, în ianuarie 1945, la ordinul lui Stalin, a populaţiei germane apte de lucru la muncă silnică în Ucraina. Pentru germanii din România, reforma agrară din primăvara lui 1945 însemna nu împroprietărire, ci confiscarea pământurilor lor împreună cu toate acareturile şi animalele, ei fiind şi alungaţi din casele lor. A urmat naţionalizarea industriei şi a băncilor, care a lovit clasa de mijloc bine dezvoltată a saşilor, iar la ţară, pământurile redate ţăranilor saşi după moartea lui Stalin au fost incorporate cu forţa în gospodăriile colective.

La atâtea lovituri, saşii nu au mai putut rezista. Spre sfârşitul anilor 1960, guvernul Republicii Federale a Germaniei a hotărât să dea curs presiunilor saşilor şi şvabilor stabiliţi în Germania, care cereau să creeze posibilitatea pentru rudele lor din România să emigreze în scopul reîntregirii familiilor. La început s-a plecat mai greu, apoi, în deceniul şapte şi opt, numărul emigranţilor a crescut, comunităţile săseşti s-au destrămat încetul cu încetul, iar imediat după revoluţie, restul, peste 100.000 de germani care ceruseră de multă vreme permis de emigrare, au părăsit România în doar şase luni!

Dar nu au plecat toţi: unii au rămas, iar istoria unora dintre ei ocupă centrul cărţii: preotul-scriitor Eginald Schlattner din Roşia, Ţăranca-manager Caroline Fernolend din Viscri devenită prietena Prinţului Charles al Marii Britanii, constructorul de orgi Arnulf Einschenk din Braşov, profesorul de geografie din Sibiu, Friedrich Philippi, cel care de decenii numără populaţiile de berze din România, sau Johann Schaas, rămas singurul sas din Richiş până când Paul Hemmerth, un mai tânăr consătean, a revenit şi s-a stabilit în sat. În ultimii ani, în timpul verii vin tot mai mulţi saşi - aşa-zişii "saşi de vară" (Sommersachsen) - să se întâlnească în localităţile din care provin. Impresionantă este figura lui Hans Prömm, antreprenor de succes care investeşte în Transilvania, împărţindu-şi viaţa între Germania şi România.

Naraţiunile "eroilor" Ruxandrei Hurezean sunt deosebit de interesante, dar ceea ce conferă farmecul deosebit al acestei cărţi este felul în care scriitoarea, stăpânind o limbă literară de mare fineţe, reuşeşte să evoce procesele sufleteşti prin care trec atât cei rămaşi acasă în Transilvania, uneori însinguraţi şi deznădăjduiţi, alteori curajoşi şi plini de iniţiativă, cât şi sentimentele celor plecaţi în Germania unde, deseori, nu se simt acceptaţi şi apreciaţi şi unde au greutăţi de integrare considerabile. Sensibilitatea autoarei de a vibra la unison cu suferinţele şi bucuriile celor pe care îi descrie este poate calitatea supremă a acestei cărţi, prima de acest gen nu numai în spaţiul românesc, dar şi în cel de limbă germană.

Anneli Ute Gabanyi este politolog, critic literar şi jurnalist german de origine română, specialist în istorie contemporană. Locuieşte în Germania, a studiat la Cluj-Napoca, la Munchen şi în Statele Unite. Între 1969 şi 1987 a fost analist principal, apoi director al secţiei române de cercetare la Radio Europa Liberă, Munchen. Între 1988 şi 2000 a fost analist principal la Sudost-Institut, Munchen. Este autoarea cărţii Revoluţia neterminată şi a contribuit la realizarea volumului Lumea regelui.


Citiţi o cronică a acestei cărţi.